la cules de experințe, gânduri și păreri
Meciul zilei 😉
Englezii sunt frumoși și tineri, belgienii îmbătrâniți și obositori.
Englezii gentlemeni, belgienii (mai ales cei flamanzi) bădărani.
Englezul meu simpatic, mi-a trimis un mesaj frumos de dimineața; belgianul chel, a fost iar, nesimțit.
Englezii pierd, cu 1-0 meciul, dar ii consolez eu după 😜.
A revenit in pat și mi-a zis pe un ton normal I forgot to floss. L-am ascultat mirata și după ce, cuvintele mi-au ajuns profund in creier, l-am îmbrățișat cu caldura. Aș fi vrut sa-i spun ca m-a cucerit etern prin gestul lui fatal, dar nu am vrut sa par o ciudata, așa ca doar am zâmbit pe întuneric.
In sfârșit un bărbat, pe care mă-sa, l-a învățat, sa se spele naibii, pe dinți, ba chiar sa-și folosească ața dentară, un miracol și o raritate.
Urăsc bărbații care nu au grija de igiena personală, aia care seara nu se spală pe dinți, ca doar nu merg la munca a doua zi, sa-i miroase colegii. Merg, doar in pat cu iubita, care trebuie sa le suporte gura puțitoare seară de seară, și tomberonul putrezit de dimineața. Mai cunosc exemplare, cărora le chiar place, sa se laude cu dinții lor nespălate și rezistenți, in timp ce nasul nu le percepe odorul de câine mort ce li-se revarsă pe gura. Apoi, sunt aia, cu par pe puță, care nu au auzit de igienă intimă. Dacă le faci observații, îți spun ca, nu-i bărbătesc sa bage foarfeca in pădure, dar se uită mirați, când le-o sugi in silă, cu câte un floc in gât. Și, mai e categoria extinsa cu deodorantul ieftin. Ca regula de baza, masculul chiar pute bine, dacă e proaspăt spălat, iar dacă mai e si dat cu un parfum, e chiar excelent. Doar ca, nu parfumul alcoolizat de la chioșcul din colț, ci ceva așa mai fin, de bun gust, ca nu o fi capăt de țara sa intri intr-o parfumerie. Și nu va zgârcită băieți, ca dacă v-aș arată eu bonurile fiscale de la cosmeticele noastre, ce ne conferă un look natural, ne-ați declara dilite.
Alcoolul scoate tot ce e mai bun din oameni, sinceritatea lor cruda, nealterată și adânc ascunsă sub straturile de minciuni uzualne, pe care le practica zilnic cu mintea limpede. La beție, ajungi insa sa cunoști adevărați monștri sacri, oameni care pana mai ieri pareau banali, devin zei, ce vărsa din ei cu nemiluita frustrări, fală și figuri, toate născute din falsa evaluare a sinelui si frica de singuratate.
Privindu-le gandurile nealterate si slabiciunile, in momentul lor de pierzanie, mie imi trezesc mila, in timp ce majoritatii trezesc frica. Din frica asta se nasc lapsurile memoriei, cu care betivii si prietenii lor de pahar se imbata a doua zi, cand povestesc cu detalii faptele, omitand tacticos vorbele. E mai bine sa nu dezgolesti pe cineva intr-un moment de patima, ca poate maine te ia pe tine patima, si te dezgoleste la randu-i. Asa ca, majoritatea isi administreaza lapsuri in memorie, din preocupare majora pentru binele propriu si nu al celuilalt. Mie insa alcoolul imi traieste compasiune, activandu-mi memoria, poate din lipsa de frica, ca la betie, voi spune ceva mai piperat, decat spun cu mintea treaza.
Frustrarile scot tot cei mai putred din oameni, toate neputintele lor adunane la un loc, toate filmele umilitoare pe care si le-au facut in cap despre ei, toata durerea lipsei de afectiune, si ura, bine inradacinata si crescuta cu grija de-a lungul vietii. Frustrarile se varsa frumos, sub forme si culori diferite, de la ironiile inutile, in care radem impreuna, la realitatea ca eu rad de tine. Si le place, pentru ca asta ii face sa se simta mai bine cu ei insusi, pentru ca devalorizand valoarea exterioara a altora, pulseaza la valoarea lor interioara. Cand fac misto de altii, ei nu-si dau seama ca se descriu de fapt pe sine, pentru ca, de cele mai multe ori obiectul ironiilor lor e o persoana, pe care nu o cunosc de fapt, dar pe care o invidiaza. Validarea, prin ironizarea celorlalti, se face cu public, pentru ca frustratii au nevoie sa se valideze nu doar in ochii lor, dar mai ales in ai celor din jur. Publicul e factorul declansator, pentru ca in situatiile de unu la unu, ei sunt foarte retinuti, chiar prietenosi si pe alocuri lingatori. Si poate chiar, ar trebui sa le fii recunoscator, ca te ling in privat, de la inaltimea la care se ridica in mintea lor, cand te improasca cu gunoi in public. Frustratii de genul asta se leaga de obicei de aceleasi lucruri, de felul de a fi al cuiva, de modul in care rade sau cum abordeaza lucrurile. Eu am avut parte de cativa frustrati din astia de-a lungul vietii, femei si barbati, care la o privire superficiala aveau un lucru in comun, nu-i ajuta moaca. Desi, mistocarii de ocazie mai pot fi si frumosi, pe mine astia uratii ma atacau regulat. Pretextele pe care le gaseau se modificau permanent, bazate in general pe ipotentele lor. Cea mai recenta astfel de intalnire a dezbatut felul meu de a fi, ba sunt prea zambitoare, ori prea usor de abordat si cumva, o duc prea bine pe unde trăiesc si ma doare prea putin in cur de tot. Ce mai, teren de explorat, asa ca mi-am auzit verbal invalidate realizarile educationale, profesionale si mai ales personale. Si, dupa ce m-a terfelit bine, parca, parca, am devenit mai umana in ochii lui, mai tangibila si mai accesibila. Nu mi-a atins inca toate oalele, pentru ca nu avea capace destule in dotare, dar sigur se va stradui sa le acopere, indata ce isi face rost.
Frustrarile iau si forma de critici, etichetate cu marca bunelor intentii si promovate cu interes aparent sincer, pentru binele celuilalt. Astia sunt aia care nu pot face misto, dar te sfatuiesc cu ura, in timp ce in mintea lor ti-ar baga fara de mila un cactus pe gat si ti-ar mai fute si o piatra intre ochi, daca ar trai prin tarile in care, frustrarile se elibereaza cu bolovani. Dar cum nu stau pe acolo, isi varsa paharul verbal, turnand din memorie, tot ce au aflat confesional sau intamplator despre tine, folosind impotriva ta orice experienta nefortuna, pe care au reusit sa stoarca pe cand, mimau empatia. Cand te astepti mai putin, iti insira cu glas pitigaiat parerile lor despre tine si viata ta mizera, care oricat le-ar starni invidia, e cu siguranta mai putin fericita decat a lor, pentru ca in mintea lor, nu ai dreptul sa-ti mearga bine. Asta ii deprima. Din ciclul asta, mi-am auzit despre mine, opinii pertinente despre cum imi educ copilul, care precis e abuzat, ca altfel nu se explica lipsa crizelor lui de isterie si a urletelor specific asociate, nu de alta, dar ii e sigur frica de mine, ca altfel cerea tot ce ii vad ochii si se dadea de douazeci de ori cu curul de pamant, cand nu primeste ceva. Si sunt foarte restrictiva si autoritara, o tirană, mai ales ca spun intotdeuna adevarul copilului si ii explic cu argumente logice situatia, ca unui om pe care il respect, in loc sa-i insir o pledorie de minciuni si mici pacaleli, argumentate in stil romanes, gen „te iau tigani”. Da, tiganii ii iau pe toti copii din Romania, in mintea parintilor lor bine echilibrati emotional si foarte dedicati cresterii boracului din dotare. Spuse pe un ton autostiutor de către o ea, in timp ce copilul ei isi „facea numarul”, tavalindu-se pe jos, ca nu a primit ceva cacatel, ea privindu-l flexata de la distanta, chiar mi-au dat de gandit vorbele astea înțelepte. M-am gandit la ura si invidia pe care, o are pentru mine. Chiar cred ca ii e foarte greu sa ma suporte.
Fala si figurile sunt niste scuturi de protectie, care nu-mi sunt straine si pe care, de multe ori le iau cu mine, in incursiunile pe care le fac, mai ales in locurile de baștină. Acolo unde ma întâmpina aceleasi teritorii cunoscute, cand ma intalnesc cu aceeasi oameni, bine stiuti, bine testati, ce ce ma imbratiseaza cu invidia si ura lor. Nici primii si nici ultimii, doar trecatori. Si ca sa nu-i dezamagesc, le dau motive sa ma invidieze si sa ma urasca si mai mult, dandu-le peste nas de la distanta, cu o superioritate câteodată usor falsa si niste figuri de stil invatate inca din tinerete. Eu am puterea sa fiu flexibila, sa-mi treaca repede si sa trec repede peste situatiile si oamenii neplacuti. Si chiar nu tin ranchiună, pentru ca-i o pierdere de vreme, si sunt mult prea ocupata cu viata mea.
In România nu te poți enerva pe nimic sau îți poate sări țandăra din orice.
La cinci dimineața îți dă câinele vecinilor deșteptarea, ca acușica a venit el acasă, după umblat teleleu toată noaptea, și latră la poarta in speranța că-i deschide cineva. Speranța pulii, că stăpânii dorm duși, in timp ce tu te filosofezi pe internet, că ești din asta matinală. O plăcere sa-i auzi latratul in urechi.
Apoi îți vin puradeii vecinilor pe cap și uită să mai plece, câte o verișană cu care nu ai avut vreodata nimic in comun bate la poartă la cerșit atenție. Babele de peste drum ce te înjurau de mama focului in copilărie, dau sa te țuce și in cur, întrebându-te îngrijorate, cum mai ești tu prin țări străine. Apoi le vezi, dând din cap cu gravitate si contemplativ la viața, cu un acut lapsus de memorie, despre cum ți-au otrăvit câinele pe vremuri, când erau in putere și nu se sprijineau in bote. Detalii, ca al tău cățeluș nu mai trăiește de mult, dar al lor se bâțâie pe uliță, ca tu să nu poți trece liniștită prin fața casei lor, nici pe jos – ca îți sta mintea la colții orătăniei in piciorul tau, și nici in mașină – ca îți cere roata mașinii să zgâlțâie gâtul potăii, dar nu vrei sa o bagi iar in service.
La loc de cinste sta biserica din sat, frumos zugrăvită și dichisită, cum sta bine la oameni gospodari, ce mai apoi uita sa-și taie iarba și sa adune bălegarului din fața casei lor. Sunt bisericosii care dupa ce injura, isi fac vreo cinci cruci, si pentru care lacul de pe unghii e mai mare pacat, decat sa-i dai unuia in cap.
La loc de cinste avem discuțiile interminabile despre cum am uitat iar, sa aduc căcaturi la tot neamu lu’ pește, la verișanii de-a coișpe, la prietenii de cafă ai părinților și la cine mai vine să mă vadă, ca pe o vedetă locală. Discuțiile despre cum m-am săturat sa aduc, mă obosesc și argumentele le-am expirat deja. Preventivă adun tot anul căcaturi, ca se le am de dat, fix aici și fix in momentele astea. Doar că, atunci când m-am împachetat, eram atât de terminată de boala și oboseală, ca nu am mai avut puterea, sa le și împachetez. Sau poate ca nu am vrut in subconștientul meu, pentru ca urăsc sa interacționez inutil cu oameni cu care nu am și nici nu am avut vreodată nimic in comun. Oameni care acum, mă întâmpină cu atitudinea că, le-aș fi datoare cu ceva, cu o mică atenție materială sau verbala, cu un gest sau o bucată din timpul meu. Și e în regulă sa ceară, doar pentru că mă cunosc și am crescut pe aceeași stradă, ca imi stiu numele, că suntem ceva neamuri îndepărtate sau ca în copilărie nu am vrut să mă joc cu ei. Si e la fel de în regulă și pentru mine, să refuz. Pentru că e obositor sa fiu întrebată despre aceleași lucruri repetativ, cum e viața mea pe alte meleaguri, ce face soțul meu inexistent și alte superficialități banale. Nimeni nu e interesat să interacționeze mai mult decât atât, suficient cât sa-și primească ciocolata și să-și adune material de Radio Șanț.
Cică, romanii nu discriminează țiganii:
– Luam afine? Cât sunt afinele? intreb eu un barba ce vindea afine.
– 10 lei, domnișoara?
– Luam? o intreb.
– Nu de aici, ca mie nu-mi place sa iau din astea de la țigani, imi raspunde ea.
Câțiva pași mai încolo, o dau eu cu morala …pai ai zis ca, nu vrei sa iei de la ăla ca e țigan și te-a auzit omu, probabil s-a simțit nasol.
– Ei si ce-mi pasa…
***
Fara comentarii!
In timp ce imi suflu nasul de muci, racita cobza si cu niste sarma in cap de la o mini operatie, telefonul imi vibreaza cu mesaje. Se pare ca is mega cautata, de catre masculi aproape uitati, care au facut parte din viata mea activa si tumultoasa. Si cum innot la propriu printre servetele de hartie bine mucite, pe bune ca propunerile lor de a ne intalni, is elementul lipsa din peisaj. Perfect timing, ca nuca in perete.
Englezul, care o freama prin Volgograd la World Cup, cu petreceri, alcool si pariuri, ma intreaba daca ne putem vedea saptamana viitoare, ca cica e prin vecini, la Kaliningrad, si se gandea el, sa dea o fuga pana in Polonia, ca poate ma prinde pe acasa. Ia auzi? Gresit, ca il salut calduros din alta parte. Deja ne ratam a doua oara, dar ofertele lui sunt cam slabute si cumva nu ma mai tenteaza. O fi vina sexului, relativ interesant sau poate ca am epuizat discutiile despre fotbal. Oricat de fana as fi, mai vreau sa-mi stimulez si alte parti ale creierului.
Profu de sport, eternul indecis, sters de mult din telefon, mi-a scris din nou. E frumos tipul, chiar imi place cum fute si mai are si un zambet din ala cuceritor. Un amestec de ironie, invidie mascata si o atitudine, ce se vrea superioara, desi nu il tin balamalele. Ce mai, un cocktail irezistibil pentru mine, ca doar stim deja despre preferinte mele pentru din astia mai defecti. Si simpaticul asta, dupa ce a fost la mine ultima data, a plecat si nu a mai scos un cuvant, pana i-am scris eu, ca imi luase incarcatorul de la telefon. I-am zis sa mi-l trimita prin posta, dar nu a vrut, ametindu-ma ca, mi-l aduce personal. Cand sa ne intalnim, ia-l de unde nu-i, ca nu mai raspundea la telefon. L-am dat in pizda ma-sii si doua saptamani mai tarziu, cand m-am intors dintr-o delegatie, ce am gasit la posta? Incarcatorul. Cum mai aveam pe atunci numarul lui i-am multumit, ca o fata civilizata ce sunt. Apoi a inceput sa-mi explice ca, i-a furat cineva telefonul, si pana si-a facut rost de altul, si reinstalat Whatsapp a durat, iar cum eu il blocasem pe Whatsapp intre timp, mi l-a trimis prin posta, ca nu i-am raspuns. Acuma vrea sa ne vedem din nou, iar eu oscilez intre a avea sau nu chef de el.
Egipteanul meu simpatic, care amesteca afaceriile cu placerea de a ma aburi, m-a sunat sa ma intrebe de sanatate si mi-a recomandat, ca un adevarat doctor ce e, sa stau in pat, sa ma uit la filme, sa beau ceai cu lamaie si miere si sa fumez marijoana.
Au mai scris si belgianul, a scris si El si a mai scris cineva, dar ca nimeni nu vine nu a venit sa-mi intinda cana aia de apa.
Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.
De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.
Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.
Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.
De câțiva ani ma joc de-a business lady, un fel de middle manager din asta, plina de șefi si fără subordonați direcți, destul de sus ca sa-mi impun punctul de vedere, și suficient de jos cât încă să mai aud replica mea favorita „ai mult potențial”. Când îmi spune cineva chestia asta, îmi vine sa-i înfig o furculiță in ochi. Lucrez pe o poziție din asta in care ti-se cere sa faci, sa dregi, sa te dai cu curul de pamant, pentru ca directorului asa i-se scoala, si in acelasi timp nu ti-se da nici un fel de putere, doar responsibilitate si asteptari, ca restul le vrajesti tu, din pula desigur, pe post de bagheta magica. Si magia se naste din teama celorlalti ca ii dai in gat, din urlete tale la ei, sa-si faca treaba sau din linguseli care, daca vin de sus, sunt intotdeuna bine primite. E o pozitie pompoasa, care asociata cu un nume ce dupa virgula are Ph.D. in coada, pare ca rupata din raiul afacerilor lacrimogene, pe care bat apa in piua toti HR-istii lumii si business trainerii rupti in cur de profesionalism. Te tai cu lama de atata competenta si technici de vanzare, si NLP-uri pe paine, gen prietenul meu John, sau ce pula mea or mai inventa toti fraierii, care nu-s buni sa vanda nimic, numai vise erotice si ude de profesionalism overrated.
Hai sa va spun eu pe sleau ce am invatat in 13 ani de cand ma invart in lumea de buna a afacerilor, dupa sute de intalnirii cu tot felul de oameni, mai mult sau mai putin otati intelectual, in diferite circumstate, la care le-am vandut cam orice mi-a picat in mana: nu faci in veci cu gura, cate faci odata cu curul. Sa explicam.
Totul in afaceri e pe relatii, totul tine de contacte, prietenii, amantlacuri, favoruri si datorii. Atat. Toata abureala cu profesional si alta amarata de gargara din asta, e doar gargara, nimic mai mult. Cat timp joci dupa reguli, iei muie stilata, ca dupa reguli, si vinzi ca dupa reguli, adica subexistential, pentru ca, daca cineva vrea sa te refuze, o face stilat si iti gaseste mii de pretentii, oricat de beneficiala ar fi afacerea pe care i-o propui. Cu toate graficile si trainingurile, cu toata pompoasa moaca de afacerist veritabil pe care ti-o pui, futi buha in cur degeaba, pentru ca nu o futi unde trebuie. Cand o futi unde trebuie, atunci se schimba total tabla de joc, pentru ca atunci esti de fapt in joc, atunci contezi cu adevarat. Si oricat ar fi propunerea ta de dezavantajoasa, daca te place pe tine si te vrea pe tine, o ia, si face din cacat bici ca sa iasa smenul. Asta e tot secretul, valabil si la micile ciubucuri si la marile firme, la aia care apar prin Forbes sau mai stiu eu ce reviste din astea cacacioase, cu poze Photoshop-ate si pretentii cat skyscraper-ul. Pana am inteles eu treaba asta, mi-a luat multa sudoare a mintii, multe nopti nedormite, multe prezentatii in PPT inutile si tabele in Excel degeaba, pentru ca e una ce se prezinta la marele public si alta ce se vinde. Si cine, mai crede in povesti cu zane si afaceri profesionale, sa bea un pahar de apa, poate isi revine la realitate.
Mi-a trimis trei poze de la camping. Un weekend normal din viata lui, cu copii roind in jurul rulotei, parcata lângă un lac, femeile cu mâncarea pe la mese si bărbații relaxați cu berea in mana. Am avut un deja-vu, cu grătare, pana nu de mult ținute in propria gradina, cu copii roind pe iarba, in timp ce eu tăiam salata in bucătărie, discutând banalități cu cate o ea, iar el întorcea friptura cu o bere in mana, lângă un alt soț si tata.
Pe vremea aceea uram si iubeam grătarele in gradina, tradiționale in fiecare weekend, când se aprindeau cărbunii si se încingea carnea, dovleacul si porumbul la foc mic. Musafirii erau scăparea din cotidian, preocuparea perfecta care sa alunge din singurătatea in doi, momentul de teatru familial, când se face frumos si succesele se scoteau cu modestie la lumina soarelui de vara, ca sa ascundă goliciunea ce ne însoțea in cursul săptămânii.
Îmi amintesc ieșirile in natura din copilărie, când in inocenta noastră alergam pe lângă adulți, fără ca ei sa ne observe, sau noi sa le vedem jocurile, durerile, pasiunile, dorințele si păcatele. In naivitatea noastră totul era bun de luat si cata vremea nu ni-se comunica nici o decizie, atmosfera avea o orânduială precisa, controlata de mai marii incontrolabili. Apoi au urmat grătarele tinereții, de pe vremea studenției, când imitam viata adulților in propriile nuanțe, eliberați de preconcepții cu țigara într-o mana si cu berea in cealaltă, învârtind in cartofii pai, stropiți cu prea multa sare. Pe neștiute, ni s-au alăturat părintii, la grătarele tinereții, dintr-o nevoie de reconectare, printr-o operațiune repetitivă, la legătura de mult pierduta. Si cumva, printr-un vârtej de evenimente, când mai ieri iți promiteai, ca nu vei fi nimic ca si ai tai, ai devenit părintele, in jocul pervers de-a gazdele si musafirii, in cadrul bine cunoscut de care ai fugit toată viata si in care ai nimerit din plin, trăgând cu ardoare la jugul familiei.
Când am renunțat, de buna voie si nesilita de nimeni la toate favorurile căsătoriei, nu pot ascunde ca nu mi-au lipsit grătarele, cu toată goliciunea simțită câteodată in mijlocul acestor jocuri sociale, pe când înfulecam carnea cu muștar, ketchup si ardoarea de a umple locul cu persoana absenta, omniprezenta in mintea si inima mea. Pentru ca persoana adorației iți apare de multe ori in minte când ți-e bine, când crezi ca ai totul, si totuși ceva lipsa. Atunci iți dai seama ca ai împarți binele acesta cu ea, doar ca, daca ai avea-o pe ea, poate nu ai mai avea binele in jurul tău. Pentru ca grătarele nu se fac pentru amanți sau amante.
Am petrecut ieri câteva ore cu fostul meu prieten, pe post de amici. Ne-am întâlnit într-un cadru cu o prietena comuna, si am dat-o pe filosofii universitare (unde ne-am cunoscut de fapt cu toții) si de viata (la care ne pricepem de minune). Suntem amândoi doctori, ceea ce ne doream pe vremea când o ardeam împreună, îndrăgostiți lumea, si fluturând ca doctoranzi prin campusul universitar. Eu divorțată, singura si cu abdomenul lucrat, iar el ocupat cu noua prietenă, care-i gătește bine din ceea ce se vede.
Am dezbătut aceleași eterne subiecte, educationale, politice, poloneze si de viata. Gândurile si limitările au rămas pe loc, iar nopțile se petrec tot pe World of Tanks. Eu am dezinstalat de mult jocul si treptat, si pe el din mintea mea. Dar nu înainte sa-mi vărs bine mucii de frustrare si durere, când părintii i-au tăiat macaroana, de la femeia cu bagaje.
Deși nu am mai avut răbdare ca sa-l ascult atent, ca si pe vremuri, m-am bucurat de timpul petrecut cu el, si de faptul că in sfârșit am rămas in relații bune, chiar de amiciție, cu unul dintre foștii, cu care mi-am împărțit inima.
Căpşunăriţa 