Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Semne de maturitate

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.