Autor: Căpşunăriţa

Barbatii in varsta vs gagicile tinere

~ Căpşunăriţa ~ 29 comentarii

De la o vreme încoace tot apare prin comentarii de pe aici mitul ăla, despre gagici mai tinere, pentru care bărbații optează, ca și cum ar opta pentru Cola în loc de Pepsi. ”Ia una mai tânără”, e amenințarea supremă la auzul căreia, oricărei muieri nemăritate de 30+ ar trebui în mod serios să i-se înmoaie picioare, iar gândurile să-i zboare la primul pod de pe care ar putea să se arunce cu brio. Sunt bărbați care pun eticheta de expirată unei femei înainte să o vadă măcar, să o cunoască, să-i vorbească sau să o evalueze, doar pentru că-i află vârsta. Alta, mai tânără decretează vocea amenințătoare, cu aia te va înlocui, de nici nu știi ce te-a lovit. După 30 ești expirată, iar la 40 babetă de-a binelea și doar singurătatea îți mai rămâne.

Și cumva, în mod ”ciudat” diferența mare de vârstă dintre parteneri nu este o regulă, ci mai degrabă o excepție, ce-i drept mult mai des întâlnită pe modulul el mai în vârstă decât ea, vs. ea mai în vârstă decât el.

Probabil o fi ceva în neregulă cu bărbații, de nu aleg toți și fiecare, să se conformeze acestor așteptări, nu știu, să se pronunțe ei. Din ce zicea un bărbat, a cărui carte am citit-o recent, este vorba de validare. Bărbații ajunși la o anumită vârstă, încearcă să se valideze cu o gagică mai tânără, în același fel în care se validează când cumpără o mașină decapotabilă sau sportivă.

Dar cum sunt femeie, am să vă povestesc cum arată treaba din perspectiva mea, cu bărbații mai în vârstă.

Prin liceu li-se zicea babalâci. Erau categoria aia de adulți pe la 30+, singuri și cu ocupații dubioase, ce frecventau barurile pentru adolescenți. Se împrieteneau cu băieți de vârsta mea mai teribiliști și cu note reduse la purtare, și se dădeau la liceenele ce mergeau prin baruri, când fugeau de la ore, ca să mai tragă o țigară și să bea o cola. Se băgau pe felie rapid, pentru că știau ce caută, cu abureli filosofice, pe care nu le auzeai de la nătângii tăi de colegi de bancă. Îți spuneau că ești frumoasă pentru că, cuvintele astea puteau ieși pe gura lor fără să-i ardă, dar nu ar fi ieșit niciodată pe gura colegului tău din clasa vecină, care venea în toate pauzele să stea cu tine de vorbă pe geamul coridorului. Erau babalâcii. Și orice gagică tânără, frumoasă și ne-fomistă, nu se ardea cu ei, pentru că nu erau în nici un fel atrăgători și oricât s-ar fi străduit, nu ar fi putut crea chimia naivă pe care o aveai cu un băiat de vârstă similar, ce era cam prostuț, fără maniere, dar de mintea ta.

Prin facultate le ziceam moșulici. Erau categoria aia de bărbați trecuți de 40 de ani, cu aspect matur și bani în portmoneu, ce frecventau pe la intelectualele aspirante, care de obicei nu își prea terminau studiile, alegând opțiuni alternative de profesat, care cel puțin pe termen scurt, se prezentau ca mai bănoase sau pline de potențial. Era o alegere conștientă și bine calculată. Rar, într-adevăr existau și cazuri sentimentale, în care se întâmpla să se îndrăgostească și gagica de pretendent. Foarte, foarte rar, pentru că, orice gagică pe care o ducea capu și avea ceva fundament moral de acasă, prefera să meargă singură pe drumul ăla prăfuit spre succes, în loc să ia autostrada spre a deveni doamnă pe actele și pe banii altuia. Și normal că, prefera să-și bage pula în ea unul de vârsta ei. Cunosc femei care s-au îndrăgostit de bărbați mai in vârstă, dar asta nu e regula, e excepția.

Pe la 30+, după puțin mai multă experință de viață, mai multă muncă, mai mulți bani, mai multe provocări și câțiva ani nedormiți, li-se spune bărbați bine. Sunt bărbații a căror vârstă nu se mai citește în buletin, ci în aspect și mai ales în comportament. Când treci de 30, bărbații nu mai au vârstă, pentru că orice femeie poate să-și împartă viața foarte bine cu unul de 28 sau cu unul de 48. E doar o alegere ce ține de dorințe, perspective și forma pe care dorești să o îmbrace relația. Perspectiva devine larga, dar in anumite limite, cel puțin pentru mine. Încă găsesc că, un bărbat cu 20 de ani mai mare decât mine, este prea în vârstă pentru mine, tot așa cum găsesc că un băiat de  18-20 este prea tânăr la anii mei. Nu cred în vârstă, ca impediment al dragostei, dar nici nu cred că există pe toate gardurile gagici tinere si disponibile din dragoste la o relație cu un bărbat mult mai în vârstă decât ele – vorbim aici de 15-20 de ani. Personal, am avut dintotdeauna relații cu tipi mai tineri, însă sub o anumita vârsta, deja nu ii mai găsesc atractivi, uitându-ma la ei ca la niște copii.

Deja-vu de scriitor

~ Căpşunăriţa ~ 31 comentarii

Pe vremuri țineam un alt blog, din 2008 până prin 2015, despre viata prin Polonia și alte cacaturi din astea uzuale. Era un blog din ăla mai delicat, pe care îndrugam eu treburile din capul meu mai cu perdea și multă jenă, tot anonim, că deh, nu prea mă simțeam eu nici atunci prea comodă cu faima. Și îmi trece prin minte azi să intru pe acolo, doar ca să găsesc un text scris în 2015, care suna așa:

”Baietilor le place sa construiasca, sa faca poduri peste ape sau drumuri printre stanci. Baietilor le place sa repare, telecomanda cu butoanele nefunctionale, radioul fara semnal sau masina mereu in nevoie. Baietilor le place sa repare, stiu asta de la fratele meu, care atunci cand primea o jucarie, se juca cu ea pana se plictisea, apoi o dezmembra, numai ca sa o reasambleze la loc. Baietilor le place sa repare si femei. Cand isi gasesc una potrivita, o iubesc pana se plictisesc, apoi decid ca trebuie sa o repare, dar nu inainte de a o dezmebra in bucati, nu fizic (desi mai sunt amatori), ci psihic. O fac ferfelita, ca mai apoi sa o reasampleze dupa gustul lor, doar ca rezultatul nu e niciodata cel sconstant, ori pentru ca la finalul reasamblarii isi dau seama ca produsul asamblat de ei e mai slab decat originalul, si intotdeuna e, ori pentru ca nu reusesc sa o asampleze cu totul, si se trudesc mereu sa o termine si sa ii aduca imbunatatiri, in timp ce ea rezita eroic, ceea ce ii angajeaza si mai profund in lupta.”

Am făcut ochii cât cepele. Era același text pe care l-am scris ulterior, doi ani mai târziu într-un plic Word și redactat de mine recent. Acum câteva zile, când nu aveam inspirație de ceva nou Am redactat din nou articolul, doar ca sa îl fac foarte similar cu ceea ce am scris cândva.

Pe lângă uimirea de rigoare, constat că mintea mea e foarte consecventă, în ciuda faptului că aveam impresia că m-am schimbat foarte mult.

Indisponibilitatea (II) – postul

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Am început ”postul” după vacanța din august, când era clar că trebuia să mi-l scot din circuit pe amantul meu cu nevasta, indiferent cât de dureros ar fi și oricât efort ar necesita. Nu voiam să renunț conveniența pe care mi-o oferea, dar știam că vreau mai mult pe termen lung. De la el? Greu de spus. Pe de o parte da, pe de alta nu. De la altcineva? Poate. Oricum nu îmi convenea situația. Încetase sa mai fie amuzant. Deci, trebuia să schimb ceva.

Multă lume, mai ales femei, mi-a dat sfatul de a sta singură, eu cu mine, pentru că îmi va fi o experință benefică. La început le-am ras in fata, ca mai apoi sa ma gândesc mai serios la ceea ce îmi spun. Nu mai fusesem singură, adică neimplicată în nici un tip de relație din liceu. De atunci am trecut dintr-o relație în alta sau chiar am avut mai multe relații în paralel, fără sa ma intereseze viata pe cont propriu ori vindecarea rănilor, pentru a nu merge mai departe șchiopătând. Când ești într-o relație, este foarte ușor să treci în alta, pentru că urmezi neajunsurile, alegându-ți de fapt un partener foarte similar, dar care la prima vedere face niște chestii diferit.

Trebuia să trag linie. Sa opresc ciclul. Dar cum? Ii scriam foarte rar amantului, îl si blocasem de câteva ori (ca sa îl deblochez după aia), mergeam la întâlniri, ieșeam, eram curtata, dar nu se lega nimic. La un moment dat, a trebuit sa-mi recunosc inevitabil si anume ca, toți oamenii pe care eu ii cautam, aveau un lucru in comun, îmi aminteau de el in vreun fel. Cautam dublura lui disponibila, care nu exista.

Am început sa iau in serios sfatul de a petrece timp singură si am întrebat-o pe terapeută ce mă sfătuiește. Nu aveam un țel cât să stau fără partener sau sex, iar când ea mi-a zis minim de 6 luni mi-am dat ochii peste cap, crezând că glumește. M-am răzvrătit pe loc. Adică, tocmai ce ieșisem dintr-o relație de peste zece ani foarte nesatisfăcută, si emoțional și sexual.

-De ce sa merg iar acolo, am întrebat, pentru ca, in mintea mea statul singura cu asta rezona.

-Dar nu mergi iar acolo. Mergi înainte, mi-a răspuns ea calma.

In răzvrătirea mea se simțea rezistența la schimbare, pentru ca voiam să-mi continui stadiul adolescentin. Cum sa renunț la sex sase luni? Mi-se părea un păcat capital.

-Atunci nici n-ai să întâlnești pe cineva, mi-a spus ea calmă. Pentru că ești indisponibilă.

Afaceri cu polonezi vicleni

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Polonia este o țară mare și frumoasă. Are câmpuri pline cu grâne și copaci semeți cu frunze verzi tot anul. Polonia mai are și o mulțime de firme, ce produc diverse chestii, pentru că polonezilor le place să creeze, să construiască și să ofere la vânzare. În același timp, Polonia este și o țară socialistă, foarte, foarte socialistă, cu un stat curvar, care vine, te fute și apoi întreabă.

Statul polonez în acțiune:

”Oh, s-ar putea sa fi greșit noi. Poftiți afacerea înapoi! Da, într-adevăr au trecut 20 de ani de când vă tot judecați cu noi și între timp afacerea dumneavoastră frumoasă a falimentat, dar vă mergea parcă prea bine și trebuia să fie ceva în neregulă cu dumneavoastră. Da, acuma e cam nasol, știm, dar dacă vindeți ce a mai rămas, poate vă scoateți banii după un avocat, din cei cinci pe care i-ați angajat ca să vă ajute să vă demonstrați nevinovăția.”

Ăsta e statul polonez. Fix așa face. E și un film pe tema asta, in care am făcu și eu figurație, Układ Zamknięty – Circuit Închis.

Același stat, ia de la majoritatea oamenilor normali și harnici 32% din cât fac, ca să împartă mai apoi tuturor boracilor, ce nu au încă 18 ani, contravaloarea a 1/4 din salariul minim brut. Practic, în Polonia e mai eficient să faci 5 boraci decât să mergi la muncă. Și cu 4 te-ai scos, că tot faci mai mulți bani decât, dacă ai munci la ABC-ul din colț, după ce îți impozitează statul salariul.

Și în acest stat grozav oamenii vor să facă afaceri. Un gest frumos și nobil, până când, în viziunea lor vor să-și exporte bunurile. Ca sa le împartă cu lumea și alte state, mai civilizate sau mai putin. Și nu doar că vor să le vândă mai scump decât în Polonia, unde polonezul obișnuit e foarte pretențios la preț (nu judec, ba chiar mă bucur), dar vor să care și cu ei toată corvoada financiară poloneză. Pentru că un stat curvar trăiește din amenzi, iar amenzile și penalitățile, nasc adevărați monștrii sacri ai finanțelor. Femei în vârstă, cu capul pe umeri și mustața deasupra buzelor, care mai repede își tau o mâna decât sa sune la finanțe și sa clarifice nelămuririle, și pentru care, logica, flexibilitatea sau regulile altor țări rezonează cu închisoarea.

Doar că, polonezii vor să exporte și statul polonez vrea și el, mai mult cu gura, dar și cu taxele. Întrebare retorica: Cum pușca mea, când nu sunt in stare sa facă o factură comercială ca lumea, ca să trimită marfa din punctual A în punctual B? Și apropo de punctul B, ei nici maca nu prea le au cu engleza, dar ăsta-i elementul de surpriză. Pentru asta își angajează străini pe post de manageri, ca de directori se pun tot pe ei.

Indisponibilitatea (I) – primele semne

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii

Prin toamnă, când mi s-a scufundat barca de salvare, de care mă agățam cu dinții, dar pe care o și uram, pentru că nu era corabia frumoasă și mare pe care mi-o doream, am rămas să înot singură în apă. Trăiam pe cont propriu de trei ani, eram divorțată de peste un an și îndrăgostită lulea de un bărbat însurat. În timpul liber îmi pierdeam vremea pe la întâlniri, cu diverși tipi, nepotriviți și neinteresanți, cu care mă vedeam doar ca să-mi confirm că sunt dorită, că sunt atractivă, frumoasă și bună de băgat în pat, paturi în care mai intram câteodată, în funcție de libido.

Emoțional eram indisponibilă. Purtam cu mine povara unei relații foarte lungi și nesatisfăcătoare, complexă, abuzivă, din care au rezultat responsabilități și care îmi crease carențe comportamentale.

Am ieșit din căsătorie printre altele cu mai multe chestiuni prost echilibrate în mintea mea, la care nu mă raportam corect, deși eu aveam impresia că, știu cum să mă raportez. Am pășit în noua mea realiate fără să știu prea bine ce-mi doresc și făcând ceea ce în mod natural, observ că multe femei fac. Mi-am găsit un nou partener cu care să-l înlocuiesc pe fostul soț, trecând organic dintr-o relație în alta. Cu noul partener am început să-mi caut o casă, pentru că eu stăteam la casă cu soțul, deși casa presupune o anumita investiție de timp, pe care mie nu îmi prea convenea de fapt, să o fac. Si nici lui, dar el spera sa-l ajute părinții. Am realizat rapid ca, reluam planurile din căsătorie de unde le lăsasem, cu bune și cu mai puțin bune. La un moment dat, după câteva discuții legate de așteptările noastre de la viață și câteva întrevederi cu familia lui, mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă, și că sunt pe cale să sar din lac în puț. Așa că, am tras frâna de mână și am trecut la o relație care mi-se potrivea mult mai bine în contextul respectiv, aceea cu un bărbat parțial disponibil. Nu prestasem ca amantă până atunci și nu știam prea bine regulile jocului, așa că l-am lăsat pe el să conducă ostilitățile and I enjoyed the ride, asta până când ride-ul ăla a devenit tot mai complicat. Știam că nu e forma corectă de relație pentru mine, la egalitate cu conveniența pe care mi-o oferea, și tot am încercat prin trucurile obișnuite să ies din ea, doar că nu dădeau rezultate. Eram prea încăpățânată ca să-mi admit că, doar o pauză serioasă la capitolul amoros, mi-ar putea oferi o nouă perspectivă. Era cazul ca, după douăzeci de ani în care fusesem permanent în relații cu alții, să fiu în sfârșit și într-o relație și cu mine.

In club

~ Căpşunăriţa ~ 17 comentarii

M-am întors la cinci dimineața acasă, călcând cu grijă pe stângul, căci aveam sandalele rupte, și nu voiam să le nenorocesc și mai tare. Mă gândeam în club că o să le lipesc a doua zi cu superglue, dar când am ajuns acasă am știut că am nevoie de ajutor specializat, dacă mai vreau să le port vreodată. L-a intrarea în bloc  l-a salutat pe gospodarul asociație, ce împingea anevoios un container galben, pentru a fi ridicat în câteva ore. Am schimbat cu el trei vorbe și am urcat scările în același ritm, calm, obosit și nerăbdător pentru un somn buștean.

În timp ce soarele se ridica strălucitor pe cerul proaspăt albastru, eu mă puneam la somn în spatele jaluzelelor, după o noapte în club.

Aflasem de petrecere cu câteva ore înainte să se întâmple și am mers mai mult de socializare. Știam doar că este o petrecere privată, are loc într-un club de pe plajă și vor fi câțiva din echipa noastră de marketing acolo. Eu locuiesc și într-o zonă foarte turistică, iar vara cluburile de pe aici sunt pline, că vine toată floarea Poloniei la distracție. Pentru că nu plănuiam să stau prea mult și nici să mă sofistic prea tare, mi-am tras pe mine colanți mulați ce imită pielea sau ”gacile din plastic”, cum le zicea un fost coleg de la muncă și un tricou din colecția mea (încă în progres). M-am machiat cu silință, doar ca să realizez că am uitat să-mi pun lentilele de contact înainte să dau cu tuș. Cu machiajul făcut, am reușit să-mi pun lentila stângă și am renunțat să o adaug pe cea dreaptă, mai ales că aveam ochiul iritat de câteva zile. O idee foarte proastă, aveam să aflu după ce am ieșit din casă, care s-a remediat ulterior cu alcool mult și tare, o combinație ce-ți echilibrează miraculos vederea.

M-a ridicat o tipă de acasă cu clanul după ea: soț pupăcios, soră miorlăită și viitor cumnat, care a exersat cum să conducă mașina automată pe pielea noastră. Ne-am întâlnit cu o altă colegă pe drum și am poposit în grup la club, doar ca să aflăm că am nimerit la o petrecere cu aere de Varșovia, organizată de TVN (un fel de Prima TV prin România), printre polonezi relativ faimoși, sau cel puțin așa mi s-a spus, pentru că eu nu recunosc persoanele faimoase din Polonia, cu excepția câtorva nume mari, pe care mai toată lumea le știe. Când renunți la TV și la presa de bârfă, nu prea ai de unde să te informezi despre viața mondenă a unei țări. Oricum, la patru dimineața, toți am arătat la fel de alcoolizați, și faimoșii li cei mai puțin faimoși.

Am început cu Mojito și mâncare, aveau ceva grătar bunicel, și am continuat cu alte alcooluri tari, iar la final am băgat ce-a mai rămas, adică votcă, cu suc, gheață multă și ceva ierburi, ce stăteau de decor pe la bar. Muzica a fost foarte bună așa că ne-am produs vesele pe ringul de dans, unde regulile învățate la balurile cu manele din România (unicele disponibile prin liceu) au rămas valabile și în cluburile de fițe selecte cu vedete poloneze. Adică, dacă nu vrei să fii zdrobită sau împinsă într-un colț de lângă toaletă, trebuie să știi să dansezi corect, dând sănătos din cur  în cel mai bun loc, preferabil lângă scenă, și împărțind coate generoase în stânga și drepta, în coastele graselor alcoolizate, care de obicei îți intră în spațiul personal. E un război pe ringul de dans și doar luptătoarele adevărate apucă să se producă în voie, nederanjate în spațiul personal, împingând înapoi pe oricine le calcă teritoriul. Pe ringul de dans lupta se dă între femei și gay, pentru că bărbații sunt acolo ca să admire și le dau întotdeauna întâietate doamnelor să se producă în voie.

Am dansat până mi s-au rupt sandalele și am primit complimente cu zâmbetul pe buze. La un moment dat a venit la mine un tip din senin, să-mi spună că sunt frumoasă și foarte mișto. I-am zâmbit, i-am dat mâna și i-am mulțumit prietenește. Apoi m-a abordat un rus beat, plin cu aere și ceva yacht, din ce ziceau colegele, căruia i-am dat eject rapid, urmat de un polonez plinuț căruia i-am spus că sunt cu colega, la modul lesbian, că tot era petrece cu vedete. Spre dimineață un grăsan cu tricou alb mi-a pus mâna în jurul gâtului, ca să mă întrebe dacă știu că-i obraznic să port pantalonii pe care îi am în club? L-am rugat să-ți ia mâna politicos și i-am spus că nu-i de fel obraznic. Mi-am notat deja să merg la Calzedonia după încă, câteva perechi de colanți. Dintotdeauna am avut un cur fain și rotund, dar de câțiva ani s-a făcut și mai mișto, că îl lucrez la sală.

La patru dimineața ne-am așezat pe plajă ca să contemplăm răsăritul. A sosit la 4:12. L-am cronometrat exact, motivată de frigul din oase ce nu se potolea sub o pătură subțire, repetând unei colege cu care m-am programat la întoarcere ”când plecăm?”.

Later edit: am uitat sa povestesc de chelneru draguț care m-a servit si căruia, i-am spus ca e frumos, ca sa-i pice si lui bine – ca si mie mi-a picat, când mi-as spus cineva. Nu aveam vreo intenție alternativa.  Mi-a zâmbit, mi-a răspuns cu un compliment si am înțeles din ochii lui ca nu eram genul lui, si niciodată nu voi fi.

Am uitat sa adaug ca, de la petrece nu a lipsit nici actul cu o lesbiană, ca tot am priza si pe aceasta categorie, care m-a strofocat bine la par pe ringul de dans si mi-a atins bunurile cu tupeu, in timp ce dansa lipita de mine. Am lăsat-o, ca era simpatica si toleranta mea pentru fete e mai mare 🙂

Carențe financiare

~ Căpşunăriţa ~ 88 comentarii

Am fost crescută de părinți cu banii mei în buzunar, ai mei spunându-mi dintotdeauna să îmi plătesc propria consumație, să nu accept cadouri, mai ales de la bărbați, iar în liceu, m-a pus să dau înapoi o bluză pe care mi-o cumpărase un tip cu care mă întâlneam. Taică-meu era și polițist, deci orice cadou pe care îl puteam primi, ar fi putut fi interpretat în anumite circumstanțe ca o mită indirectă, de aceea era foarte strict cu noi (eu și frate-meu) în privința asta. Efectul a fost că, ulterior în viața adultă am intrat în relații neștiind cum să mă raportez corect la chestiunea banilor, a cadourilor, a așteptărilor ce țin de partea financiară pe care un bărbat ar fi trebui să le furnizeze în relație. Iubiții mei pe termen lung erau fericiți că lângă mine economiseau, ceea ce era un lucru super pentru ei, dar nu neapărat și pentru mine, căci eu nu mă simțeam specială, răsfățată sau apreciată în vreun fel. Și niciodată nu am simțit siguranță financiară lângă un bărbat. Așa că, atunci când m-a întâlnit fostul soț, care este un zgârcit notoriu, am fost mană cerească pentru el. De la prima întâlnire nu mi-a plătit nimic și a continuat să împartă totul la doi, inclusiv chitanțele de la restaurat, chiar și câțiva ani după căsătorie. Dacă îmi dădea 20 de zloți, ca nu aveam cash, scria pe o foaie și se aștepta să-i returnez. La restaurant plătea el toată consumația cu cardul lui de credit, ca să adune mile și să pară ”un bărbat”, iar apoi venea acasă, împărțea chitanța la doi, intra în contul meu și-și transfera jumătate din bani la el în cont. Când mi-am schimbat parola de la cont, a rămas șocat că nu mai are acces la pușculița mea, ba chiar a vrut să mă sperie cum îmi va fi de greu, de acum în colo, ca să fac eu toate transferurile. Eram însărcinată cu copilul lui, când el și-a cumpărat o mașină nouă, iar mie mi-a vândut-o pe a lui. I-am dat cash, banii în mână, însărcinată în 7 luni. I-am plătit peste valoarea mașinii, deși am încercat să negociez, dar s-a ofticat și i-am dat pace. A început să dea cu banul doar când s-a simțit amenințat, văzând că plec, a devenind brusc foarte generos, la concurență cu mă-sa în valoarea cadourilor, căci până atunci soacra îmi lua cadouri mai scumpe decât soțul. Era bogat, avea bani, acțiuni și proprietăți, chiar mai multe decât mă informase pe mine că are, și folosise acest argument de la început pentru a-mi oferi minimul. Un fel de scuză că mă testează, să nu fiu eu cumva avidă după banii lui, scuză pe care a întreținut-o și după ce a insistat să mă ia de nevastă. Și cum eu eram îndrăgostită, naivă și nu știam să mă raportez la bani, nu am nici cerut, nu am nici așteptat, până m-am văzut cu un copil în brațe, fără loc de muncă și trăind din bursă, și împărțind cot la cot cheltuielile cu el, în timp ce el făcea doar din salariu de cinci ori mai mulți banii ca și mine. Atunci mi-am tras semnalul de alarmă, realizând în ce căcat ajunsesem, pentru că nu știam să-mi pun standarde, să ”cer” și să aștept o investiție corectă și la același nivel din partea persoanei cu care îmi împărțeam viața și căruia îi născusem un copil. L-am lăsat cu bani cu tot, în ciuda protestelor și a promisiunilor lui și am început să-mi caut puncte de reper, deși nu știam cât mi-se cuvine și cum trebuie să cer. Mi-am dat seama ulterior, că eram atât de setată pe ideea că sunt independentă și nu-mi trebuie banii nimănui, că mă simțeam aiurea când îmi plăteau bărbații consumația, ba chiar mai aveam prostul obicei de le plăti eu lor. Am purtat nenumărate discuții cu o prietenă de-e mea pe tema asta. Îmi spunea permanent ce prost gândesc, dându-mi sfaturi bune, dar pe care eu refuzam să le ascult.

Încetul cu încetul am început să mă schimb, să-mi redefinesc așteptările și valoarea, punctul de cotitură fiind, o cină pe care am vrut să o achit eu, iar persoana pe care o iubeam, atunci, mi-a spus: „eu știu că ești o femeie de succes, independentă și cu banii tăi, și apreciez asta, dar eu așa am fost educat, să plătesc, e de datoria mea și îmi face plăcere să am această contribuție”. Cuvintele lui mi-au schimbat total perspectiva, mai ales că veneau de la un om inteligent și bogat. De atunci, am învățat că nu trebuie să cer, ci să accept. Pentru că cei care dau, vor și primi de la mine în schimb, iar cei care nu-mi oferă mie, vor oferi alteia, și le doresc din tot sufletul să le fie de bine cu aia!

Iar prietenelor mele, care știu că au probleme similare, le spun sincer că, un bărbat care nu investește nici măcar într-o amărâtă de cină, mai ales la început, când vrea să te cucerească, nu-i un bărbat care o să investească ulterior, când tu dai totul iar el are rezerve. E doar un puștan care vrea să te fută pe gratis, cu minim efort și pe banii tăi.

Badoo și minusul aplicațiilor online

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Mi-am instalat Badoo, aplicația cu care mă tot aburea o amică, că acolo îi găsește ea pe bărbații cu care se combină. Am încărcat o poză cu mine din vacanță, cu corpul și moaca din dotare vizibile, iar într-o oră de la instalare aveam deja popularitate medie, cu peste 400 de like-uri. După vreo cinci ore popularitatea mea a ajuns la very high si aveam deja peste 1000 de like-uri. Mișto, nu? Sau cel puțin așa sună. Câteva zile mai târziu aveam peste 2000 de like-uri.

Problema reală este că eu, nu am pe cine să like-uiesc. Pot să fie și 5000 care mă plac din raza mea, căci dacă eu nu am pe cine place, e frecție la piciorul de lemn. De aici și minusul aplicațiilor online, faptul că-ți pun toți nedezirabilii la un loc cu potențiali, care de fapt există în număr foarte mic. Nedezirabili, sunt cei pe care nici măcar nu-i observi în viața zilnică, unde mintea ta este deja setată să nu-ți comunice existența unor persoane sub un anumit nivel de interes. În aplicații însă, trebuie să-i dedici fiecăruia cel puțin secunda aia în care îl elimini, la început un efort minim, dar după o vreme un efort simțitor.

Eliminând la tipi din Badoo, mi-am dat seama că sunt mulți cei care trăiesc din labă și dacă au noroc, mai cotizează pentru o muie. Am dat și peste câțiva frumușei, care odată like-uiți m-au invitat direct la sex. Îmi scrie unul de vreo 27 de ani:

”Hej, poate vreo plimbare, apoi vin, Netflix și ceva plăcut pentru amândoi, sex, oral, ce vrei?”

 L-am întrebat dacă nu-și permite să meargă la curve, deși era evident din moment ce propune Netflix in loc de Kino.

Later news: pe Badoo am primit și prima cerere în căsătorie, în loc de mesaj de salut 😂.

Stilul si munca

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

La mine la muncă e parada modei, dar mai ales a modelelor. Ne îmbrăcăm cu stil, în mărci poloneze sau internaționale, cele cu salarii mai mari de la Simple sau Kazar, cele cu salarii mai modeste de la Zara, Monnari, Venezia sau Ryłko, presărate pe alocuri cu cate un Guess, Hermes, Michael Kors sau Vuitton. Ne aranjăm cu atenție, ne cocoțăm pe tocuri înalte și ne învelim în rochii elegante, fuste mulate, bluze colorate și ciorapi suavi, după ultimele trenduri date de Calzedonia. Afișăm machiaje cu gust, folosind tușuri negre, nuanțe de umbră și rujuri roșii cu gust de cireșe. Unghiile ni-le facem la manichiură și pedichiură, schimbând între noi contacte de la saloanele de cosmetică cele mai bune din oraș. Pe sub hainele noastre elegante și machiajele bine fixate, purtăm urmele tratamentelor cosmetice, vânătăile anti-celulitice, roșeața laserelor, ori foamea de la diete. Ne parfumăm cu mirosuri fine, ducând în taină un război al miresmelor, care mai de care mai rare și mai scumpe, ne împodobim cu bijuterii alese, tot după buget și ne complimentăm înfățișarea cu zgomote, adjective și exclamații. Ne inspirăm și urâm reciproc, recomandând, încercând și testând trenduri, stiluri și culori. Dacă ne-am iubi, ai zice că suntem surori într-ale frumuseții, dar ne invidiem cu spume, complimentând cu un scuipat de ură, pe care îl înghițim înainte de a da drumul cuvintelor pe gură. Culoarea de referință este albul, în care proprietarei îi place să fie îmbrăcată, că-i blondă și i-se potrivește, și pe care fiecare dintre noi o urmează cu strictețe, adaptând-o la stilul personal pe care îl afișează. Culorile închise sunt prost văzute și după ce primești o săpuneală sănătoasă cu privire la finețea prezenței tale, realizezi că, garderoba ta nu-i  destul de albă.

La mine la muncă aspectul dă tonul locului unei persoane, indiferent de poziția pe care o ocupă, într-un limbaj nescris al stilului și al așteptării de a fi la nivel. Pe scurt, dacă arați nașpa, ești tratat nașpa, iar proprietarii milionari nici măcar nu-ți vor întinde mâna, ca să nu mai spun că nici nu te vor observa, în timp ce, dacă te prezinți elegant, stilat și bine îmbrăcat, îți vor face chiar favoarea de-ați adresa câteva cuvinte. Și ca în feudalism, cuvintele milionarilor, te înalță în ochii restului plevei. Ca să fim conciși, dacă ești bine îmbrăcat și aranjat, ai șanse să faci carieră, că trebuie să fii și bun la ceva, în timp ce neglijenții în înfățișare, nu fac prea mulți purici, indiferent de capacitățile intelectuale. Într-o perioadă, chiar proprietarii ne-au pus la dispoziție haine, pe banii noștri desigur, dar cu un rabat considerabil de la ei, când au introdus câteva mărci franceze pe piața din Polonia, și ce nu se vindea pe străzile faimoase ale Varșoviei, venea după câteva sezoane la noi în magazinul improvizat cu 90% discont.

În firma asta, până și doamnele de serviciu parfumate sunt cele care se mențin pe statutul de plata, în detrimentul celor care miros a transpirație ori se prezintă distruse de la prea multe țigări, duhănite oriunde altundeva, dar în nici un caz NU în fața clădirilor firmei. Pentru că aici grădina este sfântă, de aceea mașinile se parchează întotdeauna cu fața la tufișuri, ca gazele de eșapament să nu gâdile direct boschetele. La noi, secretarele sunt întotdeauna îmbrăcate în rochii asortate, cu balerini în zilele obișnuite și cu tocuri cui când ne vizitează proprietarii, iar florile naturale tronează peste tot, indiferent de anotimp sau loc, până și pe mesele din bucătăria de la subsol a angajaților.

Pentru mine stilul acesta pretențios a venit ca o mănușă, crescută fiind în tradiție pur romanescă, in haine de casă și haine de duminică, accent pe eleganță și întotdeauna ciorapi în picioare la pantofi. Serviciul este un loc excelent pentru etalarea colecției mele bogate de rochii, asortate la  pantofii din garderoba, si un factor motivațional al ritualurilor stricte, scumpe si binevenite de frumsețe.  Este un element al muncii care îmi place, si pe care l-am mai întâlnit in Polonia.

Înainte, când am lucrat in moda,  proprietarul, zelos ca orice proaspăt milionar in zloți, avea așteptare ca toți angajații sa se îmbrace cu stil, ca altfel nu-i baga in seama, si sa nu comita greșeala capitala, adică sa folosească din greșeala,  accidental haine de la concurenta cea mai acerbă. Aici, ni-se cere doar sa arătam bine si într-adevăr, in branjă arătam cel mai bine.