Câteva cuvinte despre România

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

România și revoluția

Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.

Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția  Românilor.

Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.

România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu,  eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format,  și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?

O dictatura fara dictator

Dezordine, este cuvântul de ordine într-o Românie primitivă. Am ieși la plimbare prin satul liniștit la apus de soare, contemplând casele silențioase. Sunt înconjurate de iarbă crescută și tot la a doua gospodărie, printre firele de iarbă și flori își face loc câte o dună de nisip de construcții, nefolosit de ani de zile. Lângă biserica semeață, cu gard alb proaspăt văruit și împopoțonat cu icoane, își duce veacul un parc plin de iarbă ce se roagă a fi cosită, cu două balansoare ruginite, o bancă și ceva construcție ce te duce cu gândul la un tobogan. ”Acest parc este construit de primăria orașului” se poate citi pe o tăbliță din metal ruginită.

Am contemplat pentru un minut în liniștea serii cum ar fi arătat acest sat de la poalele Carpaților sub condei bavarez, amintindu-mi de frumosul sat în care locuiește prietena mea la poalele Alpilor. S-ar fi bucurat de drumuri drept asfaltate, iarbă tăiată, curățenie în fața caselor, construcții armonioase și mai multă bunăstare. În îndepărtare se văd munții semeți, Carpații românești, ce nu au nici o vină că, la poalele lor oamenilor le lipsește iubirea și respectul față de natură.

Am intrat pe poartă și l-am găsit pe vecinu, la taclale. Venise în vizită la o bere rece. M-am alăturat discuțiilor filosofice, atât de naturale românilor, în care se dezbate de fiecare dată cum ar trebui să fie, cum ar fi putut să fie și mai ales despre cum a fost. Pentru că lumea aici are obiceiul să-și amintească mereu despre cum era pe vremuri, comunismul, bată-l vina, în loc să-și canalizeze energia despre cum ar vrea să fie acum și de acum înainte. Rememorarea trecutului, este încă la loc de cinste în România, deși au trecut 30 de ani de la schimbarea regimului de conducere.

Împlântați în trecut, oameni mai tineri decât mine îmi explică, cu greutate, despre cum și de ce trebuie să dai mită, despre orânduirea socială a relațiilor și pilelor, răspunzând prin negări repetitive, protestelor mele că, oamenii ca element al ale societății din care fac parte permit astfel de lucruri să se perpetueze în acest mod greșit. Aici orice împotrivire în fața sistemului corupt, nedrept și dezavantajos este văzută de localnici precum o misiune deșartă, imposibilă, dăunătoare și sortită eșecului. Acceptarea și blazarea tronează lângă o sticlă cu bere rece.

Întrebărilor mele banale de gospodărire locală li s-au răspuns la unison ”primăria”. Primăria, acest zeu suprem al orânduirii locale, în care oamenii își pun nădejdea, dar și izvorul din care-și trag nenorocul. Acolo toți sunt angajați pe pile, mi-se comunică, cu precizie, și fără mită nu faci nimic, că toate hârtiile sunt semnate de primar, mi-se mai spune. Acest primar, ales pe buletine de vot ștampilate de fiecare individ în secret și tăcere, este zeul suprem, față de care toci cetățenii au nemulțumiri.

Din schimbul de idei, unde s-au perindat din nou cuvinte mărețe, America, această țară a controverselor, și așteptări ireale de la o autoritate imaginară, am dedus cu surprindere lejeritatea cu care oamenii ar renunța de bună voie la anumite libertăți fundamentale pentru o minimală ordine și disciplina, pe care singuri nu sunt în stare să și-o auto-impună. România este în profunzimea ei o dictatură fără dictator. Un haos, în care oamenii acceptă sistemul defect ca pe o normalitate, orice împotrivire fiind din start negată de populație. O populație gata să renunțe la puterea de decizie și libertate pentru un pic de curățenie, pentru o direcție și o bunăstare individuală, elemente pe care fiecare individ și le asigură individual într-o lume în care, este învățat să gândească pentru sine.