Autor: Căpşunăriţa

Coronavirus în Polonia

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

În Polonia s-a instalat panica. Ieri, după ce au anunțat că de luni se închid școlile pentru două săptămâni, oamenii au luat cu asaltat magazinele, cumpărând cum două mâini tot ce nu era perisabil. La muncă au început să curgă emailurile cu noile reguli și regulații despre călătoriile în străinătate și carantina la proaspeții sosiți. Unele firme au interzis călătoriile private în străinătate angajaților, desigur că într-o formă delicată de șantaj indirect, obligându-i la carantină forțată din concediul propriu sau concediu neplătit, pentru două săptămâni de la întoarcere.

În timp ce hârtia igienică dispare din magazine cu viteza luminii, iar la măști este interzis exportul, vânzarea la produsele care nu sunt de utilitate urgentă intră în stagnare. Vine apocalipsa economică, mult prezisă și parțial așteptată. Până primesc ordine să lucreze de acasă, oamenii fac șezători la muncă, dându-și cu părere despre timpurile ce au să vină.

În timpurile acesta tulburi eu mă spetesc să fac ceva tranzacții cu măști, zahăr, hârtie igienică și produse antibacteriene. Piața cere, eu ofer.

De 8 Martie

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

De 8 Martie m-am plimbat pe faleză admirând marea cu vântul în pletele-mi răzlețe, scăpate de sub șapca de primăvară. Am pășit pe lângă apa albastră și liniștită, privind cerul însorit și norii pufoși, având lângă mine bărbatul, cu care schimbam sărutări pe furiș și în față copilul gelos pe trotinetă.

Am respirat aerul călduț al primăverii, i-am strâns mâna bărbatului, am pupat copilul și am contemplat la banalitatea vieții, la aceste momentele de ”famile”, atât de simple, naturale și neapreciate în relațiile lungi. Neapreciații catalizatori ai relației, când nimic nu-i extrem de intens, dar nici dramatic, cu doar familial. Există un confort și o siguranță incontestabilă pe care aceste momente le dau, o stabilitate dureros de necesară ce vine din parteneriat, acoperind nevoia aparținerii la un cuib, dorința de a fi parte a unei construcții și răspunsul unei conexiuni.

În orele petrecute la malul mării și în momentele de după, am făcut față cu brio la crizele de gelozie ale copilului, căci în viața mea și-a făcut apariția o altă persoană importantă, situație pe care ea o gestionează dificil, cu lacrimi, crize de furie și multe ”te iubesc”. Momentele de liniște, discuțiile calme și pupăturile furișate m-au ajutat să-mi reglez parțial comportamentul și așteptările față de bărbatul de lângă mine, cu care încerc să construiesc o relație, proces extrem de greu, anevoios, dureros, imprevizibil, cu multe momente frumoase, dar și pline de încordare.

După plimbare ne-am întors acasă. Copilul s-a pus să lucreze la un proiect școlar, bărbatul la un pui de somn, iar eu  la cratiță (haha – m-am întors la cratița familiei, după mai bine de 6 ani de hoinărit). Am gătit cu plăcere, cu un pahar de vin roșu în mână, o mâncare foarte delicioasă, pentru ”familia în construcție” (și aici, chiar acum scriind aceste rânduri am o mică înțepătură la inimă de frică), pe care am servit-o pe masa ornată cu un buchet frumos de lalele, primite de la bărbat.

Sertarul meu

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

La ceas de seară, cu lampa aprinsă, mi-a mărturisit că are compartimente, ca niște sertare fictive pentru toate gagicile pe care le întâlnește:

În primul sertar intră cele fără nici o șansă – genul de dat la stânga, dacă le nimerești pe Tinder;

În al doilea sertar intră temporarele – gagicile cu termen de expirare scurt, după un futai sau două;

În al treilea sertar intră cele cu potențial de prietenă, dar se mai gândește, așteptând Paștele cailor să se convingă;

În al patrulea sertar intră cele cu perspective de locuit împreună.

”Și pe mine în care sertar m-ai plasat?”

Viața în doi – un nou film în regia Căpșunărița

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

S-au așezat, cu două cești de ceai în față, și au început să dezlege ițele încâlcite ale lumii lor comune și ale gândurilor lor separate. Au realizat rapid că trăiau în universuri paralele, în mințile lor rulându-se filme opuse, pe scenarii diferite, dar cu multe cadre jucate în comun, de aceiași. Dacă în filmul regizat de el, tipul îi pregătește tipei un dulăpior la el acasă pentru lucrurile ei, pe care se așteaptă ca ea să-l umple în orice clipă, în cel regizat de ea, peria de dinți a tipului, strategic lăsată la ea în baie, aterizează cu brio la coșul de gunoi. Diferențele cresc cu cât ne adâncim mai mult în scenarii, care deși cadrele sunt filmate de comun acord, fiind însă plasate total diferit. În filmul cu dulăpiorul, tipul plănuiește vacanțe cu tipa, peste două luni în Grecia și peste șase în Tenerife, dar eșuează în a-și organiza săptămâna curentă în așa fel încât să se vadă cu ea mai mult decât 6 ore închegate, cu toate că locuiește la exact 350 de metrii de casa lui. În schimb, reușește fără efort să-și întâlnească amicii și amicele, cu copii de vârste similare cu copilul lui. În filmul cu periuța de dinți, tipa are nevoie de ajutor într-un moment mai dificil prin care trece, dar din comportamentul tipului observă că nu se poate baza pe el, mai ales când el uită să se intereseze dacă ea a ajuns cu bine acasă la o oră târzie, după o seară pasionantă petrecută la el. De aceea, nici nu-i cere ajutorul și în consecință nu-l primește, ceea ce o frustrează, o întristează, dar îi și șlefuiește ținta, nimerind din prima cu periuța în coș. În filmul lui, perspectiva unui trai în comun este umbrită de planurile ei pe termen lung, de-ai lua tălpășița de pe meleagurile curente, iar în filmul ei, perspectiva traiului în comun este compromisă de viața nomadă pe care ea a dus-o dintotdeauna, domicilierea și domesticirea fiind sinonime cu o conotație negativă pentru această eroină boemă și sofisticată.

Un observator abil ar spune că sunt evident îndrăgostiți unul de celălalt cei doi regizori-actori, trădându-i pasiunea cu care-și regizează și joacă rolurile, supărarea ei evidentă și rapiditatea lui de reacție, revizuindu-și automat planurile când i s-a comunicat că-i o problemă gravă de producție.

El a întins mâna peste masa din tei, iar ea și-a așezat palma în palma lui. El i-a luat delicat mâna, a dus-o la buze și-a pupat-o gentil. S-a spart gheața. Au continuat mărturisindu-și sentimentele, intense la amândoi, dar și temerile, izvorâte din experiențele dureroase ale unui trecut de peste 20 de ani, adunat în timpi similari, prin locuri paralele, cu oameni diferiți. Apoi au creionat cu atenție și răbdare nevoile comunicării dintre ei, el optând pentru informații directe și clare, ba chiar brutal trasate, pe care ea s-a angajat să i-le furnizeze, promițându-i, deși el nu a solicitat asta, să o facă, calm, pe baza faptelor, fără impulsivitate și alegându-și cu mai multă atenție cuvintele decât în relațiile precedente, ca să nu încarce relația aceasta, importantă pentru amândoi, cu rezidurile clasice ale relațiilor pasionale.

Va urma…

Subestimarea

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Subestimarea, această greșeală fundamentală și frecventă în dinamica relației dintre doi oameni, este un game changer cu o greutate semnificativă în lupta dintre care pe care, la care se reduce în anumite momente esența relației. Dacă cineva își mai închipuie că relația ideală e parfum de iasomie și floricele roz pe câmpii, însemnă că-i încă blocat la stadiul de grădiniță emoțională și posedă o memoria de scurtă durată pentru realitățile vieții.

Cu mintea amorțită de dopamină, am pășit și eu neatentă pe acest tărâm al înfumurării personale, lăsându-mă purtată spre prăpastia eșecului de mâna nemiloasă a neatenției, subestimând cu brio persoana de lângă mine. Și ca să fac din căcat bici, am subapreciat-o tocmai când el îmi arunca momeli, ca să mă testeze. Am mușcat câteva din greșeală, cu naivitate drogatului ce-și lua prima doză din partidele de sex intens și pe a doua din îmbrățișările focoase de după, când mâna lui parcurgea ondulările corpului meu exact pe cărarea imaginar desenată de mintea mea flămândă. Mi-am frânt dinții în câteva dintre ele, fără a realiza greșeala aproape fatală și imperceptibilă, pe care eram pe cale să o comit.

M-am redresat însă rapid, renăscând din propria-mi neatenție cu o forță secretă și bine dospită înăuntru-mi. Am revenit pe poziții, permițându-mi să fiu ghidată de puterea mea naturală, bine șlefuită de instinctul meu feminin, pe care l-am avut dintotdeauna în mine și de care am ales să nu-mi mai fie frică, rușine sau jenă. Am folosit propriile greșeli ca să-mi induc partenerul de tango în eroare, oferind generos din sacul ce părea fără de fund, ca mai apoi să mă retrag cu o brutalitate neașteptată. Am trasat natural noile reguli ale relației, la granițele stabilite de stima de sine și respectul, pe care îl aștept de la cel care dorește să-și lase amprenta în viața mea.

Să lăsăm așadar zarurile să se rotească, în acest joc sălbatic al naturii, în care fiecare încercă să-l domine pe celălalt, cu delicatețea atingerilor fierbinți, sub presiunea dorinței împerecherii și din nevoia naturală de libertate.

Reparații

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Am călcat pe străzile înguste cu un pic de teamă. Era bine întunecat afară, iar lumina gălbuie a felinarelor străzii îmi dădea mici frisoane reflectându-mi propria umbra pe cimentul gri. M-am întrebat de câteva ori dacă are rost, cântărind în minte valoare banilor versus situația neplăcută în care mă aflam. Îl rugasem să mă întâlnească într-o zonă cu mai multă lumină, lângă centrul commercial, ce era la 5 minute de mers pe jos de la atelierul lui auto, dar a refuzat. Am grăbit pasul, conștientă că în jurul clădirilor ascunse de umbra nopții mișună persoanele fără adăpost. Când am ajuns în fața atelierului eram deja într-o situație ciudată, așa că poarta închisă a curții nu m-a surprins. L-am sunat. Când l-am văzut îndreptându-se spre mine m-am mai liniștit, încercând să leg o conversație cu el, mai mult ca să mă calmez pe mine, amorțindu-mi mintea ca să nu-mi analizeze poziția geografică la ceas de seară, printre case dubioase, într-o zonă întunecată. Vocea lui joasă și neprimitoare mi-a răspuns scurt. Mi-a numărat banii în față, deși nu am reușit să văd ce-mi întinde prin gardul de fier pe care a refuzat să-l deschidă.

”O seară plăcută” mi-a urat cu o voce, ce-mi strecura printre cuvinte reproșul că tocmai i-am luat pâinea de la gura copiilor.

M-am simțit prost, grăbind pasul ca să ies cât mai repede din mica zonă dubioasă unde își are atelierul proaspătul meu fost mecanic. Am reflectat cu tristețe la contrastul urii pe care tocmai mi-a servit-o, cel care în urmă cu fix două luni mă suna la ceas de seară cu voce suavă să mă întrebe dacă nu pot să-l găzduiesc la mine pentru patru zile. Se certase cu consoarta și nu avea unde să doarmă până la sărbători, când plănuia să-și ia în primire copii de la cele două foste și să meargă cu ei la părinții lui, undeva în inima Poloniei. Mi-a părut rău de el pentru o clipă, gândindu-mă că-i greu să pleci de acasă spontan, noaptea, în urma certurilor domestice. O parte din mine, cu gândul la foste mele certuri domestice, ar fi vrut să-i ofere un pat în care să poată dormi liniștit, ca să-și așeze gândurile în ordine, reflectând că și eu mi-aș fi dorit să fi primit o astfel de susținere într-un moment dificil. O altă parte, logică, l-a refuzat frumos. I-am spus că am copilul în casă și că-mi este peste mână să-l primesc, ceea ce era adevărat. Dar, pe lângă acest motiv am mai avut unul, strecurat de instinct, care mi-a aprins în minte un beculeț când el a scăpat în conversație un text banal, un fel de scuză, că-i părea rău să dea 500 de zloți pe un hotel pentru cele 4 zile până la sărbători, când nu avea unde să stea. Afirmația asta, plasată în contextual în care tocmai ce se întorsese dintr-o vacanță în Portugalia cu consoarta, mi s-a părut total aiurea. Era ok pentru el să dea bani pe o vacanță petrecută alături de o persoană cu care nu se înțelegea, dar nu-i pica bine să dea bani pe un hotel, care să pună distanță între el și persoana cu care nu se înțelegea, cel puțin până-și clarifica așteptările de la viață.

Nu bine m-am întors din State, că mi s-a stricat mașina. Am auzit un crâc și nu am mai putut porni de pe loc. Era schimbătorul de viteze automat, care nu-mi mai schimba vitezele corect. Am sunat mecanicul, i-am spus despre ce-i vorba și mi-a zis să aduc mașina. M-a sunat a doua zi să-mi spună ca a șters eroarea din calculator și că pot lua mașina. Am luat-o pentru o zi, ca să o pun din nou în ziua următoare. Apoi m-a sunat secretara de la service să-mi ceară acordul pentru importul unui senzor din Ucraina, pentru care nu pot garanta dacă va sosi întreg. Am acceptat riscul și am întrebat-o dacă senzorul este problema, la care ea mi-a răspuns tăioasă, că-mi mai bine să începem cu ce-i mai ieftin. Nu am realizat pe moment ce se petrece, acceptând încrezătoare că nu mă trage în piept mecanicul în care avea încredere, mai ales după ce-mi mărturisise cu patimă luptele lui interioare. Am luat mașina o săptămână mai târziu, când i-am înmânat câteva sute de zloți, convinsă că o reparase. M-a privit cu față gânditoare, informându-mă că a schimbat uleiul la cutia de viteze și arătându-mi o bucată de metal pe care o găsise în ulei. Mi-a recomandat grav să schimb din nou uleiul, la 5000 km și să-mi schimb și mașina. Am plecat din nou fără să-mi pun prea multe întrebări, fiind prea preocupată să mă adaptez vieții fără mașină, în loc să chestionez realitatea pe care mi-o îndrugă. M-am lovit însă de ea, a doua zi de dimineață, când în drum spre muncă am auzit din nou crâc și am realizat că problema e tot acolo, alături de noul senzor și proaspătul ulei, pentru care am plătit inutil bani unui om care-mi mărturisea că nu se pricepe la reparat automate.

M-am deșteptat brusc la realitate, realizând că nu-i prima data când mă iau de proastă mecanicii, un standard polonez dacă te nimerești femeie. După ce am parcat-o la un service adevărat și m-am informat în legătură cu cutia automata de viteze, cum funcționează, care sunt tipurile de avarii pe care le poate prezenta, și costurile pe care le implică repararea, l-am sunat frumos pe fostul mecanic, cu probleme personale intens mărturisite, să-i cer banii înapoi pentru serviciile pe care inutil le-a prestant.

Mi i-a dat, împroșcându-mă cu vină. O vină care mi-a trecut când am aflat cât am de fapt de plătit pentru reparații.

Bătaia, această splendidă educație

~ Căpşunăriţa ~ 20 comentarii

Spinoasa problemă a educației înțeapă din nou societatea Românească. Predictibil, în mod paradoxal lumea urlă la sângele care se scurge din porii greșiți, defilându-și primitivismul și limitarea cu mândră prostie.

Copii nu sunt o treabă ușoară și niciodată nu au fost, mai ales că în tot sistemul nostru educațional nu există un curs de educare al viitorilor părinți în meseria de a fi părinte. O meserie de când lumea și pământul, dificilă, grea, responsabilă și mai ales cu grave consecințe personale și sociale, dacă treaba nu-i bine făcută. Din păcate este și o meserie cu multe cutume și tradiții greșite transmise cu încăpățânare generațiilor viitoare, înhămând progresul și dezvoltarea societății pe ansamblu. Ne întrebăm de unde există atâta violență pe străzile României curentă, dar ne batem copii cu spume în spatele ușilor închise. Evoluăm prin educație ca profesioniști în diverse meserii, însă în meseria de părinte mulți am rămas în stadiul de grădiniță, unde reproduc instinctiv modele de comportament defecte însușite din moși-strămoși. Și ce-i și mai grav este că nu vrem să evoluăm, să ne depășim condiția, să ne asumăm și să încercăm să oferim copiilor noștri și generațiilor viitoare ceva mai bun. În schimb facem o virtute din a rezista schimbării, pentru că perspectiva asumării ca și părinte este neplăcută. Ne deranjează la stomac să admitem că ne-a durut când ne-au bătut și neînțeles părinții noștri, dar ne afectează și mai greau la imagine să recunoaștem că ne place cu o sete nebună să ne plesnim copii, sub pretextul educației. Îi batem ca să ne simțim noi mai bine cu noi, în spiritul a ceea ce am ales să învăță de la părinții noștri. Sunt rare cazurile prietenilor mei din copilărie pe care nu i-au bătut părinții. Îi batem pentru că avem puterea de-ai rănii fără consecințe. Am întâlnit un mare număr de adulți care scuzau agresiunea părinților din copilărie cu replica ”m-au făcut om”. Suntem prea leneși ca să ne sinchisim măcar să rupem acest model de abuz, să acceptăm că nu a fost corect față de noi ce ni s-a întâmplat, să conștientizăm acest rău și să nu-l perpetuăm mai departe. E mai ușor să dai cu pumnul, decât să înțelegi ce se întâmplă cu copilului tău, să-l determini să vorbească și să găsești soluții pentru agresiunea pe care o are în el.

Plasez mai jos câteva comentarii culese pe de Facebook, această oglindă a României, la cazul copilului de 12 ani, bătut de un adult pe stradă. Din ele, se poate citi clar  primitivismul oamenilor care le-au scris, oameni care nu au nici cea mai vagă idee despre rolul de părinte, iar dacă au acest rol, cum clar nu și-l asumă. Ca părinte ești în primul rând responsabil de siguranța copilului tău, indiferent de faptele acestuia, care oricum sunt o reflexie a educației pe care i-ai dat-o. Ușurința cu care acești comentatori sunt pregătiți să recurgă la violență împotriva unul minor este înspăimântătoare și tristă. România este o țară care refuză să evolueze.

Daca eram in locul mamei baiatului ii mai dadeam vreo doua palme acasa. De altadata să nu mai vandalizeze semnele de circulatie periclitând siguranța oamenilor în trafic si sa nu mai vorbeasca urat! Felicitari ambulantierului pentru spiritul civic si pentru ca luat atitudine!

FĂRĂ SUPĂRARE DAR OMUL ĂSTA MERITĂ PREMIAT. SI EU AM COPII, BĂIEȚI, DAR DACĂ VREUNUL S AR COMPORTA CA UN HULIGAN, L AȘ LASA SA SUPORTE CONSECINȚELE.

Si eu îi rupem urechile, copil needucat de ce a rupt indicatorul rutier, a meritat bătaia!

Dacă era copilul meu îi mai trageam și eu câteva acasă ca drept pedeapsă.

Daca era copilul meu, si facea asa, îmi dădeam șoferului si o bere.

Odă americii

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.

Unul dintre lucrurile frecvent menționate de călătorii estici prin State este legat de forma de salut a americanilor, Hi, how are you? la care est europenii se simțeau datori să răspundă cu sinceritate, zguduiți de intimitatea întrebării, căci în educația post-comunistă, nu era concepută întrebarea despre starea existențială a oamenilor. O formă de salut pentru americani, banal izvorâtă din complezență și un accent pe persoană, ca subiect central al unei tranzacții sau a unui schimb de cuvinte sau marfă.

Sunt superficiali, decretează des est europenii. Și totuși în superficialitatea lor, americani sunt amabili prin natură, te invită la ei acasă cu ușurință, îți propun dezinteresat să participi alături de ei în activități sau te ajută fără a aștepta ceva la schimb. Sunt deschiși, nu judecă și în nici un caz nu trăiesc în fițe aparente, aceste virtuți ale vieții est europene. Au o libertatea în vorbă și port ce-i definesc ca indivizi, lipsindu-se de falsități inutile, atât de permanente și apreciate în Europa, mai ales cea de Est.

Nu sunt în nici un caz superiori est europenilor nici prin educație, nici prin maniere ori inteligență, dar nici nu încercă să fie. Sunt naturali, cu bune și rele, și pe lângă elemente neplăcute prezente aleatoriu în natura umană indiferent de continent, există acel aspect al mind your own business care-i absolut sublim într-o societate în care oamenii pot alege să trăiască liberi de constrângeri și totodată integrat.

Cel mai frumos a însumat această diferență de cultură un prieten de-al meu polonezo-canadian:

It’s a completely different life here in North America. It’s crazy different.

It’s funny how strangers can become friends here.

Lot

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

M-am întors de la Chicago cu Lot Polish Airlines. A fost cel mai nașpa zbor transatlantic pe care l-am avut până acum, într-un avion gălăgios, cu scaune incomode, tari și inflexibile, mâncare proastă, servire slabă și divertisment aproape lipsă, doar ceva filme prostești de rahat și seriale expirate. Deși am prins locul de lângă mine liber, nu m-am putut nicicum întinde pe două scaune, mânerul separator dintre ele, fiind plasat de-a naibii în exterior, ca să simt în coaste și să nu uit prea curând experiența lot-ului.

Am o părere proastă despre cei de la Lot de ceva ani, când i-a preferat naționalist fostul soț, în detrimental Lufhansa pentru o călătorie în Georgia. După ce am luat biletele, Lot a renunțat să dea mâncare pe cursele europene, decizie implementată fără a se sinchisi să informeze pasagerii, iar în avion m-am trezit cu un baton de ciocolată. De atunci, am refuzat să mai iau Lot în detrimental Lufthansa, dar cumva la zborul acesta transatlantic nu am avut de ales. Pe de altă parte, speram totuși să nu fie nasoli, pentru că și United sunt slabi pe cursele interne, dar totuși la transatlantice sunt relative ok.

Pe lângă călătoria obositoare, toată reîntoarcerea în Polonia a fost grea. Și încă mai este. La aeroportul din Varșovia m-au întâmpinat fețele morocănoase și figurile distanțate ale oamenilor, toți cu nasul în telefon, plini de aere lipsite de naturalețe și îmbrăcați în haine incomode pentru călătorie. Răceala est europeană din sufletele lor a fost mai dură decât cele -11 grade C de care mă despărțisem în America. Sunt triști oamenii în Polonia, ursuzi și foarte închiși. Când m-a lovit tristețea reîntoarcerii mai tare, mă sună frate-meu și printre rândurile mele de jale, mă invite în România, că să experimentez depresia adevărată a reîntoarcerii.

Treptat mă reobișnuiesc cu starea locală a lucrurilor și viața asta secătuită de vlagă și posibilități.