Intimidez

Am petrecut după amiaza foarte plăcută în care am învățat să fac diferența între tehnica Raku și Raku Naked, între arderea oxigenată și arderea cu reducție în ceramică, și am aflat despre dadaism și m-am familiarizat cu munca lui Yves Klein. Dar, înainte să fac toate chestiile astea mișto am fost la o întâlnire de pe Badoo, a doua, în care am intimidat din nou.

Mi s-a spus mai de mult că, intimidez bărbații, nefiind conștientă de treaba asta. Am râs neîncrezătoare, însă după ce am început să-mi analizez interacțiunile, mi-am dat singură seama că, într-adevăr, intimidez bărbații, nu doar pe teren amoros, dar și în alte circumstanțe. Interesant este că, pe teren amoros nu am intenția de a intimida și nici nu am avut-o vreodată. De când am conștientizat însă că intimidez, am încercând să evit situațiile de genul acesta, dar e greu să fiu eu însumi și în același timp să ascund anumite părți ale mele.

Procesul de intimidare începe cu înfățișarea, iar trecerea la casual a fost și mai dezastruoasă decât, imaginea sexy pe care o afișam înainte. Prezentându-mă sexy, compensam o parte din intimidare prin sexualitate, dar prezentându-mă casual, arat ca o BILF (BossILF). Apoi urmează partea la care tipul se produce, cu viața, cu banii, cu realizările și așteaptă ca eu să fiu dată pe spate, în schimb eu îi pun întrebări despre meseria lui, ceea cel blochează în primă fază, ca mai apoi să treacă subtil la pulsat, cu diverse chestii care spera sa ma de-a totuși pe spate, planuri. Planuri, pe care eu le-am îndeplinit deja, după cum mi-a si aruncat un tip odată. Și apoi vine vorba și despre ce fac eu, ce am făcut, cu ce mă ocup și aici ni-se rupe firul. Încerc să amân partea asta pe cât pot, dar urmează inevitabilul, căci am făcut deja treaba aia, am fost acolo, de obicei având planul lui trecut la realizări, iar dacă mai vine vorba si despre doctorat, asta-i cireașa de pe tortul unei întâlniri, ce cu siguranță nu se va mai repeta.  Azi un omul mi-a povestit încântat cum tocmai făcuse vara asta brevetul de timonier și ce planuri grozave are el să exploreze lacurile poloneze și Marea Baltică, cu fiu-său. Mi s-a părut grozav și el a fost încântat de ochii mei sclipitori, până a aflat că și eu am brevetul, luat de câțiva ani și că am navigat deja prin Polonia și Croația. Apoi mi-a povestit cu încântare despre munca lui cu care recent a ajuns să călătorească prin Europa, doar ca mai apoi, când m-a întrebat despre munca mea, a aflat că și eu călătoresc, fiind deja în unele locuri din planurile lui. Am realizat ca nu se bucura de similaritatea muncilor noastre prea târziu.

Câteodată, după ce le citesc pe față resentimentul, urmată de un dezinteres subit și întotdeauna dorința de a mă atinge la plecare, cu o îmbrățișare sau un sărut pe obraz, cazul celui de azi, mă încercă un sentiment de regret că, am vorbit despre mine. Atunci știu că, dacă aș fi imitat un pic naivitatea, amestecată cu o aură de simplitate nativă, m-ar fi invitat cu siguranță la o a doua întâlnire. Pentru ca, majoritatea nu vor să fie prieteni cu oameni care-i complexează și în nici un caz nu vor să-i ia de parteneri.

Apoi mă gândesc că, nu aș putea trăi cu un om atât slab lângă mine, care sa fie intimidat atât de ușor. Si, pe deasupra, nu-s chiar atât de amenințătoare. Sunt la fel de fragilă și delicată ca orice altă femeie, iar în esența mea îmi doresc aceleași lucruri pe care le vrea fiecare. Personal, admir oamenii realizați, de succes si încerc să învăț de la ei, iar într-o perspectivă mai lungă, dacă se poate, țintesc să-i depășesc.

Și a revenit și EL…

– Cum te pot ajuta?

– Cum mă poți ajuta? Hm…

– Ascult.

– Mă gândesc cum să formulez…

– Formulează cum îți vine.

– Hm, nu știu ce să-ți spun.

– Cel mai ușor și indicat este întotdeauna adevărul.

– Vreau să te tăvălesc.

– A… păi mă bucur. Dar, nu te pot ajuta cu treaba asta. Pot să-ți recomand ceva bordeluri locale, dacă vrei.

– Știi că nu sunt genul.

– Atunci asta e, nu te pot ajuta.

***

Când am văzut mesajul am rămas mirată. Nu mă așteptăm încă, nu acum, nu în același stil. M-a întrebat dacă sunt in Polonia și dacă pot vorbi. Mi s-a ridicat tensiunea instantaneu. Inima a început să-mi bată mai tare și în capul meu se scurgeau în viteză potențiale scenarii. M-a sunat rapid și conversația n-a durat prea mult. Am tăiat-o mai iute decât poate îmi doream, dar după ce am spus ce aveam de spus, mi-se părea o vorbărie inutilă să mai continuăm.

Nu l-a descurajat răspunsul meu și nici sugestia de a încerca la bordel, fină și ironic plasată. A încercat să liciteze cu „ce fac”, „ce-i nou la mine”, „dacă s-a schimbat ceva” în viața mea cum ar veni, la care eu i-am răspuns neutru că, întotdeauna fac bine, sunt câteva noutăți, gen cursurile de condus motocicleta pe care le-am început și s-a schimbat faptul că, nu mai sunt în acea etapă a vieții în care să mai fiu interesată de bărbați însurați. I-am urat toate cele bune, dorindu-i să găsească ceea ce caută, pe sine, și i-am spus că poate ne vom mai întâlni. Cândva, poate chiar la un pahar de vin, întotdeauna cu plăcere din partea mea, căci îi port un sentiment pozitiv, dar nu sunt interesată să mă fut cu el. Și i-am închis, pe un ton neutru și prin cuvinte frumoase.

La el nu s-a schimbat nimic. Aceleași căutări deșarte de sine refulate prin femei, motocicletele și călătoriile în jurul lumii. Sunt convinsă că, ar fi fost încântat să-mi povestească despre Antarctica și Newfoundland pe motocicletă, dar m-am scutit de povești inutile. Nu-și mai aveau rostul.

…și, când mă gândesc cu câtă patimă i-am scris scrisoare de dragoste, nu pot să nu mă minunez la cum se întoarce roata vieții. Mai ales atunci când revin.

Zâmbetul la o femeie este genial, dar râsul face minuni

Zâmbetul la o femeie este genial, dar râsul face minuni.

Zâmbetul este o invitație, ca o ușă întredeschisă care îndemnă și ademenește explorarea mai îndelungată și mai detaliată. Zâmbetul este o promisiune a unui potențial ce se conturează. Zâmbetul urmat de un râs este o confirmare. Confirmarea potențialului celui care l-a cauzat, iar bărbații, în esența lor, asta caută, confirmare femeii. Confirmarea că el, cel din fața mea este cel mai strălucit, cel mai dorit și unicul. Singurul care mă mișcă, incomparabilul care mă poate face fericită și cu siguranță unicul care mă merită.

Am râs când a luat-o la goană pe KTM cu mine în spate, făcând slalom printre mașini și  semafoare galbene, aplecându-mă în ritm cu el la curbele luate strâns. Am simțit că zbor, zâmbind sub casca roșie și ținându-l strâns cu o mână, în timp ce coapsele mele îl prindeau bine în momentele cheie, doar ca să-l eliberez mai apoi, pentru a avea un motiv de-al prinde din nou. L-am strâns cu o mână la început, si ca să evit coliziunea corpurilor noastre la frânare cu cealaltă m-am ținut din spate. După câteva frâne mai bruște, m-a avertizat că vrea să ne ciocnim cu bună știință, ca să mă simtă mai aproape. Așa ca mi-am pus ambele mâini în jurul lui, cedându-mi. Si el a frânat mai puțin brusc. M-a mângâiat de câteva ori pe picioare și mi-a strâns mâna mai bine la pieptul lui, gesturi din astea romantic-erotice, care numai pe motocicletă se pot face cu gust, intre doi mai putini cunoscuți. Acolo devenind naturale. În gesturile intime de pe motocicletă există un dublu sens, pe lângă apropierea erotică, fiind și partea practică, căci șoferul și pasagerul trebuie să devină o simbioză, ca să fie în siguranță amândoi. Comparabilitatea este o necesitate.

Bucurându-mă de plimbare în spatele lui am înțeles cu zâmbetul pe buze ce mult mi-a lipsit experienta asta și cât de mult ador să fiu femeia din spatele bărbatului pe motocicletă. Mă regăsesc în simbioza asta mentală și fizică, amestecată cu libertatea pe care ți-o oferă motocicleta în mișcare.

Zâmbesc și acum, realizând că un motociclist are cu siguranță o șansă mai mare la inima mea, mai ales după ce o inunda cu adrenalina unei curse.

Motorizație

M-am întors într-un maraton de 12 ore și 30 de minute cu mașina. Am condus obosită de la noaptea prost dormită, cu stomacul în pioneze, ne împăcându-mă de fel cu mâncare din România, pe Red Bull, pe care îl beau doar în cazuri de oboseală maximă.

Mi-a alunecat mașina puțin într-o curbă în Ungaria pe autostradă, dar din fericire am avut destul loc să mă redresez. M-am speriat și am luat-o mai moale prin curbe, apropiindu-mă și în unele cazuri respectând, viteza de pe indicatoare la intrarea în ele. În Polonia, tot pe autostradă, era să fac drepta aiurea, în mașina de lângă, pentru că nu m-am asigurat, presată de flash-urile pe care mi-le dădea un prost din spate. M-am redresat și am ajuns cu bine și trei lampe aprinse la bord, din fericire galbene.

Îmi amintesc că în urmă cu vreo 9-10 ani, pe când posedam prima mea mașină, un Mercedes A Class, îmi doream să pot face drumul de România singură cu mașina. Reprezenta pentru mine atunci un adevărat test al capacităților mele mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, de libertate de mișcare și succes.

Două mașini mai târziu, mai multă experință în șofat și fac 1100 de km in 12 ore si 30 de minute. Nu mi-se pare o provocare deosebită, dar știu că am nevoie de concentrare, odihnă și o mașină automată, ca să fac drumul cu bine și eficient.

10 ani mai târziu vizualizez ca test al capacităților mentale și fizice, o dovadă indubitabilă de independență, libertate de mișcare și succes condusul unei motociclete.

Am luat trei lecții de condus în România. După fiasco pe care l-am avut cu instructorul polonez, care m-a pus pe o motocicletă greoaie și înaltă și a început să strige la mine că, de ce nu știu să merg singură, că el nu are timp să umble pe lângă motocicletă pentru mine (mai ales la cele 120 de kg pe care le poseda), și că motocicleta-i mijloc de transport individual, cursurile din România au fost un succes.

În România am nimerit la un tip mișto, pasionat, pe care l-am întrebat direct la telefon dacă, conduce motocicleta privat și dacă-i place, ca să fiu sigură că nu mă nimeresc la cine nu trebuie. Omul mi-a răspuns consternat că, conduce și într-o roată dacă vreau, la care eu am râs și am concluzionat că este instructorul potrivit.

Prima lecție a fost cea mai grea pentru că, aveam în mine stresul eșecului dinainte, dar mi-a explicat instructorul de la început ce-i motocicleta, cum se pornește, cum se oprește, cum se conduce. În prima zi a mers cu mine pe motocicletă și a avut răbdare cu omisiunile mele repetate legate de ambreiaj – cam uitasem cei cu ambreiajul de când cu mașina automată. Mi-a plăcut și mi-a fost frică în mod egal, de aceea nu am fost prea decisă, dacă să continui lecțiile. Am început a doua lecție cu frica și plăcerea în mod egal în mintea mea, dar fiind pusă în postura de a merge singură și a controla integral motocicleta, treptat plăcerea a câștigat mai multe puncte în mintea mea, în detrimentul fricii. Am repetat de câteva ori cu voce tare indicațiile instructorului, mai ales pe cea cu ”uită-te unde vrei să ajungi, căci acolo ai să mergi” și am dat cât mai multe ture, fără să mă opresc. La a treia lecție am exersat mai mult pornirea și oprirea, pe care am tendința să o fac destul de bruscă, un obicei prost pe care îl am și cu mașina, doar că la motocicletă e periculos. La a treia lecție eram deja în elementul meu, voiam să învăț următoarele elemente ale condusului și plăcerea câștigase în fața fricii. Am și căzut cu motocicleta, ne-am îmbulzit la o curbă mai mulți și nu am știut cum să manageriez situația. Nu m-am speriat, dar nu am știut cum sa reacționez, ca să evit situația. Am fost pe fază în momentul dezechilibrului și am lăsat-o să-mi cadă între picioare, cum mi s-a mai întâmplat deseori cu bicicleta. Am ridicat-o cu ajutorul instructorului și m-am urcat pe ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am ales cu o vânătaie pe picior, ca și cele pe care le mai fac cu bicicleta și atât. Nu m-a descurajat căzătura, ci mai degrabă mi-a mai ameliorat o parte din frică, pentru că știu la ce să mă aștept parțial și mi-a confirmat că am instincte bune, de la mersul regulat cu bicicleta. Vreau să mă apuc serios de treaba asta cu motocicleta, pentru că-mi place și mă bucur că am avut ocazia să verific treaba asta la lecțiile pe care le-am luat.