Iubirea și stilul de viață

img_7308

Ne-am despărțit de ea și l-am rugat pe el să mă ducă acasă, motivând că-i pe drum. De fapt doream să mai rămân cu el câteva minute, schimbând onest și direct păreri și opinii, pe care nu le puteam spune între șase ochi. În timp ce a întors mașina, mi-au revenit în minte momente din timpul discuției abia încheiate în care familiaritatea noastră evidentă se manifestase prea deschis, de la întrebările detaliate despre prietenii și verișorii lui, la atingerea ușoară a mâinii lui, ce mi-a scăpat într-un moment de neatenție. Ea știa că noi fusesem împreună, ba chiar ne-a ajutat să mascăm legătura pe vremea când eram măritată, așa că nu a reacționat la familiaritatea noastră libertină de acum.

Rămași singuri am dezbătut aspectele nediscutate la masă, eu mărturisindu-i printre altele că mă întâlnesc cu cineva. El nu și-a ascuns curiozitatea, ba chiar și-a manifestat interesul de-al cunoște. L-am tachinat despre iubita lui actuală, cea care mi-a urmat mie, iar el a promis o invitație la nuntă, dacă se decide să-i dea inelul.  Printre rânduri a scăpat un ”dacă nu vrei să fii cu cineva, nu te reține nimic, nici măcar verigheta”, la care eu m-am simțit datoare să-i explic că, după separarea de fostul soț, eu nu mi-am dorit o relație serioasă (unde viziunile noastre intraseră în conflict), fiind prea îndrăgostită și fascinată de nevoia mea de libertatea.

Din politețe am ales să pun nereușita relației noastre pe seama dorințelor noastre diferite, a lui de a se angaja într-o relație stabilă emoțional și a mea de-a zburda prin lume. Am vrut să curăț atmosfera de epavele sentimentelor noastre cândva intense și să păstrez prietenia, pentru că-mi place compania lui, este interesant, isteț, glumeț și relativ de încredere.

Coborând din mașină am realizat că mi s-a confirmat încă odată că am luat decizia corectă în ceea ce-l privește, deși atunci când m-am despărțit de el nu știam prea bine de ce o fac. Aveam doar un sentiment ciudat că nu mă potrivesc în contextul pe care el îl crea, că nu-mi găsesc locul și nici spațiul în familia lui, în lumea lui, că stilul meu, așteptările mele, ce-mi place mie să fac și modul în care aleg sa-mi trăiesc viața, pur și nu se pliază pe așteptările și oferta lui.

A doua zi dimineața, în timp ce-mi puneam o rochie în stil Charlotte pentru muncă, mi-am amintit de incidentul mănușilor, când m-am prezentat la părinții lui acasă stilată cu o pereche de mănuși fără degete, pe care taică-său le-a luat în derâdere. L-am privit cu indulgență și, deși îmi stătea pe limbă, am evitat să-i explic, că-i vorba de stil. M-am abținut, pentru că știam că nu va duce nicăieri, ba chiar mă va lua de înfumurată. În schimb, am început să-mi pun problema la modul serios, dacă-i aceasta familia la care vreau să mă alătur, concluzionând că nu voi avea peste ani prea multe subiecte în comun cu ei. Câteodată pur și simplu nu aparții, iar după ce infatuarea dispare, rămâi cu  familiaritatea, lucrurile pe care le aveți și faceți în comun și sentimentul/nevoia aparținerii. Instinctul mi-a spus că acestea vor lipsi de aici.

Despărțire

I-am șters toate mesajele, doar ca sa le recuperez accidental câteva zile mai târziu, când mi-am schimbat telefonul. Și acum, nu mai vreau sa le șterg. Am dat înapoi și in regresul meu nu vreau sa renunț la prezența lui inutila din viața mea. Încerc totuși sa merg mai departe, ca după fiecare despărțire pe ca mi-o fixez in minte. Asta e deja a treia la care lucrez din anevoios și care merge greu, într-un deja-vu obsedant de repetitiv. Formula e aceeași. Ma anesteziez cu munca in cursul zilei, in trafic mi-se face întotdeauna dor, așa ca dau voie melancoliei sa ma lovească, in timp ce seara gătesc, ca sa am o ocupație sau o dau pe scris, ca sa-mi descarc simțirea.

Tradițional am sa plec iar in Dubai, unde pot sa-mi jelesc in hoteluri de 5 stele și restaurante selecte, inima frântă. Ironic, el nu-i suporta pe arabi, după ce a locuit o perioada in Kuwait, socotindu-i primitivi, needucați și fără de respect pentru femei.

Later edit: am șters din telefon mesajele. Am sa șterg și filmele, și pozele. Simbolic am îmbrăcat o rochie neagră, de înmormântare. Și iubirile pierdute se plâng…

Constelații familiare

Am ajuns și la constelații. Prima dezamagire, toate sunt femei. Cumva mi-e greu sa suport compania exclusiva a femeilor, mai ales cand nu le cunosc. Ma obosește prezenta lor exclusiva intr-un fel aparte, filosofiile lor lungi și seci, ca o balta fără peste, dar tare mlăștinoasă. De multe ori prefer bărbații, pentru ca sunt mai maleabili.

Aflu ca e „acțiunea femeilor” și am deja primul deja-vu. Poate nu am dat banii degeaba, dacă o sa am despre ce scrie, îmi zic imfumurată.

Femeile astea au un lucru in comun, sunt toate aranjate. De diverse vârste desigur, cu stiluri diferite, dar aranjate, stilizate, cu poșete pretențioase și apa la dieta.

Sa descriem lumea: una e cu copilul după ea, alta cu geanta Vuitton, una e din aia fit cu abdomenul lucrat la vedere și unghii de fiert apa și nimic mai mult, o alta mai in vârsta toarnă deja filosofii și da diagnostice de cuplu, o blondina pe la 30 își bea calma cola, o tanti mai plinuță și stilata butonează telefonul, ca și mine de altfel, o doamna mai modesta in converși își bea cafeaua liniștita și pare cea mai normala, una noua care tocmai a intrat are o rochie fain, alta e in transă deja, una e ajutorul terapeutei și face pe polițistul de serviciu, inca o doamna care pare normala, cosmeticiană mea, cea care mi-a recomandat terapia și inca vreo doua-trei omise, dar prea neutre ca sa îmi stârnească creația. Cumva seamănă pe aici cu un club de muieri independente, din alea fără de bărbat in dotare, deși s-ar putea sa ma înșel, și sa fie toate măritate și fericite in căsătorie, dar atunci nu prea ar avea ce cauta pe aici.

Constelațiile astea sunt mai mult o întâlnire in care oamenii se aduna, plătesc și pe baza câtorva trigeri emoționali furnizați de persoana care coordonează sesiunea, dau drumul la emoții. Adică in loc sa o faca acasă, pe strada sau la munca, unde i-ar vedea copii sau partenerul, care au ei nevoie de suport, ori unde i-ar judeca străinii sau șefi i-ar considera slabi, oamenii ăștia o arzd intr-o întâlnire instututionala, și plâng in voie, in șervețele plătite la suprapreț, fără deranj.

In timpul asta sesiunea se dezvolta și la nivel de bârfa, cu persoane care se cunosc, analizând povesti puerile despre banalitățile zilnice. Probabil am sa plâng și eu, însă nu ma pot debarasa inca de sarcasmul, ce-mi stimulează inspirația, cu care scriu aceste rânduri.

***

In constelații se pune una pe un scaun, îndruga acolo vrute și nevrute, rupte din filmul vieții pe bucăți nedefinite, pana coordonatoarea ii taie macaroana, și-i prezintă o alta problema, o alta realitate pe care ea o ignora cu zel, împiedicându-se in niște banalități. Și omul, pus fata in fata cu realitatea, pai ce sa facă, are o revelatie și o da pe bocit, acceptându-și intr-un final neputința și durerea.

***

După o zi de terapie, am ajuns la concluzia ca sunt un carusel de sentimente, pe care le neg și nu ma pot decide încotr-o sa o apuc. Pana ma apuc eu sa ma decid, măcar am ocazia sa observ lumea și sa conștientizez ca sub armura indiferentei, toți au probleme emoționale nerezolvate, care ii frământa, frustreaza, și-i încarcă cu energie negativă. Am avut ocazia sa fiu empatica, sa ies din bucla mea de flu-flu, lăcuită cu narcisism și surdă, ca să ii observ pe alții, sa le simt durerea, sa le împărtășesc fricile și sa le hrănesc speranțele. Și spre surprinderea mea, persoana care îmi displăcea cel mai mult la început, e tocmai aceea cu care ma identific cel mai tare. Si ea cu mine.

***

A doua zi dupa constelatii, m-am intalnit la serviciu cu o colega: eleganta, frumoasa, scumpa, stilata, directoare, extrem de dezichilibrata emotional. M-am uitat la ea si am vazut-o atat de clar ca mi-a starnit tristetea.

Noi rezolutii

Am decis sa ma concentrez pe alte lucruri, decat sentimentele pe care le port sau nu pentru un domn anume, insurat. Cumva partea asta sentimentala imi manaca prea multa energie, pe care prefer sa o investec in ceva mult mai eficient, cum ar fi sa fac bani, sa invat sa conduc o  motocicleta si sa-mi „fac” o casa. Da, e cam nasol sa mergi la drum de unu singur mai ales cand, majoritatea are pe cineva, cu care sa isi imparta viata, care sa le dea o imbratisare la momentul potrivit sau un futai la nevoie. Insa, persoana aceea „de acasa” vine la pachet si cu multe asteptari, nervi si multe sechele, mai ales dupa o varsta. Si cel mai grav e ca, cel putin mie imi consuma mai multa energie, decat iti da. Sau poate ca am ajuns eu la punctul in care accept ca trebuie sa merg mai departe singura, si nu ma mai deranjeaza lucrul asta.

Nu stiu cat ma va tine noul meu aranjament, dar din cand in cand mai trebuie omul sa faca si curat. Asta nu insemna ca o sa stau pe sec, ci pur si simplu ca o sa ma concentrez in relatii pe minimul de investitie posibil si fara vise erotice de termen lung.

Whatsapp și viața socială

M-am uitat la Her, doar ca să-mi dau seama cât de mult mă aseamăn cu eroul principal îndrăgostit de un calculator. Nu am ajuns la etapa de-a face sex la telefon, dar sunt aproape, căci sentimental îmi proiectez toate trăirile prin Whatsapp. Sunt maestră a flirtului și a conversațiilor online, preferabil scrise și nu grăite. Am o listă consistentă de bărbați cu care conversez regulat și întotdeauna la ore târzii, flirtând și glumind despre nimicuri și o de femei cu care disec tot ce ține de viață, experiențe, frustrări, supărări, planuri, iubire și bărbați. Practic trăiesc prin telefon, menținând activ contactul cu oameni aflați la sute și mii de km depărtare, povestindu-le despre mine detalii mult mai intime și mai private, decât spun celor care sunt fizic în jurul meu. Mă simt prea sătulă, plictisită și obosită, ca să o iau de la capăt cu relațiile de prietenie acum și aici. Dezamăgirea de a fi aruncată în neant odată cu divorțul de fostul soț, mi-a tăiat apetitul pentru prieteniile și contactele fizice.

De doua ani sunt în trecere pe „acasă”, adică locul în care locuiesc momentan, numărând cu nerăbdare zilele până la următoarea plecare. În fiecare an țelul este să fiu plecată lunar din Polonia, ba chiar de două ori pe lună dacă se poate. Când călătoresc, sunt „regina vieții”, cum îmi zic colegii ca să revin o supusă oarecare de fiecare dată când mă reîntorc. Și atunci, pentru că realitatea-i insuportabilă, evadez din ea în telefon, trăind cu mintea la km depărtare. Câteodată mă sperie lipsa mea de socializare locală, mai ales la caracterul meu guraliv, expansiv, deschis și super prietenos, normal fiind întotdeauna încântată să cunosc noi oameni, doar că nu de aici. Local, nu mă regăsesc, evit oamenii și conversațiile inutile, refuzând să socializez. Poate că, nu vreau să prind rădăcini, după ce mi-au fost tăiate odată, și tot ce-mi doresc de fapt este să plec aici, să o iau de la capăt, într-un loc nou, cu oameni noi și un început diferit.