M-a prins un tip de cur sâmbătă seara. Nimic deosebit, aș fi spus. Am început să fiu prinsă de cur de pe la 16-17 ani de către cunoscuți și necunoscuți, la petreceri, la școală, la muncă, în mijloacele de transport, pe stradă, în restaurante, în toate țările în care am locuit și în câteva prin care am călătorit. Un lucru obișnuit și foarte deranjant deopotrivă.
De ce am tăcut pe tema asta?
De rușine. Mi-a fost rușine de fiecare dată când m-a prins cineva de cur. Rușinea indusă de circumstanțe și educație, care m-a făcut să mă simt de rahat, când o palmă străină mi-a prins curul, deși eu nu am greșit cu nimic. Și totuși, așa m-au educat familia și societatea, că rușinea este de partea mea, că mie îmi va sta în gât și pe mine mă va umple de lacrimi, după ce un pervers necunoscut mă atacă pe stradă, și-mi pune mâna jegoasă pe cur, ori când altul se freca de mine în tramvai și-mi spune tupeist să nu mă mișc, că el trebuia să se termine. Rușinea m-a paralizat și mi-a oprit urletul în gât.
De furie. Furia brutală pe care am simțit-o văzându-mi neputința, când nu mi-a permis momentul, forța sau circumstanțele să-i trag un scan în moaca „amicului” binevoitor care-și freca labele de mine. La început mai delicat, iar mai apoi insistent, în timp ce i-se scula, ca și cum aș fi fost proprietatea lui personală, numai bună pentru un sculat. Repulsia pe care am trăit-o când un client libidos s-a frecat de curul meu, de față cu nevastă-sa, ca doar e plăcut să ne luăm la revedere cu îmbrățișări și atingeri nedorite.
De vină. Vina cultivată cu mult spor binevoitor din partea femeilor urâte și rele, precum și a bărbaților geloși, care mi-au repetat în toate circumstanțe când am îndrăznit să mă plâng, că eu sunt vinovată pentru ceea ce mi-se întâmplă. Că-i o pedeapsă divină pentru că m-am născut atrăgătoare, iar formele mele slabe nu au dreptul să se vadă prin blugi sau rochii, iar dacă o fac, eu trebuie să accept atingerile nedorite, pentru că oricum zâmbesc prea mult și râd, sunt prea fericită, glumeață și eman energie, deci mi-o merit.
În această splendidă realitate am devenit cu timpul imuna la acest viol al corpului meu, ba chiar, ca mintea mea să facă mai suportabilă situația, am început să clasific aceste ofense ca pe un fel de compliment. M-am văzut mai degrabă un fel de Maică Tereza a perverșilor disperași, care când îmi puneau mâna lor mizerabilă pe cur își găseau instantaneu liniștea sufletească și zbuciumul pulii, decât ca o victimă. Reacțiile mele au trecut în timp de la lacrimi, urlete și țipete, la râs ironic și dureros cu gura până la urechi, ceea ce-mi excita călăii și mai tare, în timp ce eu profitam de neatenția lor ca să le scap din strâmtoare. Recunosc că, atunci când purtam verighetă și mă prezentam ca măritată, șansele de a mă trezi pipăită erau mult mai mici. Acum, divorțată fiind, pipăiala a revenit la modă.
Căpşunăriţa 