Despre afaceri dintr-o perspectivă mai experimentată

Mă întorc din Koln după patru zile intensive la târg. Delegațiile la târguri au același parfum bine cunoscut de avioane la ore timpurii, pline cu bagaje de mână în care se ascund laptopurile călduțe de la bateria încărcată în grabă. Parte domestică a delegațiilor la târguri se petrece în hoteluri mai modeste sau mai sofisticate, în funcție de mărimea și bugetul firmei. Logistica are loc pe tocuri înalte și obositoare, de preferință fără lac, frumos ambalată în costume și rochii create dintr-o paletă de culori foarte restrânsă. Dinamica este dată de întâlnirile rapide, discuțiile concrete și deciziile ce se lasă mereu așteptate. Se împart și se colectează cărți de vizite și zâmbete generoase. Serile sunt marcate de cine fastuoase, plătite generos din banii firmelor, neapărat stropite cu alcool în restaurante centrale cu prețuri piperate și puțin frecventate de localnici. Sunt momente de conectare între colegi, se împărtășesc bârfe de birou, se mărturisesc secretele firmei și se discută intimități, toate sub umbrela nevoii de libertate ce îmbrățișează pe fiecare participant la ceasul de seară al muncii, după ce și-a maltratat tălpile în pantofi eleganți și scumpi ori și-a strâns talia cu prea multă vlagă în haine frumoase și incomode.

Delegațiile, târgurile, nopțile nedormite, statul în picioare și întâlnirile intensive de afaceri îmi sunt atât de cunoscute și pline de rutină, încât am început să ating un nivel de saturație față de ele. Îmi place să călătoresc și pentru o lungă perioadă m-am bucuram de orice ieșire, mai ales cele pe banii firmei la hoteluri cu multe stele ori restaurante Michelin. La început a fost foarte interesant, o lume nouă cu obiceiuri elevate, în care mă simțeam stingherită de lipsa mea de experiență și cunoaștere. Eram o fetișcană dintr-un orășel pierdut din România ce călătorea prin marile orașe ale lumii și se caza la hoteluri luxoase alături de domni eleganți, mereu la costum și doamne stilate cu genți de marcă și multe bijuterii. Cu anii, mi-am însușit această rutină, a programului încărcat cu multe sarcini urgente, executate într-un cadru elegant, dur și nemilos, ce te stoarce de vigoare și te ține conectat în priza afacerilor pentru câteva zile la rând, și pe cea a comodității hotelurilor și restaurantelor scumpe. Am devenit una de-a casei, care nu se sfiește să ceară gheață sau un călcător la două noaptea, ori să-i fie schimbată camera dacă nu întrunește condițiile adecvate. Hotelurile sunt pentru mine normalitate, ca și restaurantele scumpe, conversațiile banale cu străini sau discuțiile grele și serioase de afaceri. Le port cu ușurință, după ce-mi trec starea mentală pe modul de afaceri, când toate lucrurile personale, gândurile legate de familie, casă sau iubire, sunt închise într-un sertar mental. Atunci mă metamorfozez și eu într-o doamnă elegantă, cu rochii până peste genunchi bine croite pe corp și asortată cu bijuterii din diamante sau perle. Mă depersonalizez, ca să intru într-un tipar standard, mai ușor de controlat, mai simplu de impus și mai puțin citibil pentru ceilalți. Nu mai sunt de mult o fetișcană dintr-un orășel din România, ci doar o femeie de afaceri cu țeluri și ținte precise, iar rolul meu este să le duc la îndeplinire. Sunt amorțită emoțional când sunt în delegații de afaceri, iar vești ca și cea de săptămâna trecută, când am aflat că a murit mătușă-mea, primită la micul dejun, nu mă mai mișcă mai de fel. Am simțit pe moment o tristețe, pe care am băgat-o rapid în sertar, și mi-am continuat ziua conform planului, zâmbitoare, bine dispusă și concentrată pe țel.

În timp, odată cu creștere acomodării mele în mediul de afaceri internațional, au crescut și cerințele, miza și responsabilitățile, nivelul de oboseală și depersonalizarea. Rutina a rămas aceeași, doar că eu am trecut într-o altă etapă.

Mă găsesc acum într-o primă fază a saturației, în care valorile impuse de societate prin profesie și beneficiile ei directe și indirecte, nu mai sunt tocmai valorile pe care le caut. Le căutam cândva, atunci când ne le avea și mi se păreau ”tot ce-ți poți dori”, văzându-le la alții. Acum, când mă bucur de ele, mai ales că odată cu vârsta și cu creșterea siguranței de sine îmi vin tot mai firesc, nu le mai găsesc atât de atrăgătoare. Pozițiile de top aduc bani, aduc beneficii financiare și recunoaștere socială, dar odată cu ele, la pachet vine și stresul, presiunea pentru rezultate și în special depersonalizarea. Devii în timp imaginea unei profesii, a unui țel și cu cât te identifici mai bine cu ceea ce așteptă oamenii de la tine, cu atât îi poți convinge mai ușor. În această ecuație nu-i mai loc pentru sine, pentru iluzii artistice, zile mai proaste sau copii bolnavi.

În avioanele de la primele ore, ce-și duc clienții la muncă, îmbrăcați în costume și rochii cenușii, nu-i loc pentru problemele personale, doar pentru small talk, zâmbete scurte și telefoane urgente între zboruri.

Împărățiile poloneze

Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.

Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.

Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.

Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.

Schimbări

Am luat greu decizia de a-mi schimba locul de muncă, fiind pentru mine o tranziție majoră după opt ani în aceeași companie, pe aceeași poziție. Opt ani, nu doar că sună mult, dar când îi număr în minte îi găsesc enormi și mă întreb, unde și cum au trecut atât de repede?

Opt ani bogați în schimbări personale și profesionale. Am început să lucrez la fosta companie când eram încă la doctorat, având nevoie de un venit stabil pe hârtie, ca să pot divorța. Planul inițial, când m-am angajat a fost să am loc de muncă pentru perioada de tranziție, până îmi termin doctoratul și apoi să caut altceva. Perioada de tranziție a durat mai mult decât am anticipat, acoperind atât timpurile de muncă intensivă la doctorat, vremurile tulburi și foarte solicitante emoțional din perioada divorțului, cât și etapele de evadare, vindecare și maturizare care au urmat.

Am rămas pentru că m-au plătit, mărindu-mi salariul aproape anual și pentru că mi-a plăcut, am prins repede industria și am avut și succese. Un bonus semnificativ a fost colectivul, legând prietenii sincere cu colegii de la muncă, prezența lor contând mult în decizia mea de a rămâne pe loc atât de mult timp. Micile tabieturi de la muncă, primul dejun, al doilea, pauza de prânz și de cafea, mâncatul împreună, discuțiile filosofice de viață și dileme existențiale amoroase, financiare sau familiale, făcând din cele 8 ore la muncă o perioadă frumoasă și fructuoasă.

La fostul loc de muncă am avut parte de întreaga paletă de experiențe, cu muncă multă, dar și frecare de tastatură pentru blog, întâlniri dificile, prezentări și rapoarte făcute noaptea, clienții problematici, dar și vânzări bune, călătorii de afaceri în locuri interesante și în condiții bune. Deși am început într-o atmosferă nu foarte prielnică munca acolo inițial, stresată că trebuie să livrez rezultate și să mă mențin în câmpul muncii cu orice preț, nervoasă și dezechilibrată emoțional de la abuzul pe care îl suportam acasă, în timp m-am schimbat foarte mult în timp, maturizându-mă, dezvoltându-mă emoțional și mai ales profesional.

În perioada în care am lucrat acolo, am fost interviuri și am primit câteva oferte de muncă mai bănoase, însă nu am schimbat locul de muncă în mare parte pentru că nu m-am simțit pregătită pentru o schimbare și nu mi-am dorit să dau ceea ce am pe promisiunea unei schimbări minore. Mi-a fost și comod să fac ceea ce știam, mai ales că eram bună la asta, preferând să livrez rezultatele pe care firma le aștepta cu minimul de efort, iar timpul liber să-l petrec distrându-mă, practicându-mi hobby-urile și călătorind. În urmă cu câțiva ani m-a întrebat o colegă mai tânără, mai sus în ierarhie și cu un salariu mai mare, de ce nu-mi caut altceva de muncă, pentru mai mulți bani și o poziție mai sus ierarhică, în loc să mă excit cu călătoriile lungi și dese prin țări exotice? Pentru că nu-mi doream, nu banii, ci responsabilitatea și pentru că nu doream să renunț la stilul meu de viață lejer, fără obligații și libertin.

În timp, nevoia mea pentru zbucium s-a mai domolit, iar importanța țelurilor financiare a crescut. Pe lângă țelurile financiare, a crescut și nevoia mea de liniște mentală și dar și de dezvoltarea a abilităților. În pofida faptului că am apreciat enorm prieteniile închegate la muncă cu colegii, a început să mă deranjeze tot mai tare mobbing-ul practicat de șeful nostru, ce se agăța de noi pe rând în zilele lui proaste, prinzându-ne în menghine emoționale degradante, ca să compenseze stresul, frustrările și nemulțumirile lui de acasă, unde îl așteptau un copilul cu handicap și nevasta casnică bolnavă. După opt ani, în ciuda entuziasmului meu, pe lângă oboseala comportamentului meschin al fostului șef, m-au prind din urmă și mecanismele de delăsare (burnout), pe care orice firmă le cultivă, mai ales în rândul unor angajați permanent nemulțumiți, împletite în viața de zi cu zi a tuturor participanților din câmpul muncii.

Decizia finală că schimba locul de muncă a căzut accidental, după ce confirmasem noua propunere, dar eram încă indecisă. Într-o zi de miercuri am mers la muncă cu o energie pozitivă, plănuindu-mi de dimineață ce îmi doream să fac în ziua respectivă, atât profesional cât și personal. Am ajuns la concluzia că nu mai am ce căuta acolo, dacă nu-i doresc să devin o acritură ramolită, după ce la finalul zilei am realizat că nu am făcut nimic din ce mi-am plănuit. Atunci am realizat că am nevoie de o schimbare majoră.

Înapoi în Dubai

Am început cu un împachetat lung, probat rochii de business care nu-mi mai vin și îndesat de materiale promoționale în valiză. Pe la 11:00 noaptea am realizat că îmi lipsesc bluzele de pijama cu mânecă lungă, așa că am pornit mașina de spălat. Nu că, nu ar fi suficient de calde nopțile de iunie în Dubai, dar experiența dormitului cu poloneze în cameră m-a învățat că, pentru ele aerul condiționat funcționează până la temperatura de peste 20 de grade C. În febra împachetărilor la prima oră am uitat de micul dejun, ronțăind doar câteva felii de mango în fugă. M-am grăbit la aeroport, căci nu am mai apucat seara să-mi fac check-inul.

Înaintea zborului spre Malta de luna trecută, am observat că în curând îmi expiră documentele poloneze, buletinul în august și pașaportul în septembrie. Mi-a trecut prin cap să mi-le schimb, dar cum schimbatul documentelor în pandemie este o durere de cap cu toate restricțiile legate de Covid, mi-am zis să mai aștept. În fond, doar pentru a primi viză trebuie să le am valabile 6 luni, mi-am zis eu, după ce m-au lăsat să intru în Malta cu ele, iar ]n Dubai sunt înregistrată la Smart Gates. Ei, nu chiar, avem să aflu la aeroport, fix înaintea zborului spre Dubai. Conform regulilor din UAE, trebuie să ai pașaport valabil cel puțin 6 luni, ca să poți intra la ei în țară. Ups!

Am despachetat rapid materiale de marketing și le-am înmânat colegilor, după care am făcut ce fac polonezii, m-am ciondrănit ușor cu tipul de la Sas, care după insistențe și agresivul meu ”deci nu doriți să mă ajutați”, mi-a spus că mă poate trimite la Copenhaga, iar de acolo mă pot târgui cu cei de la Emirates. Va fi decizia lor dacă mă urcă sau nu în avionul spre Emirates. Dar, nu mai am zbor direct în aceeași zi înapoi. Eram decisă să renunț când a apărut proprietarul companiei și mi-a spus să încerc. În cel mai rău caz, mă întorc din Copenhaga mi-a zis el cu zâmbetul pe buze. Și, cum sunt eu de felul meu mai aventuroasă, am zis: de ce nu? În cel mai rău caz îmi adun mile pe card, deși zborurile celor de la Sas nu sunt prea bine punctate. Ca să mă încurajeze, mi-a rezervat prin secretara lui bilet de întoarcere în aceeași zi.

M-am urcat în avionul spre Copenhaga cu speranță, dar fără stres sau tristețe, doar ușor intrigată de atitudinea proprietarului noii firme la care tocmai am început munca, cu două săptămâni în urmă.
Perspectiva de a rata călătoria spre Dubai chiar îmi surâdea un pic mai mult decât aceea de a o realiza. Șansele erau 50-50 așa că mi-am luat bagajul în primire de la hală în Copenhaga și am alergat spre chceck-in. Am așteptat cu o ușoară emoție să-mi vină rândul și în fața domnișoarei simpatice m-am argumentat că pașaportul este încă valabil și am bilet de întoarcere peste patru zile. După ce și-a sunat șeful mi-a spus că mă poate îmbarca.

Am aterizat în Dubaiul plin de amintiri, doar ca să aflu două zile mai târziu că trebuie să-mi extind călătoria cu încă o săptămână. Salutări calde de la piscină.

Tăiatul frunzei la câini pe LinkedIn

Mă uit la pozele de pe LinkedIn cu toți fomiștii din business și îmi dau seama ce mare rahat e toată chestia asta. Ca și pe Facebook-ul, pe LinkedIn e doar reclamă, simularea muncii, ca dincolo simularea fericirea. Sunt câțiva care chiar se promovează, dar sunt puțini și mici, căci oamenii cu adevărata putere de decizie, care chiar fac afacerile, nu se afișează pe LinkedIn. Puterea nu se afișează, ea se execută. În schimb, pe forumuri este plin de tăietori de frunze la câini ce-și simulează importanța în poze: uite-mă la conferința lui pește belit, la întâlnirea de la ambasada altei țări din Africa, la forumul despre nimicuri sau în poză cutărică. Toți incompetenții cu care am lucrat sunt mari barosani pe LinkedIn, cei mai activi și mai fotogenici. Pe cât de varză sunt în viața reală, pe atât de beton se trag în poză. Când ai mult timp liber și nu se prinde de tine munca, o poți freca la greu online și ai timp să te pozezi lângă realizările, de preferință ale altora.

Recunosc că și eu o mai ard boem câteodată pe la evenimente și întâlniri, și știind că, nimic nu iese de acolo, mă mai trag în poze simulând munca, ca să justific anumite deplasări neîntemeiate. Eu însă în loc de LinkedIn foloseam Instagram. Știu că sună bine să faci, să dregi, să mergi, să vorbești și să promovezi, mai ales când te vinzi pe tine și cumva tipele astea de la HR pun rău botul la treaba asta. Interesant că, atunci când trag din greu la jug și chiar fac chestii care chiar pot schimba traiectoria companiei, mediul online este ultimul loc în care  împărtășesc la ce lucrez.

Idioții sclipitori

Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.

Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor  întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.

E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să  mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?

Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?

De la personal la profesional

– Hello, how are you?
– Hi. I am sick and not available for sex, but have a great time in town.
– I am in Barcelona, but thanks. I was wondering if you have time for a business meeting actually when I’m next in town.
– Business meeting? What you have in mind?
– Yes. I need someone who could potentially manage locally.
– What you want me to do?
– Well, I can explain all at the meeting …
– OK. Then we can meet.
– But it’s quite a nice role actually.
– OK. We will see.

În agenda mea o terminasem de mult cu englezul, dar pe plan personal. Deși prima idee ce mi-a venit în minte, când am citit cuvântul manage a fost de koks, am zis că pot pierde o jumătate de oră ca să aflu ce vrea pe plan profesional un băiat care nu trage totuși pe nas. Întâlnirea a fost undeva între profesional și personal, cel puțin pentru el, citindu-i fâstâceala cu care îmi vorbea. M-a luat pe ocolite și l-am lăsat, privindu-l cu simpatie și explicându-i pe scurt cum arată în practică planurile lui mărețe de afaceri în Polonia. Se gândește să cumpere, împreună cu doi colegi și ei englezi, câteva apartament pe aici pe care să le închirieze. Chestii fumate de mult, deja învechite local și cu o perioadă de întoarcere a investiției destul de lungă, raportat la prețul apartamentelor momentan. Nu i-am zis eu toată povestea asta, însă l-am avertizat despre cum arată sezonul, destul de scurt în Polonia, chiar și pentru scandinavi, subliniindu-i că mulți proprietari aleg să închirieze pe contract lunar când winter is coming și nu prin Airbnb. I-am zis că-l ajut să cumpere ceva.
Ne-am lungit mai mult de jumătate de oră, dar nu prea mult, iar când el a început cu poveștile uzuale despre Euro 2020 și meciurile pe la care a fost, că-mi trimisese ceva poze din Porto, i-am zis că, din păcate trebuie să plec, căci tocmai m-a lovit tusă brusc. I-am sugerat să-și cumpere o geacă, căci venise din Barcelona în cămașă, iar aici sunt 13 grade și plouă.
E frumușel așa, chiar arată plăcut, mai ales când e treaz.

Bărbații puternici și bogați, trecuți de 45

sună. A început undeva pe la Crăciun cu urări inocente, apoi la anul nou, iar în ultimul timp tot mai insistent. Vrea să-mi audă vocea, să-mi spună că e expirat, doar ca să mă facă să râd cu gura până la urechi, să-mi povestească învățături arabe ori ca să-și facă planuri cu mine, cum că, o să ne vedem cândva, pe undeva, între Kuwait și Polonia, planuri deșarte, cu finalitate problematică.

În mod sigur l-am inspirat, căci a început să meargă regulat la sală, iar recent i-am sugerat să se urce din nou pe motocicletă după 20 de ani.

Nu neg că, îmi place atenția. Sunt prin natura attention sucker, ca orice săgetătoare ce se respectă. El e capricorn, nu neapărat target-ul meu, dar cu siguranță ceva ce merită investigat. Se pare că sunt un magnet pentru bărbații puternici și bogați trecuți de 45, care ar vrea și își permit, să mai guste un pic din viață la a doua tinerețe. Un fel de ultim sărut pasional înainte de a-și depune armele pe altarul vieții. Bănuiesc că, sunt cuceriți de amestecul dintre frumusețea mea tinerească, mintea coaptă și șarmul îndrăzneț.

Pe de altă parte și mie îmi place să mă joc cu ei, pentru că îi știu în lesă, strânși bine pe deget de o verighetă strălucitoare, într-un mariaj insipid, obosiți de muncă, responsabilitate și amăgiți de avere. Sunt ținte ușor de nimerit, pentru că toți caută aceeași femeie. Sofisticată, cu față de copil, vicleană și inocentă deopotrivă, care să le arate interes și un dram de afecțiune.

Ce sa faci cand te hartuieste un coleg la servici? – partea II

Am scris mai de mult despre colegul meu de muncă favorit care mă șicana cu comentarii sexiste, despre cum arat, cum mă îmbrac sau cum m-ar fute. Cel mai tare mă deranjau nu comentariile în sine, ci faptul că nu avea altceva să-mi comunice, negând competențele mele profesionale și axându-se doar pe sex în comunicare cu mine. M-a deranjat teribil chestia asta și mă gândeam la un moment dat, chiar să-l pârăsc la HR, ba am mai găsit și câteva gagici hărțuite de el în firmă, vreo cinci, dintre care una mi-a zis că, dacă îl pârăsc, se subscrie la plângere. Colegii bărbați mi-au sugerat să-l reclam la șeful direct, să vorbească cu el.

Apoi am pus în balanță consecințele deciziilor mele, iar pârâtul la șef în perioada în care îmi renegociam salariul nu era o idee prea bună, pentru că ar fi folosit chestia asta împotriva mea, ca să îmi argumenteze de ce nu îmi dă bani mai mulți, în timp ce pârâtul la HR pe bază de comentarii sexuale era o chestie prea sofisticată pentru o firmă poloneză și prea gălăgioasă.

Mă simțeam în sah mat, până când am început să mă relaxez, să trag aer în piept și să gândesc. Întâmplător, în perioada respectivă am participat la un training cu inculpatul, la care am înteles câteva chestii esențiale despre el: nu îi plac situațiile conflictuale, pe care le evită; e nesigur pe el și ușor ofesabil, din cauza stimei scăzute de sine; îi lipsește apreciere și îi place să se simtă util. Banalități, știu, dar invizibile când nu ești atent. Așa că, am schimbat corespunzător comportamentul meu față de el, ca să primesc un rezultat mai favorabil.

În primul rând am lucrat cu mine, ca să înțeleg că valoarea lui pentru mine este nulă, iar lipsa lui de răspuns/comunicare în situațiile asexuale e dată de timiditate și nu de răutate. Apoi, am început să-i taxez comentariile sexuale de față cu alții, direct și conflictual, răspunzându-i că e sex offender, chiar și atunci când nu era vorba despre mine în ele. În loc să intre în conflict cu mine, după câteva taxări sănătoase a încetat cu orice fel de remărci sexuale în prezenta mea, în timp ce eu mi-am continuat discuții despre sex și glume deochiate cu restul colegilor de muncă în prezența lui. Ca să-i compensez frustrarea, am început să-l fac util, cerându-i ajutorul cu limba poloneză. Am avut grijă să îi mulțumesc, în special public, ca să se simtă apreciat, cu orgoliul măgulit și să dau impresia că sunt o tipă de treabă, recunoscătoare. Ocazional îi mai aplicam un comportament de tip carusel, folosind în alternanță două trăsături de bază: drăguță-scorpie și vorbeam deschis despre comportamentul lui deviant cu alte persoane. În câteva săptămâni relația noastră s-a schimbat diametral. Părerea lui despre mine cică s-a îmbunătățit, tra-la-la, în timp ce eu mi-am făcut rost de un asistent la poloneză, pentru situațiile când trebuie să scriu corect.

Incompetentii

La mine in birou  lucreaza o gagica care e incompetenta. E simpatica, mai in varsta asa, mereu placuta, mereu da o mana de ajutor, pare normala si te intelegi cu ea, iar cand ii vorbesti zici ca pricepe, dar e incompetenta de bubuie. Asemenea oameni sunt peste tot. E plin de ei si partea nasoala e ca, nu ii poti numi nici macar prosti, pentru ca nu is prosti cu totul, doar sunt incompetenti. Nu pricep ceea ce fac si nici nu ii intereseaza sa invete. Sunt oameni care au locuri de munca, ce le depasesc capacitatile de procesare. Ei nu fac fata si nu simt asta, nu ii deranjeaza, ci dimpotriva, li-se pare ca, fac totul perfect. Au mereu cate un raspuns pentru fiecare chestie pe care o fac, iar raspunsul numarul unu e ca nu stiau, ca nu le-ai zis, desi, le-ai zis. Apoi ca, nu le-ai scris in emial, desi le-ai scris. Oh, imi pare rau, dar m-am incurcat. Atat, si muie pentru tine, daca contai pe munca lor.

Sunt oamenii aia care trimit zeci de emialuri pentru cacaturi, cand stau in fata ta, dar in loc sa te intrebe, „ba pula, ce vrei sa zici cu asta”, ei trimit emialuri. Sunt cei carora le ia cateva saptamani sa rezolve niste chestii elementare, care se pot rezolva cu cateva telefoane si un pic de creativitate intr-o zi. Sunt oamenii care, se impiedica de un fir de par si se opresc. Nu au o corelatie cu timpul, nevoile sau termenul limita. Se opresc, trimit un emial si asteapta raspunsul la infinit. Sunt oamenii cu pozitii fancy, project manager, coordonator si alte cacaturi si rahaturi ieftine din astea de HR belit in cur, ce nu valoreaza nici cat o ceapa degerata in practica, pentru ca ei sunt inutili si doar incurca lume.

Ii urasc cu pasiune pe oamenii astia. Ii urasc nu pentru ca is incompetenti, ci pentru ca nu le poti spune ca sunt incompetenti, caci ei vor avea mereu o scuza, e mereu ceva de facut, e mereu ceva ce tu, nu le-ai dat. Ar fi scris ea saraca ce vrei de la ea, daca ar fi avut un pix. dar nu i-ai dat, ca te gandia-i ca il are in mana. A fost ea la sedinta, a auzit tot ce se spunea acolo, iar acuma iti trimite tie 50 de emailuri cu intrebari banale. Ca ea nu a priceput ce se discuta. E plin de ei, sunt ca ciuma, doar ca nu se vad. Is aia care imping hartii mai cu spor, care vorbesc engleza cu accent si au nevoie de mai mult timp, ca sa proceseze niste chestiuni simple. Is aia cu care iti ia mai mult timp pana le explici, decat pana faci tu in locul lor. Is tacutii din ultimele randuri, cu moaca tampa, cu pretentii de 10, ca doar au repetat ca un papagal, ce li s-a spus. Sunt leprele societetii cu pozitii fancy.

De incheiere: ma suna o incompetenta din asta, dupa ce mi-a trimis cateva emailuri pe care le-am ignorat, sa ma intrebe ceva cacat. In discurs imi spune ca, a intrebat mai toata firma despre ce era vorba, si nimeni nu a stiut sa-i raspunda. Cum eram cu capsa pusa, ii zic: pe cine ai intrebat? Nu de alta, dar daca ar fi intrebat femeia de serviciu, banuiesc ca nu ar fi stiut, ce sa-i raspunda. Nu, nu a intrebat femeia de serviciu, dar a intrebat alti afoni, ca ea.