Violența domestică și procesul dintre Johnny Depp și Amber Heard

Săptămâna trecută s-a încheiat unul dintre cele mai triste procese în care actorul faimos în anii 90, Johnny Depp și-a dat în judecată fosta soție, Amber pentru că a susținut într-un articol că a fost o victimă a violenței domestice, fără însă al numi pe Depp ca persoană responsabilă pentru violență. Am citit articolul scris de Amber și susțin părerea ei, că este dificil pentru femei în societatea curentă, dominată fizic, social și financiar de bărbați, să lupte împotriva violenței domestice. Pentru mai multe detalii găsiți articolul aici. De asemenea, am urmărit și procesul din Londra dintre Depp și ziarul The Sun, în care Depp a dat în judecată ziarul pentru că a susținut că-i un bătăuș de nevastă, proces pe care Depp l-a pierdut, curtea din Londra găsind că în 12 din cele 14 incidente de violență domestică raportate de către cei de la The Sun și pe baza cărora autorii articolelor l-au numit pe Depp wife beater au avut loc. Am urmărit și o parte din procesul din State, făcând slalom printre reclamele tendențioase din campania de defăimare a lui Amber, în căutarea unor surse solide și independente.

Cu tristețe am observat că societatea curentă nu este încă pregătită și nu vrea să accepte violența domestică, ca pe o realitate problematică, în nevoie de atenție și rezolvare, preferând să o ascundă sub preș, ca pe o pată urâtă sub covorul alb imaculat al fanteziilor ireale din basmele cu prinți și zâne. Nu doar că nu știm să gestionăm situațiile de violență domestică, dar alegem să le negăm, respingându-le prin ridiculizare victimei și minimalizarea incidențelor de violență. În ultimii ani am devenit mai conștienți de violența domestică împotriva copiilor, iar dacă bătăile aplicate celor mici sunt tot mai rar motiv de glume și amuzament între adulți, violența împotriva partenerilor de viață cu verighete pe deget sau fără, este în continuare puternic negată, în special atunci când ea se întâmplă în familiile ”avute”, faimoase, cu bani sau care dau bine împreună. Cu cât poziția socială este mai ridicată, cu atâta ne îngrozim mai tare, căci dacă în cazul unei femei needucate, fără loc de muncă și copii de crescut acasă, găsim motive pentru care ar putea accepta să trăiască în violență domestică, lângă un bărbat alcoolic de care depinde financiar, pentru o femeie educată, independentă financiar  și fără copii, este greu să găsim scuze în experiența noastră limitată sau câteodată doar neprelucrată. Așa că ne este mai ușor să negăm abuzul, decât să-i pătrundem în straturile mai rafinate, dureroase și neplăcute.

Că ne place sau nu, studiile arată că violența domestică este o crimă de gen, cu majoritatea victimelor femei și majoritatea abuzatorilor bărbați. Desigur, există și situații opuse, în care femeile îi abuzează sau îi bat pe bărbați, și acest lucru nu ar trebui să fie neglijat, însă modelul standard cel mai întâlnit este a unui bărbat ”puternic” fizic și financiar, care își descarcă nervii pe nevasta de acasă, pe care o controlează, o umilește și-o lovește. Când ea pleacă, el o hărțuiește, o denigrează social și încercă prin toate modalitățile să o mai țină încă legată de el, mai ales prin răul pe care i-l provoacă. Abuzatorii se hrănesc cu durerea victimei, le place să o vadă umilită, plânsă, stoarsă de energie, căci atunci se simt ei în putere, simt controlul asupra ei și asupra situației, iar când victima se răzvrătește, reproșează și luptă înapoi, ei încep joaca de-a ping-pong-ul. Încep ei să se declare victime și răspund cu aceleași acuzații acuzațiilor victimei, doar ca să o destabilizeze mental și să o lase fără argumente. Secretul este să nu le joci jocul, să nu le răspunzi, să-i ignori, căci atunci nu mai au putere, se pierd. Doar, ca să ajungi la acest nivel de control și reținere este un drum lung, căci ei mușcă din tine, doar ca să te provoce, iar violența naște violență, și multe victime ale violenței domestice sunt și ele la rândul lor violente. Multe femei au probleme la locul de muncă, unde sunt de multe ori văzute ca și conflictuale, problematice ori închise în ele. Unele luptă imediat împotriva agresiunii și din asta se naște conflictul deschis cu urlete și devastări, în timp ce altele stau ani de zile bătute și lovite, până la un moment dat, când dintr-un nimic, iau cuțitul și-și ucid abuzatorul. Sunt și cele care trăiesc până la moartea lor sau a lui în acest tip de relație defectă, ducându-și zilnic povara în spate, ca și cum opțiunea de-a scăpa nu există. Violența domestică-i peste tot, doar că atât oamenii care nu o experimentează, cât și cei care o trăiesc refuză să o vadă pentru că doare, fiind mai prezentă în viața noastră decât ne place să credem.

Violența domestică lasă urme adânci și răni dureroase, greu de vindecat. Odată ieșită din ciclul de abuz, mintea intră în stare de alertă, trăind cu teama revenirii și orice episod ulterior de abuz, chiar retrăirea unor situații, este mai puternic resimțit, decât trăirile inițiale când abuzul însemna realitatea zilnică. Îmi amintesc cu tristețe cum ciocnirile finale cu abuzatorul meu m-au consumat mult mai puternic când m-am simțit cu un picior în libertate, decât în viața zilnică, dinainte de evadare.

Și dacă tot am început de la procesul dintre Jonny Depp și Amber Head, închei cu părerea mea modestă, a posteriori despre ceea ce am văzut, și anume un bărbat bătrân, nearticulat și arogant, ce se agață de faima și frumusețea pe care le-a avut cândva, investindu-și banii în avocați și campanii mediatice agresive, ca să denigreze și să umilească o femeie, care i-a fost cândva soție, pentru că l-a părăsit. Am văzut o femeie care încă nu și-a procesat abuzul, încă slabă, temătoare și instabilă emoțional. M-am uitat la ea și m-am văzut pe mine (din trecut) și pe multe alte victime, încă neeliberate, încă afectată de ceea ce li s-a întâmplat, încă retrăind momentele umilitoare ale abuzului. Acum am puterea să povestesc despre ele fără emoție, fără milă pentru mine sau firimitură de durere, le pot înșira la rece și pe cele mai umilitoare, ca și cum aș povesti din fabulele lui La Fontaine.

M-a întristat opinia publică, dincolo de comentariile troliilor de pe internet, am dat peste femei care o ironizau pe Amber pentru modul în care plângea, acuzând-o de actorie sau prefăcătorie. Eu nu m-am ghidat după lacrimile ei pentru a judeca dacă a avut loc abuzul, ci după faptele prezentate, după pozele cu camerele de hotel răvășite, ca să se ajungă acolo s-a consumat multă violență și dramă, filmulețele și pozele pe care ea le-a făcut. Și eu mi-am înregistrat abuzatorul și nu-i ușor nici mental și nici fizic, pentru că nu pornești cu idea de a înregistra din prima clipă, o faci ulterior, când violența se întețește, o faci cu teamă, teama că te prinde, și o faci cu vină, vina că îl iubești și vina ce vine când te împaci, că l-ai trădat. Și eu am fost părăsită, urâtă, bârfită și condamnată de către femei, care m-au cunoscut mai mult sau mai puțin, pentru că mi-am părăsit și expus abuzatorul, soțul, jumătatea. Mi-au întors spatele toate bucuroase și s-au descotorosit de mine, ca de o cârpă murdară și pentru asta acum le mulțumesc. M-a întristat faptul că oamenii nu judecă, că sunt atât de ușor manipulați în ciuda educației tot mai răspândit, dar asta nu-i o descoperire recentă, căci dintotdeauna gloata a avut dreptatea ei, mai ales când ea a fost în opoziție cu adevărul. Gloata nu-i încă pregătită ca să dezbată și să vindece violența domestică, nu când actorii frumoși în tinerețe ori bărbați de succes cu bani și case de vacanțe o comit, fiind mai degrabă dornică să o ascundă sub burca islamică, obligatorie de altfel în Afganistan.

Abuzul ca o realitate zilnică

Azi la punctul de vaccinare, plin de bătrâni. Ma așez la o masă ca să-mi completez formularul pentru cea de-a doua doză și din spatele meu aud: ești proastă, idioato ai scris greșit, ăsta e al meu tâmpito, stai aici ca o vacă. Mă uit în spate și văd un senior încruntat de vreo 70 de ani, aplecat peste o masă, cu o doamnă de aceeași vârstă, vizibil jenată și umilă lângă el. La un moment dat jignirile lui se întețesc în sala mare și tăcută. Iritată eu exclam un “oh, Boże”, la care asistentul ce se învârtea printre pacienți mă întreabă dacă totul este în regulă. Eu în răspund că este ok cu chestionarul, dar nu pot suporta să aud cum domnul vorbește cu doamna.

M-am ridicat de pe scaun și înainte să merg la ghișeu i-am spus doamnei că nu trebuie accepte un astfel de tratament, că o înțeleg, și eu fiind o fosta victimă a abuzului domestic, dar că nu trebuie să accepte!

Pe mine, fostul soț nu mă bășcălea chiar așa de degradant în public, deși am avut o fază nasoală în care și-a șters palma “glumeț” de ceafa mea, când am greșit în completarea formularului pentru buletin, după căsătorie. M-am simțit atunci profund umilită de gestul lui penibil, simulator al unei autorități pe care probabil și-o dorea asupra mea, produs într-un cadru sensibil, în prezența cunoștințelor tatălui meu ce lucrau în biroul pentru buletine al micului orășel în care părinții mei locuiesc. A fost absolut degradant gestul lui, dureros și umilitor. Nu am știut atunci cum să reactionez, în lipsa asertivității corecte și fără o educație adecvată în privința abuzului. Acum gesturile abuzive în public îmi s-ar imediat în ochi, mă irită și le combat deschis. Nu consider că viața este cea umilită în urma loc, ci agresorul care nu-și poate stăpâni mânia ce pune stăpânire pe el când frustrările sunt excesive.

Privesc cu alți ochi abuzul domestic, cu ochi care văd, cu urechi ce sud și îl întâmpin prin luarea atitudinii. Normal că nu mă pot băga în viața oamenilor, nu-i pot educa eu, însă le atrag atenția acuzatorilor și încerc să le arat o luminiță la capătul tunelului victimelor. Au făcut-o și alții pentru mine și o voi face și eu pentru ceilalți.