Doctoratul

În urmă cu trei ani mi-am susținut cu brio lucrarea de doctorat. Am început studiile doctorale în 2009 și le-am terminat 7 ani mai târziu. M-am înscris la doctorat accidental, într-o perioadă când, mă învârtea printre joburi. Am fost un pic motivată de promisiunile deșarte ale profesorului meu, căruia îi trebuia doctori, ca să urce în treapta profesorală. Ce căuta el de fapt, erau bravi soldați, capabili și rezistenți care să termine o lucrare de doctorat, la pachet cu câteva publicații, cursuri susținute și participate, plus alte eforturi, suplimentare, ce presupun studiul la zi. În timpul ăsta, bravii soldați, ar trebui să se întrețină din burse, dacă le primesc, sau pe banii altora, căci cei care muncesc în paralele cu doctoratul, cel puțin în primii 4 ani, au șanse minime să-l finalizeze.

Doctoratul fiind e un studiu de cercetare abstractă, de care nu ai practic nevoie,  rămâne doar la latitudinea ta, daca îl faci sau nu. Motivarea trebuie să fie în tine, iar dacă tu ai facturi de plătit, copii de șters la cur, ori un loc de muncă fără legătură cu activitatea universitară, nu prea mai ai chef sau predispoziție să o arzi în filosofii, rearanjarea lumii și teorii existențiale, inutile momentan pentru bunul mers al societății. Eu când lucram, mă uitam la colegii mei de studiu, ca la niște pierde vară, ce trăiesc boem într-o enclavă. La studiile doctorale sunt în general mai mulți băieți/bărbați decât fete, pentru că ei au o predispoziție de durată mai lungă pentru filosofii și gândire abstractă. Fetele încep mai devreme și sunt mai silitoare în studiu, în timp ce băieții încep mai târziu, dar motivarea lor îi ține mai mult. După ce, își termină masteratul, fetele sunt în marea lor parte mature, au relații în care vor să se implice, alte priorități uzuale, iar gândirea lor abstractă le părăsește. Băieții în schimb, trec la maturitate mai greu, iar studiul doctoral este pentru ei o oportunitate să-și finalizeze dezvoltarea. Nu doar că se înscriu mai puține fete la doctorat, dar și mai puține termină doctoratul, pentru că o dau pe viața de zi cu zi, pe familie, copii, munca, iar doctoratul presupune detașare. Băieții se detașează mult mai ușor. In plus, sunt multe fete prost motivate, gen m-am înscris la doctorat, pentru că prietenul meu s-a înscris, ca să-l facem împreuna. Mult succes pentru el, că ea va renunța de la prea mult învârtit în oală, visat la rochie de mireasă sau când se termina amorul. Vorbesc aici despre doctorat în țările civilizate, ce nu are legătură cu România, ca pe acolo doctoratul însemnă xerox manual.

Am mai avut și două motivații personală. Prima a fost nevoia de finalitate, de cometare a studiului personal, pentru că atunci când mi-am terminat masterul, am simțit că nu am dobândit suficiente cunoștințe sau abilități, că ceva îmi lipsește. Apoi a fost regretul că, nu mi-am continuat carieră în învățământ, la care începusem să pun bazele încă din facultate, în România, și pe care am lăsat-o în urmă odată cu plecarea.

În primul an de doctorat am lucrat, deci nu am prea avut multe în comun cu ceea ce se întâmpla la universitate, participând activ doar la câteva cursuri și întâlniri cu promotorul. Am scris totuși un articol, de unde mi-a și venit idea cercetării, pe care am făcut-o ulterior. Mi-am dorit să combin utilul cu educația, căutând o aplicabilitate practică a cercetării mele. Și mi-am dorit o cercetare palpabilă, pe niște subiecți reali, gen oameni :). După primul an m-am decis să renunț, în urma unei discuții cu soțul, așa că m-a dus la promotor să-l informez de decizie. Trăsesem concluzia că, nu era de mine viața studențească. Eu aveam bărbat acasă, plănuiam un copil, locuiam la periferie într-o casă cu grădină și posedam deja un rulaj pe piața de muncă. Pentru că avea o întâlnire cu alt doctorand, am așteptat pe coridor câteva minute, iar în timpul ăla m-am răzgândit. Și așa, mi-am început cei 3 ani de studenție, ca bonus pentru cei doi ani lucrați în facultate și unul la masterat.

Din anul doi am dat-o pe studenție, cu buget redus, purtând discuții filosofice prin baruri obscure, participând la conferințe inutile sau făcând nopți albe la scris articole. Studenția doctorală are farmecul ei, pentru că nu ești nici student și nici profesor, ci doar un catalizator, între două lumi bine definite, încercând să treci din una în alta. Doctoranzi sunt bătaia pulii pentru profesori, care îi folosesc pe post de asistenți personali, descărcându-și pe ei cu ură toate frustrările, uzându-mi ca  pioni în intrigi universitare, furându-le munca și cercetarea fără jenă. Eu un proces de formare primit la curul gol și cu apă rece, prin umilință, care separă puternicii, de cei slabi. E proba de forța, unde se specifică clar că, înainte de a fi unul de-al lor, vei fi terfelit, ca să fie siguri că îți meriți locul. Toată atitudinea universității e construită în felul acesta, și realizezi că e așa  doar după ce termini, când ești doctor, și deodată capeți o altă valoare, un alte respect. E un proces care îi dezechilibrează pe cei care acumulează prea multe frustrări, pentru că le vor refula prin a fi profesori oribili ulterior.

În al treilea an am avut-o pe fiică-mea, iar la două luni după naștere am revenit în câmpul studiului la o conferința, iar de atunci am ținut-o tot așa. O împachetam frumos de acasă și o luam cu mine peste tot, defilând-o lejer cu ea în brațe pe holurile facultății. O schimbam fără grețuri pe o masă în camera doctoranzilor, o alăptam de la sân de față cu colegii de studiu, în timp ce dezbăteam proiecte sau teze doctorale.

Inutil să mai spun că eram regina locului. Măritată,  cu 3-4 ani mai în vârstă decât colegii mei mai tineri, care în marea lor majoritate trecuseră direct de la master la doctorat, eram doctoranda care arăta cel mai bine din toată grupa de gagici, dezinvoltă și vorbăreață. Mă urau majoritatea pizdele de pe acolo, pentru ca eu mă dădeam cu băieții, pe care îi găseam mai interesanți, mai spirituali și mai puțin problematici la colaborări.  Pentru că la doctorat trebuie să colaborezi, să înveți de la alții, să faci proiecte în comun sau doar să faceți schimb de semnături pe articole.

Am terminat lucrarea  târziu, după ce m-am angajat din nou, când am tăiat-o cu viața studențească. Am scris-o în 10 luni, în weekenduri, noaptea sau la muncă, când curul meu stătea lipit de scaun cu orele și mintea lucra concentrată să producă ceva inteligent. A mai durat un an și ceva până am finalizat tot procesul, după corecturi, recenzii, prezentații, examene și susținerea finală, pe care am exersat-o cu ceasul în mână.

Doctoratul mi-a dat în primul rând confirmare. Confirmarea gândirii mele, a abilităților analitice pe care le posed și a modului în care pun problemele. Doctoratul mi-a adus eliberarea de prejudecăți, limite, reguli, trecând din perspectiva de a repeta, la cea de a crea. Eu dintotdeauna am fost creator, iar doctoratul mi-a dat posibilitatea să-mi asum acest rolul, pentru ca instituțiile superioare de învățământ sunt in tarile civilizate laboratoarele de test ale societății. Doctoratul mi-a adus liniștea, nu fala celorlalți, pentru că știu și eu, și ei, că nu mai am nimic de demonstrat, fiind incontestabilă munca pe care am realizat-o. Au fost câțiva care m-au admirat deschis prin complimente apreciative, dar în marea lor majoritatea oamenii nu admiră asta, nu respectă și nici nu elogiază pe cineva care, este plasat mai sus decât ei, printr-o realizare incontestabilă. În schimb îl cam lasă în pace, nu se prea iau de el, iar plusul asta este suficient pentru mine.

Reflexii de Craciun

In facultate, am făcut la sociologie un studiu calitativ despre îmbrăcatul bradului de Crăciun. Am mers pe la cunostinte, sa vad cum isi impodobesc bradul, studiu observativ cum ar veni, si am mai facut cateva anchete deschise, tip interviu, cei pe la care nu am ajuns. Nu mai stiu ce teze am avut, sau daca am avut, dar cu siguranta am interpretat timid datele. Pe de o parte imi era frica sa trag concluziile dintr-un studiu „pe viu” si inventat de mine, caci majoritatea o lalaiau cu abureli copiate de la altii, pe de alta parte nu prea stiam cum sa o fac „profesional”, caci la curs nu s-a prea pus accentul pe treaba asta. Mi-a ramas totusi in minte o concluzie din studiul ala, si anume ca, acum vreo 17 ani in Romania, bogatia unei familia se putea masura prin imaginea bradului de Craciun: daca la aia mai saraci predominand bomboanele si globurile cat mai colorate, la cei mai avuti predominau sau erau exclusiv prezente globurile, de preferinta intr-una sau maxim doua culori.

Am inceput primul blog in 2008 si aveam de Craciun obiceiul, de a scrie pe blog ce impachetam si ce despachetam in fiecare an. Faceam asta pentru ca imi place sa impachetez cadouri, si sa le cumpar, si sa le gasesc,  pentru cei carora le daruiesc. Mi-a parut rau ca in familia mea nu ne faceam cadouri de Craciun, iar dupa ce am crescut, nici noi copii, nu am mai primit. Asa ca, m-am bucurat sa fac cadouri in familia adoptiva a sotului. Dupa ce am divortat de el, mi-am mai facut cadouri cu ei pana anul trecut.

Taica-meu fiind politist la sat, am avut intotdeuna de Craciun brad adevarat acasa. Mi-a ramas in minte unul anume, de pe la vreo 4-5 ani, un brad frumos, inalt cat camera, de un verde deschis si cu lumanari. Aveam o instalatie alba ce palpaia, cu beculete in forma de clopoteti, pe care era sculptata Scufita Rosie si lupul. In clasa a sasea, noua mea diriginta, m-a pus in tema inainte de Craciun, ca isi doreste un brad, si sa-i spun lui taica-meu. Asa ca taica-meu i-a livrat 3 ani la rand brad de Craciun, fapt care nu a impiedicat-o, sa fie o porcina ordinara in comportamentul ei fata de mine, ofticata ca nu merg la ea la lectii particulare. Un jeg de om.

In Polonia, Craciunul e asociat cu masa din ajun, Wigilia, care incepe cand apare prima stea pe cer. Pentru masa din ajun se gatesc 12 feluri de mancare fara carne, simbolizand cele 12 luni ale anului. La Wigilia, se aseaza pe fiecare masa o farfurie in plus, pentru orice oaspete, care potential ar bate la usa, caci ar fi intotdeuna bine primit. Sunt curioasa, cati polonezi chiar ar invita la masa, in seara de ajun, un strain care le-ar bate la usa?