Categorii de dileme

Câteodată îmi place să ascult discuții despre dezvoltare personală. Am găsit foarte multe emisiuni făcute de Oprah pe tema asta, discursuri, interviuri sau discuții, în care se dezbat astfel de subiecte. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu mulți ani în urmă, pe vremea studenției,  ce cred despre materialele respective, i-aș fi spus că-i american bullshit, pentru oamenii care nu au ce face cu viața și cu timpul, ironizându-le dilemele. Erau dilemele oamenilor care nu purtau cu ei grija zilei de mâine, o zi care pentru mine reprezenta încă o necunoscută nesigură în fiecare zi de azi. Am realizat mai târziu, după ce m-am stabilizat pe planurile de la bază, asigurându-mi o educație și situația financiară că, cu cât zona de funcționare a unei persoana este mai primitivă, cu atât are tendința să catalogheze dilemele mai complexe ale altora drept mofturi. Locuind într-o țară din Europa de Est și muncind pe un salariu ce nu-mi acoperea chiria, catalogam drept fițe dilemele oameni ce aveau deja ceea ce eu  visam și care, ajunși într-un moment al vieții lor în care îți doreau ceva mai mult, se confruntau cu noi provocări. Provocările respective erau pentru mine dispensabile, ba chiar ofensatoare. Dacă nu ar avea ăștia ce mânca, nu s-ar mai chinui cu dezvoltarea personală, ziceam moralistă.

Îmi erau dispensabile atunci, ca să ajung peste ani să înțeleg cât sunt de vii și apăsătoare, cum am nevoie să le depășesc și eu, pentru a putea trece la un nivel următor al evoluției mele. Discrepanța aceasta a nivelurilor de gândire este ușor de observat în lupta tăcută și dură a generațiilor din țările în curs de dezvoltare. Copil al unei astfel de țări, realizez ce aberații și abstracții scot pe gură, când le vorbesc celorlalți despre practic aproape orice ce ține de viața mea și modul meu de gândire. Dilemele mele sunt mult prea abstracte. Când merg în România, vizitez o vastă categorie de oameni, fiecare cu realizările și probleme sale. Realizez atunci, observându-i, discrepanțele uriașe dintre orașe, sate și oameni, toate aparținând unei singure țări. Încerc să-i înțeleg pe fiecare în parte, acceptându-le provocările, chiar dacă sunt banale sau de mult depășite de către mine, ori încă neatinse sau îmi par abstracte.

Citeam întâmplător, în urmă cu câteva zile, despre un nou restaurant care s-a deschis în Oradea, franțuzesc și mă gândeam să întreb o prietenă căreia îi plac localurile cu mâncare bună dacă a fost deja, când mi-au căzut ochii pe primul comentariu, în care un anonim dezaproba investiția, replicând că bunică a trăit cu ceapă și slănină, și de ce ar avea nevoie orădenii de un astfel de local.  Nu poți filosofa pe stomacul gol, asta e clar. Dar, câteodată, și pe stomacul gol merită să faci și un exercițiu de imaginație, a ceea ce ar putea fi dincolo de stomacul plin.

4 gânduri despre „Categorii de dileme

  1. Mi se pare că amesteci puțin lucrurile, nu e că nu zici bine, dar parcă unele legături nu sunt cele mai fericite. Dezvoltarea personală în sine nu e bullshit, dar industria formată în jurul conceptului este, și asta pentru că e vorba tot de o îndoctrinare. Și dacă stai să te gândești bine, parcă e ceva menit să te distragă de la un anumit punct – o să dezvolt în continuare.

    Zici tu că atunci când munceai doar ca să supraviețuiești spuneai că sunt fițe, dar pe tine ca persoană te-au preocupat lucrurile astea tot timpul. Ai încercat tot timpul să te dezvolți personal și profesional, ți-ai îmbunătățit imaginea, ai căutat să ocolești locurile/domeniile/oamenii care simțeai că te trag în jos și te-ai chinuit să te educi. Simplul fapt că ai ajuns mai departe e dovada că ai muncit la dezvoltarea personală, doar că nu cum a zis Oprah. E o dezvoltare personală mai de gherilă așa, unde îți sufleci mânecile și te mai murdărești ocazional.

    Da, ca să poți gândi trebuie să ai stomacul plin, dar dacă urmărești oamenii inteligenți ai să vezi că mulți, material, se opresc destul de jos. Cei care ăși pun probleme complexe legate de lumea din jur nu au nevoie să fie în x% și nu-și dezvoltă un egou pe care mai apoi abia îl duc. E foarte comod să dai ca reper Oradea și ce știu eu ce sat ca luptă pentru supraviețuire, dar în același timp, în orașele mari, Marian a terminat facultatea de management și s-a angajat în IT, cu o mie de euro/lună (net). Marian nu moare de foame, merge la restaurant, bea bere scumpă, mănâncă bine, merge în concediu în Maldive, dar tot nu e frământat de provocări intelectuale. Marian n-o să zică aia cu bunica și slănina, dar o să zică că restaurantul e scump și prost pentru că nu i-a plăcut rața gătită acolo. S-a dus, a încercat și n-a înțeles nimic.

    Apropo de restaurante și comentarii, de multe ori citeam review-urile lăsate la restaurantele unde am fost și pe lângă cei care au avut o problemă (le-a venit mâncarea rece, a durat o oră, au primit altceva decât au comandat etc.), mulți n-au înțeles: muschiul de vită cu sos de cafea și coniac avea aromă de cafea, mâncarea nu era cum ar fi gătit-o clientul (aici a trebuit bucătarul să vină să le explice că la restaurant vii ca să mănânci după viziunea bucătarului, nu a ta) sau că sosul picant cerut expres era… picant.

    Aș fi curios (serios, nu la modul ironic) care sunt unele dintre dilemele abstracte pe care le ai.

    Apreciază

  2. Nu sunt asa complicate: „cum sa am mai mult”.
    O data ce baza piramidei e satisfacuta, atentia nevoilor urca in sus, dar din pacate nu mereu suficient de sus 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s