Știri din Polonia: despre avort, rolurile genurilor în catolicism și despre cât pot maxim câștiga naționaliștii adevărați de drepta

Vorbeam recent cu o prietenă din Franța despre soarta femeilor din Polonia, o țară care încăpățânează să interzică avortul cu prețul a mii de vieți nenorocite. Cu tărie se dorește interzicerea avortului în cazul fătului cu malformații, condamnând astfel mii de femei să nască anual copii cu probleme. În practică asta însemnă să se chinuie pe ele și să-i chinuie și pe copii, în multe cazuri câțiva ani, îngrijindu-i și crescându-i singure. 90% dintre femeile ce nasc copii cu probleme rămân singure, bărbații abandonând de cele mai multe ori mama și copilul, pentru că nu fac față. Sunt rare cazurile bărbaților ce rămân să îndeplinească sarcinile zilnice alături de mamă, necesare creșterii și supraviețuirii unui copil cu probleme de sănătate.

Trăim într-o perioadă în care știința ne-a adus posibilitatea de-a descoperi multe dintre malformațiile genetice ale fătului și totuși, cu fanatism alegem să ne condamnăm singuri la suferință. O facem plini de evlavie în numele unei religiei, interpretată, slăvită și servită de bărbații, căci rolul femeii în catolicism este cel multe de menajeră pentru preot. Femeia la catolici poate fi cel mult o ”gosposza”, adică gospodină la popă, bucătăreasă, femeie de serviciu și poate, câteodată ceva mai mult și foarte păcătos prin așternuturi, căci catolicii își obligă preoții oficial la celibat. Celibatul, introdus în cadrul bisericii catolice ca soluție la problema moștenirii, ca biserica să nu mai piardă agoniseala preoților în detrimentul familiei acestuia, a produs în timp multe nenorociri pentru tinerii enoriași ai catolicismului, apăsătoare fiind problema pedofiliei în cadrul bisericii catolice. Cu tristețe în numele religiei greșit și arbitrar interpretate, se distrug în secolul nostru, public și tăcere vieți, condamnându-se copii și adulți la chin și durere.

Desigur toate acestea nu ar fi posibile fără susținerea jumătății întunecate a gemenilor Kaczyński. Acest Rege Lear neîncoronat al Poloniei, ce-i ține cu îndârjire în mâinile lui firave și zbârcite ițele, într-un mixt de populism extremist și socialism religios împachetat înșelător sub numele de dreptate și justiție, nu are milă pentru supușii săi. Și în nici un caz nu are respect sau urmă de compasiune. M-am întrebat recent un amic italian dacă PiS (partidul lui Kaczyński) este de dreapta, după cum își face reclamă, iar eu i-am răspuns că în realitate este de stânga extremistă și urâtă. Prin măsurile populiste promovate, guvernarea PiS urmărește cumpărarea păturii sociale sărace și mai puțin educată a populație, votanții lor, restul având parte de înăsprirea regulațiilor și a controalelor financiare. Toți însă, se pot bucura în aceeași măsură de restrângerea libertăților individuale și controlul unilateral al statului asupra deciziilor individuale. Ceea ce încercă să impună Kaczyński este un model de comunism religios, promovat prin cultul personal cu venerare religioasă a liderilor. Kaczyński nu-i de drepta pentru că Polonia-i prea săracă și prea socialistă, moștenirea comunistă, deși nu atât de împovărătoare ca și în cazul România, a ucis destul din spiritul antreprenorial al polonezilor, ca păturile de jos să nu se poată ridica. Adițional aparatul de stat, deși mai puțin scârbos și un pic mai puțin corupt, este totuși mult prea stufos ca să nu-i taxeze la sânge pe toți cei care fac mai mulți bani decât este media acceptabilă a acestei țări, undeva pe la 18 000 € anual (primul prag financiar). Dacă faci sub banii ăștia, Kaczyński-i de drepta, cu bonusuri de stânga, dacă faci peste Kaczyński-i clar de stânga, cu bonusuri siberiene, din alea de te pun pe tren și plecat ai fost.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Odă americii

Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.

Unul dintre lucrurile frecvent menționate de călătorii estici prin State este legat de forma de salut a americanilor, Hi, how are you? la care est europenii se simțeau datori să răspundă cu sinceritate, zguduiți de intimitatea întrebării, căci în educația post-comunistă, nu era concepută întrebarea despre starea existențială a oamenilor. O formă de salut pentru americani, banal izvorâtă din complezență și un accent pe persoană, ca subiect central al unei tranzacții sau a unui schimb de cuvinte sau marfă.

Sunt superficiali, decretează des est europenii. Și totuși în superficialitatea lor, americani sunt amabili prin natură, te invită la ei acasă cu ușurință, îți propun dezinteresat să participi alături de ei în activități sau te ajută fără a aștepta ceva la schimb. Sunt deschiși, nu judecă și în nici un caz nu trăiesc în fițe aparente, aceste virtuți ale vieții est europene. Au o libertatea în vorbă și port ce-i definesc ca indivizi, lipsindu-se de falsități inutile, atât de permanente și apreciate în Europa, mai ales cea de Est.

Nu sunt în nici un caz superiori est europenilor nici prin educație, nici prin maniere ori inteligență, dar nici nu încercă să fie. Sunt naturali, cu bune și rele, și pe lângă elemente neplăcute prezente aleatoriu în natura umană indiferent de continent, există acel aspect al mind your own business care-i absolut sublim într-o societate în care oamenii pot alege să trăiască liberi de constrângeri și totodată integrat.

Cel mai frumos a însumat această diferență de cultură un prieten de-al meu polonezo-canadian:

It’s a completely different life here in North America. It’s crazy different.

It’s funny how strangers can become friends here.

Abuzul, iar și din nou

Am scris despre abuz și am să mai scriu. Este un subiect delicat, tabu, dureros, rușinos, neplăcut și greu de dezbătut, dar este prezent în viața noastră de zi cu zi, mișună prin casele și sufletele noastre, sub diferite forme, în cuvinte neatente, gesturi necugetate sau atingeri nedorite. Suntem în acest moment al omenirii și al dezvoltării noastre ca societate, în care avem cunoașterea necesară recunoașterii abuzului. Îl putem vedea clar, cu ochii eliberați de ochelarii indiferenței. Suntem la acea etapă a dezvoltării nostre individuale în care putem diseca abuzul, îl putem dezbate și avem puterea de-al corecta. Este o șansă fantastică atât pentru noi ca parte a unei societăți care se dorește mai bună, mai înțeleptă și mai corectă, cât și pentru noi ca indivizi, care ne dorim să fim mai educați, mai înțelepți și mai buni decât strămoșii noștri.

Abuzul este o boală pe care o ducem cu noi de generații, o proastă educație similară unei haine murdare pe care o preluăm din moși-strămoși și o purtăm fără să ne întrebăm dacă ni-se potrivește, ne ajută, ne facem bine sau ne place. O preluăm în tăcere, inconștient și-o dăm mai departe în același mod de nepăsare copiilor noștri.

Particularitatea ciudată a abuzului este că nu-i un fenomen neapărat vizibil, conștient și dureros, fiind mai des întâlnit în formele sale subtile, de finețe inconștientă, în care liniile de manevră ating deopotrivă coardele lipsei și ale răsplății, fiind greu de identificat și rușinos de acceptat.

Sexualitatea si societatea

Am fost crescută în pură tradiție populară, cu sexul încadrat ca și un cuvânt urât, o acțiune păcătoasă, o rușine pentru femei și un motiv de fală pentru bărbați. Din fragedă copilărie am avut problema de a mă raporta la sexualitate, ne pricepând pe deplin elementul rușinii față de organele sexuale, de intoleranță față de nevoie sexuale și de jenă fața de probleme sexuale. Ca și mic copil nu îmi puteam explica pe unde ies bebelușii din burtici, după ce am realizat că nu-i mai aduce barza. Despre ciclu am auzit pe stradă, de la alte fete, procesul fiindu-mi ulterior explicat de o prietenă cu vreo trei ani mai mare. Mi-a zis și maică-mea ceva, la două săptămâni după ce mi-a venit primul ciclul, mai mult retoric chestionându-mă dacă știu despre ce e vorba.

Citatele uzuale ale adolescenței mele au fost ”curvele se fut” si ”fetele cuminți se mărită virgine”.  Toată tinerețea mea nu am înțeles sexul și l-am evitat, deși în mod biologic mi l-am dorit, dar eram prea oripilată de frică si defăimarea socială, care mi-ar fi putut cădea pe cap, ca să încerc ceva mai mult decât niște frecări prin haine. Pentru că sexul era un lucru rău, un păcat, o rușine, ceva ce numai fetele de joasă speță fac, alea care vor rămâne singure și pe care nu le vrea nimeni până la urmă, că toți bărbații adevărați vor să-și bage pula cat mai mult în toate găurile, dar se însoară exclusiv cu virgine. Știu poezia asta pe de rost, iar atunci când am decis să mă fut prima dată mi-am dat seama instantaneu că, am renunțat la posibilitatea de a mă mărita virgină, cel puțin fizic.

O chestie relativ înțeleptă am auzit-o despre sex la școală, de la diriginta din liceu, care ne-a făcut educație sexuală cu un singur mesaj și anume că, ar fi bine să ne futem după ce împlinim 18 ani. Atât, că în rest, Dumnezeu cu mila, și fiecare după posibilitățile pe care i-le auzeau urechile sau i-le dezvolta imaginația. Eram atât de constipată în privința sexualității, că nici nu mi-a venit să cred că o colegă de clasă a rămas însărcinată în clasa a 12-a, eu fiind absolut convinsă că-i virgina și atât de naivă încât să cred in clasa a 9-a povestea cu pișatul după sex, pe care din fericire nu am practica-o ca măsură contraceptivă.

Am început să învăț mai multe despre sex la facultate, după ce am întrat într-o relație complexă, înțelegând cu ce se mănâncă această manifestare biologică, absolut normală, pentru care am fost creați, descoperindu-mă pe mine și renunțând la o parte din frigiditate. Abordarea de la oraș față de abordarea de orășel a fost diferită, atât la nivelul tinerilor, cât și la nivelul părinților, la oraș fiind clar că tipele se fut și nimeni nu-și mai punea întrebări existențiale despre măritișul dezvirginatelor. Nu era totuși bine să ți-se ducă faima că ești prea curtată, sau că îți înșeli prietenul, deși el nu vedea o mare scofală în a te înșela pe tine, că doar e bărbat, dar tu ca fată, nu prea poți să-i lași pe prea mulți, să-și bage pula în tine.

Apoi am schimbat țara, am schimbat relația, am schimbat nația și într-o zi obișnuită, ca oricare alta, m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama că oi fi eu deșteaptă cu diplome, realizată social și financiar, dar sunt profund neîmplinita biologic, sexual.

M-am privit bine în ochi și mi-am dat seama că duc în spate toți bolovanii societăților apuse, bazate pe primitivism în relații, ce opreau femeile de la sex ca măsură contraceptivă, dezonorându-le valoarea colectivă (orășelul) sau subminându-le valoarea în cuplu (oraș). În mod natural era dificil pentru o mamă să-și crească singură progeniturile, mai ales dacă erau multe, de aceea era de nedorit să se fută aiurea si să rămână însărcinată. Apoi, femeia fiind in cuplu, era de la sine înțeles ca trebuia să fie fidelă, pentru că în felul acesta, bărbatul furnizor de lângă ea, știe că nu-și spetește statele degeaba pentru a perpetua genele vecinului. Sunt soluții sociale înțelepte și excelent de aplicat mulțimii needucate, oamenilor care nu gândesc, ci doar acționează și reacționează. Sunt perfecte pentru a conserva societatea, inhibând nevoile naturale prin porunci sociale și religioase, în felul acesta menținând pacea în comunitate. Tot datorita acestor valori, e normal ca teorii de genul ”sexul nu e important într-o relație, care se bazează pe valori mult mai mărețe”, să ne fie fluturate pe la urechi, chiar si in societățile cu un picior afara din primitivism, pentru că dacă s-ar trezi mâine toate cuplurile cu vreo 2-3 plozi și minimul pe economie să divorțeze, am avea o criză din aia severă, copii flămânzi și o dezordine generală. Cuplul trebuie conservat, cel puțin până societatea mai evoluează, și un părinte singur își poate permite să crească un copil.

Aceste valori, pe care le găsesc personal greșite și nedrepte la adresa femeilor, le recomand tuturor societăților primitive, pentru că știu că le sunt necesare, dar nu mi-aș permite niciodată nesimțirea să le flutur prin fața oameni educați, care gândesc și nu mai posedă prieteni imaginari. Cei din grupul educat ar trebui să se privească și ei singuri în oglindă, așa cum am făcut-o și eu și să vadă acolo exact în ce parte atârnă pentru ei balanța dintre: ordinea socială, propria gândire și alegerile pe care le fac în viață.

În tinerețe e normal să mergi cu turma, pentru că vei fi în siguranță, e și recomandat pentru supraviețuire și dezvoltarea unor abilități de bază, dar după o vârstă, când începi să vezi, începi să alegi și să dezlegi, trebuie să mai și gândești.

Și mai trebuie să te și apreciezi, să te respecți și să-ți oferi, păcatele pe care ți-le permiți.

Percepții

Blogul acesta este un exercițiu de scriere, dar și un loc terapeutic, in care îmi povestesc experiențele, gândurile, pățaniile sau părerile. Încerc sa fiu sinceră si să mă cenzurez cât mai puțin, admițând, nu de fiecare dată cu plăcere, adevăruri dureroase, greșeli prostești și repetitive, ori fapte rușinoase. Nu aș spune ca iau de cele mai multe ori, cele mai bune decizii, ori ca viața mea e cea mai fantastică, minunată sau cutezătoare, că nu am momente de plictiseală, îndoială sau pur și simplu lene, dar sunt cu siguranța una dintre cele mai originale persoane pe care le cunosc. Nu mi-se pare că ceea ce trăiesc e deosebit de interesant, deși admit că am evoluat mult. In viata de zi cu zi, fac tot posibilul să-mi diversific experiențele, să-mi îmbunătățesc cunoașterea, gândirea, să-mi fac viata atractivă pentru mine, oferindu-mi activitățile și lucrurile la care am visat, pe care mi le doresc și care eu le consider importante.

Eu, dintotdeauna am fost mai diferită având curajul să ies din mulțime și să gândesc altfel, să spun ceea ce-mi trece prin cap, să-mi pun întrebări și să admit neplăceri. Pentru mine raționalitatea gândirii tronând orânduirii sociale, regulilor sau cutumelor. Eu am ales mereu să-mi trăiesc emoțiile, hrănindu-mă cu ele în mod abuziv, câteodată prea intens, ca mai apoi să le disec logic, trăgându-le prin roata analizei fără de milă și cu rușinea la vedere, ca mai apoi să le pot dispersa mai ușor.

De când am început sa scriu aici, m-a preocupat mereu faptul ca poate mă expun prea mult, că sunt prea directa sau că, povestesc prea deschis din ceea ce fac și gândesc. Expunerea privată încă se asociază în mintea mea cu un sentiment de jenă, pe care l-am dobândit în copilărie, față de afișarea intimității, dar și un sentiment de frică, pe care l-am dobândit în adolescență, față de semeni. Când alții îți cunosc intimitatea, devii vulnerabil, indiferent de cât ești de detașat și independent, pentru ca ura și jignirile deranjează, pe oricine și pe fiecare. Pentru că după colț, va fi întotdeauna cineva care să-ți fută una, când te aștepți mai puțin. Sau poate am doar eu paranoia asta, pe care am dobândit-o cândva, pe vremuri, undeva, prin ceva experiențe, pe care nu am reușit să le înțeleg încă, ca să pot scăpa de ele.

În mod ciudat, preocupările mele de scriitor că îmi expun prea public viața reală, au un feedback total opus in mintea unor cititori de-ai mei, care cred că fabulez. Am fost acuzată de câteva ori că îmi construiesc o imagine despre mine, ce pare foarte atrăgătoare și că, poate nu mă ridic în realitate la nivelul așteptărilor. Blogul acesta e anonim tocmai pentru ca e o reflexie cât mai exactă a gândurilor mele oneste, căci în mod normal nu merg lejera pe stradă și le spun oamenilor ce cred eu despre ei și viață, deși mai am câteodată darul sincerității, în special în momentele când nu mi-se cere asta. Am opinii puternice, cu personalitate cum s-ar zice, și sunt elogiată, invidiată, fascinantă sau enervantă, de multe ori concentrată doar pe mine și în viața de zi cu zi. Nu trec neobservată, asta cu siguranță, deși am momente în care sunt foarte naivă ori inocentă. Încă mă descopăr și nu am ajuns nici măcar într-un punct de echilibru, deși știu că nu-i prea departe. Mă preocupă cum mă văd alții și m-a preocupat mereu, dar cu trecerea timpului tot mai puțin, realizând că nu mai vreau să știu, ori să cunosc opinii negative despre mine. De aceea, prefer ca cei care cred că fabulez cu talent și din imaginație, să creadă asta. Nu e nici rolul meu și nici țelul meu să-i conving de contrariu. Fiecare e liber să creadă și să aleagă după propria lui putere.

Femeile și Pasărea Vopsită

Sunt multe elemente în cartea lui Kosiński, care mi-au rămas în minte, dar cu siguranță uciderea Ludmilei, a avut pentru mine o conotație aparte. Pentru că, doar o femeie, poate înțelege cu adevărat ura altei femei, brutalitatea și forța ei de propagare. Ludmila este un personaj din cartea Pasărea Vopsită, o femeie nebună ce cutreieră pădurile, ademenind bărbații. Ea fute tot ce prinde, câteodată mânată de o dorință nebună pentru sex, iar fiecare bărbat însurat ce își bate cu succes nevasta, visează să se termine între picioarele ei. Povestea Ludmilei nu reflectă atât de puternic caracterul ei, marcat de un viol în adolescența timpurie, pe cât reflectă caracterul general al femeilor, ale nevestelor bătute de soți, umile, slabe și molcome în fața bărbatului, dar pline de ură, răzbunătoare și puternice față de alte femei, potențiale rivalele posesoare de bărbați ademeniți. Aceste femei slabe, firave și supuse ce se lasă bătute și violate de soți în tăcere, o jupoaie de vie pe Ludmila, în miezul zilei, pline de ură și frustrare. Și nu, nu pentru ea, ci pentru soții lor neglijenți, abuzivi și trădători.

Femeile sunt creaturi curioase, urmașe ale Evei, păcătoasa supremă, au fost pedepsite cu o lipsă de raționament grotească în privința bărbaților. Prietene la cataramă, vecine de nădejde și surori în suferință, ele devin neînfricate dușmance, rivale otrăvitoare și ucigașe fără de milă, când bărbatul, acest măr al discordiei delicios, este prins la mijloc. Cazul clasic de infidelitate în cuplu este cu prietena nevestei, care râvnește în tăcere la a poseda între picioare, tot ce are mai bun sora ei de suflet, vecina de scară sau amica, cu dinții mai albi, știindu-se printre femei că, un bărbat luat, e garanția calității.

Se spune că femeile se aranjează pentru bărbați, că se machiază și se împodobesc pentru a le atrage atenția, pentru a-i cuceri și a le intra în grații. Nimic mai fals, căci bărbații, creaturi primitive și oneste, sunt cel mai mult atrași de o femeie goală, naturală, eliberată de corvoada machiajului excesiv sau a hainelor de firmă. Femeile se împopoțonează pentru ele, pentru propria lor vanitate, într-o luptă acerba de rivalitate cu consoartele lor.

Femeile sunt stâlpii societății, temelia ordinii și orânduirii sociale, pe care nu o conduc și pe care nu și-o asumă în mod deschis, dar pe care o susțin printr-o complicitate tăcută, mânate de o gelozie acută pentru potențialele rivale. Ele nu sprijină alte femei din invidie, mai ales atunci când le lipsește bărbatul sau sunt nemulțumite de ceea ce el le oferă.

Kosiński ca orice scriitor sofisticat, alege să exploreze femeia în starea ei pură, sălbatică și dezinteresată de bărbat. O alege pe Ludmila, al cărui sistem de valori și raportare în relațiile umane a căpătat o nouă conotație după actul violului. Valorile și nevoile ei s-au alterat, mutându-și punctul de echilibru de la nevoia de a avea un bărbat la nevoia acută de sex, de plăcere fizică individuală. Femeia fără de bărbat e un radical mult prea liber, mult prea periculos, de unde și nevoia dominantă a consoartelor de a o anihila.

Polonia in versiunea de iarna

Polonia e o țara din asta, wana be, de borfași in devenire. Cu mentalitate și frustrări est europene, polonezii se cred specie aleasa, iar in țara lor dacă nu vorbești limba băștinașă, ți-o trag de nu te vezi bine. Oameni ai muncii, cu rădăcini de nobili, sunt catolici infocati, proporțional cu păcatele. Familiști convinși, căsătoriți odată și pe viața, după regulile catolice, fut tot ce prind cu pasiune, cu ura și in cur.

Polonezii ți-o trag elegant, când nu te uiți bine, bătându-te lejer pe spate in semn de prietenie. Ca să-ți cinstească căderea, te vor invita cu plăcere sa tragi pe gât doua sticle de votcă impreuna cu ei, doar ca sa-ți demonstreze ca pot bea mai mult ca tine.

Polonezii sunt politicoși, și corecți, și ospitalieri, și buni la suflet, atâta timp cât lor le convine și primesc ceva din asta. Când nu mai simt mirosul de profit devin brusc bădărani, indisponibili și neprimitori. Un pic ca și romanii, la faza asta.

Dubai

Dubai poate fi pământul făgăduinței pentru emigranții din țările musulmane dornici de o viață mai libertină, liniștită și petrecăreață. Este locul în care se câștiga bine, se trăiește lejer și se pot strânge bani la ciorap. Emiratele sunt pentru localnici raiul pe pământ, în care ei joacă rol de stăpâni pur sânge, iar restul le servesc nevoile și interesele. Este țara în care frustrările pot fi estompate cu bani, prin religie și cutume părtinitoare. La o primă privire viața în Dubai pare frumoasă, relaxantă și multi-culturală. Mâncarea se găsește din plin, este bună și nu neapărat scumpă, apartamentele sunt încăpătoare, clima este suportabilă și completată cu aerul condiționat de peste tot, inclusiv din stațiile de autobuz, nu se fura, nu se cerșește, iar conciergii sunt acolo pentru a-ți satisface toate capriciile. În Dubai viața se învârte în jurul structurii sociale, cu localnicii în prim plan și străinii în al doilea, structurați la rândul lor după culoarea pielii și țara de origine. Paradisul exotic este în realitate o scară socială, dictată de origine și bani. În timp ce pentru localnicii situația este simplă, bărbații refulându-și frustrările cu ajutorul religiei ce-i face stăpâni de cămile și femei, care la rândul lor și-le refulează cheltuind banii bărbaților pe obiecte inutile, de preferință genți și pantofi, că restul nu-i la vedere, la străini situația este mai complicată. Străinii sunt împărțiți pe caste de culoare, cu albii americani și australieni în top, urmați de albii europeni, gălbuii asiatici, bronzații indieni și pakistanezi, iar la final negrii. În funcție de țara de origine și culoarea pașaportului se stabilesc și salariile, veniturile fiind structurate nu în funcție de ceea ce poți să faci, ci de locul de unde ești.

La o a doua privire, Dubai este în fapt un bordel intențional ce funcționează pe baza unui sistem de castă. Proporția de 3:1 dintre bărbați și femei, face ca servicii sexuale să fie la mare căutare, scumpe, foarte apreciate și intens practicate mai ales de est europence, rusoaice, românce sau poloneze, blonde, înalte și zvelte, îmbrăcate foarte sumar și bine asortate cu LV, Channel, Prada sau Armani. Dubai este locul in care se menține teoretic o politică stricta fata de moravurile îndoielnice, sexul și drogurile fiind interzise, iar alcoolul este vândut scump și doar în unele localuri. În realitate se bea de se stinge, dar se cumpăra de la surse secrete, se trage pe nas la greu, dar pe ascuns, iar prostituatele sunt întotdeauna o prezență activă în hoteluri, mai ales la 4:00 dimineața. În Dubai se face totul, doar cu perdea.