A fost un weekend frumos, din ăla cu soare, fără vânt, cu nopți calde și doar o delicată ploaie, de dimineața. Un weekend ideal pentru plajă, plimbare prin pădure sau pur și simplu stat pe afară.
Eu l-am petrecut în casă. Sâmbătă m-am trezit de dimineață cu o durere de cap îngrozitoare și după o întâlnire de două ore înainte de masă, m-am întors acasă, ca să dorm obosită până după masa. Apoi am lucrat. Am lucrat tot weekendul la o prezentare, storcându-mi creierul, ca să poziționez înțelepciunea, ideile și vrăjelile în pagini de PPT albe, scrise pragmatic cu Calibri în albastru și negru.
Îmi place să fac prezentări și sunt obișnuită cu ele de pe vremea studenției doctorale, când băgam în jur de 7-8 conferințe anual, singurul lucru care îmi displace la ele fiind sincronizarea. Aproape de fiecare dată mi-se sincronizeză inspirația cu munca noaptea. Foarte rar mă apucă inspirația dimineața, deși la prima oră am un randament excelent, însă doar pentru chestiile de rutină. La amiză sunt de obicei obosită, iar după un pui de somn sănătos am mintea limpede și pe când soarele o ia spre somn, mi-e mi-se trezește inspirația.
Scriu excelent seara, iar unele dintre cele mai bune poezii mi-au venit în mintea noaptea.
În vremea studenției nopțile albe, fără somn de loc sau cu vreo 2-3 ore de ațipeală, erau pentru mine un standard, iar mai apoi le-am reluat la doctorat, când am făcut nopți albe la finalul fiecărui capitol. Rar am făcut nopți albe și la muncă, dar proiectele pe care le-am avut pe lângă, le-am cam tras nopțile, mai ales dacă erau creative.
Mă bucur că lucrez cu mintea, este un exercițiu util din care învăț mereu câte ceva, însă îmi și pare rău după timpul ”pierdut”. Pe de o parte, mi-ar plăcea să fiu mai liberă și mai relaxată, fără griji, planuri ori aspirații, însă pe de alta mi-e greu să o ard boem. Găsesc treaba asta aiurea și mi-se pare o risipă de timp, de aceea încerc mereu să fac ceva util, chiar și în momentele de relaxare, iar pe lângă job am tot timpul proiecte adiționale, pentru că eu nu ma pot niciodată mulțumi cu cât am. Vreau mereu mai mult. Și mai mult. Până când observ viața trecând pe lângă mine.
Cu siguranță vreau de frică. Frica nesiguranței, cu care am fost alimentată de mică, ca să o țin minte și ca să-mi stimuleze instinctele de luptător. A funcționat, doar că acum, când am stabilitatea necesară, încă mai port frica in mine, într-o cantitate mai mică, însă compensată de o ambiție înnăscută, care îmi cere mereu să-mi pun următoare praguri, de fiecare dată când ultimul prag a fost atins. Amestecul acesta de frică și ambiție este foarte motivant, dar în același timp și foarte dăunător. Dezumanizează.
Căpşunăriţa 
Nu dezumanizeaza, ci poate ca asta e umanitatea. Fara frica si ambitie ramaneam amoebe sau moluste, cu frica si ambitie am ajuns pe Luna. Nu toti, ca majoritatea sunt moluste in forma umana, dar aia care au facut societatea sa se miste inainte au fost manati de ambitie si controlati de frica.
„Most people die at 25 and aren’t buried until 75”. Pentru ca nu esti unul din ei, bucura-te. Si nu plange dupa timpul pierdut, timpul curge oricum. Noaptea, in liniste, e un mediu productiv pentru multi oameni, din aia care conteaza.
ApreciazăApreciază
Frica si ambitia a produs si inarmarea nucleara.
Chiar si la scala micro, din frica si ambitie oamenii isi fac rau unii altora.
ApreciazăApreciază
@W – când trebuie sa muncești in loc sa petreci timp cu cei pe care ii iubești, cum e? E naspa. Munca excesiva dezumanizează, pentru ca te gandesti mereu la ce ai de facut si in cat timp vei realiza asta, nu la cum ai vrea sa-ti trăiești timpul.
ApreciazăApreciază
Si de cele mai multe ori te bati pentru ceva care crezi ca iti va oferi o satisfactie majora, dar cand ai ajuns acolo, dezamagire.
ApreciazăApreciază