Am observat că îmi lipsește zâmbetul. Stresul mi-a furat zâmbetul de pe față, bucuria naturală și capacitatea de a mă simți încântată de ceea ce mă înconjoară. Am trecut de patruzeci de ani, sunt încă frumoasă, am un soț iubitor, un copil minunat și isteț, un copil bonus plin de umor, o casă elegantă în centrul orașului, și nu într-un sat de periferie, și o carieră în ascensiune. Din ecuația perfectă lipsește însă zâmbetul meu.
Realizând, am uitat să mă bucur de roadele muncii mele, să-mi dau timp să le savurez pe fiecare în parte, să mă încânt de prezența lor fără teama că le voi pierde.
Căutând adânc în mine, înțeleg că frica este principalul meu inhibitor de a mă bucura de viață. Nu știu când s-a instalat, dar s-ar putea să mă fi însoțit din fragedă copilărie, când după clipele de fericire urmau momentele de pedeapsă, ca într-o nesfârșită roată a fatalității umane.
În timp am învățat să o maschez sub forma curajului și mai ales a ambiției. Dorindu-mi mereu mai mult, am putut să minimalizez ușor ceea ce aveam, jucând agresiv cartea schimbării, a flexibilității și adaptării. Ceea ce alții au văzut în mine sub formă de curaj, nu era, de fapt, decât frica de a pierde ceea ce am, ascunsă sub dorința de a-mi dori mai mult.
Frica, o obsesie nelucidă, ce-i transformă pe oameni în monștrii.
Căpşunăriţa 