Viața în doi – un nou film în regia Căpșunărița

S-au așezat, cu două cești de ceai în față, și au început să dezlege ițele încâlcite ale lumii lor comune și ale gândurilor lor separate. Au realizat rapid că trăiau în universuri paralele, în mințile lor rulându-se filme opuse, pe scenarii diferite, dar cu multe cadre jucate în comun, de aceiași. Dacă în filmul regizat de el, tipul îi pregătește tipei un dulăpior la el acasă pentru lucrurile ei, pe care se așteaptă ca ea să-l umple în orice clipă, în cel regizat de ea, peria de dinți a tipului, strategic lăsată la ea în baie, aterizează cu brio la coșul de gunoi. Diferențele cresc cu cât ne adâncim mai mult în scenarii, care deși cadrele sunt filmate de comun acord, fiind însă plasate total diferit. În filmul cu dulăpiorul, tipul plănuiește vacanțe cu tipa, peste două luni în Grecia și peste șase în Tenerife, dar eșuează în a-și organiza săptămâna curentă în așa fel încât să se vadă cu ea mai mult decât 6 ore închegate, cu toate că locuiește la exact 350 de metrii de casa lui. În schimb, reușește fără efort să-și întâlnească amicii și amicele, cu copii de vârste similare cu copilul lui. În filmul cu periuța de dinți, tipa are nevoie de ajutor într-un moment mai dificil prin care trece, dar din comportamentul tipului observă că nu se poate baza pe el, mai ales când el uită să se intereseze dacă ea a ajuns cu bine acasă la o oră târzie, după o seară pasionantă petrecută la el. De aceea, nici nu-i cere ajutorul și în consecință nu-l primește, ceea ce o frustrează, o întristează, dar îi și șlefuiește ținta, nimerind din prima cu periuța în coș. În filmul lui, perspectiva unui trai în comun este umbrită de planurile ei pe termen lung, de-ai lua tălpășița de pe meleagurile curente, iar în filmul ei, perspectiva traiului în comun este compromisă de viața nomadă pe care ea a dus-o dintotdeauna, domicilierea și domesticirea fiind sinonime cu o conotație negativă pentru această eroină boemă și sofisticată.

Un observator abil ar spune că sunt evident îndrăgostiți unul de celălalt cei doi regizori-actori, trădându-i pasiunea cu care-și regizează și joacă rolurile, supărarea ei evidentă și rapiditatea lui de reacție, revizuindu-și automat planurile când i s-a comunicat că-i o problemă gravă de producție.

El a întins mâna peste masa din tei, iar ea și-a așezat palma în palma lui. El i-a luat delicat mâna, a dus-o la buze și-a pupat-o gentil. S-a spart gheața. Au continuat mărturisindu-și sentimentele, intense la amândoi, dar și temerile, izvorâte din experiențele dureroase ale unui trecut de peste 20 de ani, adunat în timpi similari, prin locuri paralele, cu oameni diferiți. Apoi au creionat cu atenție și răbdare nevoile comunicării dintre ei, el optând pentru informații directe și clare, ba chiar brutal trasate, pe care ea s-a angajat să i-le furnizeze, promițându-i, deși el nu a solicitat asta, să o facă, calm, pe baza faptelor, fără impulsivitate și alegându-și cu mai multă atenție cuvintele decât în relațiile precedente, ca să nu încarce relația aceasta, importantă pentru amândoi, cu rezidurile clasice ale relațiilor pasionale.

Va urma…

6 gânduri despre „Viața în doi – un nou film în regia Căpșunărița

  1. Vreau să fiu sigur că am înțeles: deci petreceți timp împreună, apoi tu pleci acasă, iar după un anumit interval de timp el (neapărat el) trebuie să te întrebe dacă ai ajuns cu bine acasă? nu contează că erau 350 m sau 3000 m că na, era noapte și nu se știe, dar neapărat el trebuia să facă treaba asta? Pentru că mie asta îmi pare că tinde spre pisălogeală inutilă și e o chestie la care poți renunța ușor dacă nu e genul lui. Nu e vorba de gestul în sine, ci de faptul că tu vrei să facă un ceva anume doar pentru că vrei tu – e ca și aia cu dusul gunoiului.

    Noi (eu și ea) avem un sistem destul de simplu: ăla care ajunge dă un semn, gen un simplu „am ajuns” și merge și la 1 km și la 500 km.

    Deci, pe scurt, nu vreți nici unul să faceți un compromis real în numele unei relații.

    Apreciază

  2. @dam167 – deci voi aveți un sistem implementat, asta e super, felicitări. Aici nu era nici un sistem, iar sistemul se definește acum. Eu mi-am trasat asteptările, el își cântărește posibilitățile.
    Așa între noi, eu consider că-i de partea unui bărbat să se asigure ca a ajuns tipa acasă, preferabil conducând-o, pentru siguranța ei și pentru binele lui. Mai știu eu cazuri cu tipe care după ce au plecat de la unul, au ajuns la altul 😎.

    Apreciază

  3. Păi e normal ca fiecare să aibă așteptările lui, iar gesturile mici sunt importante, toți înțelegem asta; dar nu te bloca la detalii, există și alte moduri prin care îți poate arăta că îi pasă.

    Acum că sunt femei puternice, cu mașini și/sau bani de taxi/uber/etc., mă aștept ca în condiții normale să poată ajunge acasă. Eu unul dacă sunt într-o relație cu o femeie nu consider că trebuie să am eu grijă să nu calce ea strâmb, deci ăsta în nici un caz n-ar fi motiv să o duc eu acasă.

    Apreciază

  4. @dam167 – era o glumă aia cu călcatul strâmb, dar poate nu a fost chiar cea mai reușită :). După cum spui, fiecare are așteptările lui/ei de la relația în care se implică, acestea sunt o parte dintre ale mele și asta e. Nu plănuiesc să renunț prea ușor la ele și mă aștept ca pentru unii să fie absurde, dar asta e, nu cu respectivii îmi construiesc o relație.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s