Nici măcar nu pot să plâng, nu pot vărsa o lacrimă pentru că știu că nu merită. Sunt doar una din mulțime, încă una din ciclul scăpării de realitate, evadării de responsabilități, încă o alta, poate mai bună, cu siguranța mai plăcută și atât.
Am înțeles rolul meu limitat când am fost în sfârșit liberă, stăpână pe viața mea și pe dorințele mele, când m-am văzut în sfârșit plină și sigură pe ceea ce pot sa ofer. Atunci l-am văzut și pe el așa cum este în realitate, un bărbat ocupat, limitat, un om nefericit care își caută alinarea și dorința de a trăi în alte brațe, decât cele pe care singur și le-am ales.
Nu pot scapă de sentimentul că am căzut destul de grav în capcana asta, dar atunci atât puteam și mi-se părea mirific. Liniștea pe care o oferea el, generozitatea, tandrețea și sexul erau pentru mine prea prețioase ca să privesc pe ansamblu la realitatea rece. De unde veneam eu când l-am cunoscut, era o gaură mult prea adâncă, ca să nu prețuiesc orice gură de oxigen ce-mi apărea în cale.
Acuma când mă cunosc mai bine, când știu ce am de oferit, când știu ce pot și ce vreau, îl văd cu alți ochi. O parte din mine ar ține de el cu dinții, ar lupta pentru el până la ultima suflare, o alta însă îi dă încet drumul, pentru că nu-i decât un alt copil rătăcit, în corpul unui bărbat foarte ocupat.
Din păcate dureroasa realitate de care mi-am dat seama, face insuportabile zilele care au să vină.
Căpşunăriţa 