Stau într-o rochie Motivi pe Via S’Isaia, de un albastru intens. Sunt in Bologna, așteptând un taxi, în timp ce rochia îmi flutură în vânt de la curentul de aer. M-am împachetat cu greu, după trei zile de munca intensa, prea puțin somn și un pic prea mult alcool cu antibiotice. În prima fază am avut un antibiotic puternic, cu care mi-a comunicat doctorul să nu beau, așa că am băut mai puțin. Cu al doilea, mi-a zis că pot bea vreo două pahare de vin, așa că am băut mai mult.
Azi am dormit fără ceas, trezindu-mă la 9:10. Am făcut un duș scurt și am mâncat un dejun italian la Alberta, cu brânză, șunca și ștrudel. I-am spus la revedere Albertei, îmbrățișându-ne călduros la plecare.
Aștept taxiul de ceva timp așa că, îmi preocup atenția cu zarva de peste drum. În jurul unei biserici improvizate s-au adunat oameni, posibil ortodoxi după obiectele de ceremonie, dar mai degrabă nu ruși, căci le lipsește crucea dubla. După chip și port par români, in mare majoritate femei cu cârpe pe cap, bărbați mai in vârsta și modești și două grupuri de copii gălăgioși.
E duminică. Eu aștept un taxi ca să merg la următoare zi de munca, ei se socializează religios în ziua lor liberă. Alberta iese să ia o saltea pe care o lăsase pe trotuar peste noapte, cu femeia ei de casă, o moldoveancă de dincolo de Prut, ce se temea să-mi vorbească românește. Ea revine, le face o poză celor de peste drum și intră repede înapoi. Mi-se confirmă că sunt româno-moldoveni, când o femeie mai în vârstă se desprinde din grupul lor cu un telefon în mână. O aud turuind reproșuri prin aparat, probabil pentru cei rămași acasă, într-o moldovenească grea. Îmi amintește de primu meu an în străinătate, când mă sunau părinții în fiecare duminică, ca un semn de aparținere, la ei și la cultura duminicilor libere de muncă.
Sosește taxiul, mă urc și într-o italiană combinată îi dau domnului adresa. El mă întrebă de unde sunt și urmează în mine un blocaj. Îl rezolv răspunzându-i că sunt româncă, dar contrastul cu oamenii e peste drum mă face să realizez că, am nevoie să mai adaug ceva.
Zbor regulat de la 23 de ani și nu am ratat nici un zbor, pana la cel de azi. Aveam avionul la 6:00 și m-am trezit la 5:02. M-am uitat la telefon și am realizat ca la ora respectiva trebuia sa fiu în aeroport. M-am îmbrăcat in 30 de secunde, am închis valiza de mână cu ce am apucat sa adun in ea și in timp ce voiam sa sun un taxi, am realizat ca singura sa ajung la zborul respectiv e mașina mea. Au urmat 15 minute de drum in care nu m-am uitat la acul vitezei, dar am gonit cu peste 120 km/h între semafoare. La aeroport surpriza, nu am știut unde sa parchez. Exista la aeroport un sistem de parcare pe termen scurt și lung, pentru care ma așteptăm sa fie bilete diferite. Doar ca primeam același bilet tot timpul. Am sunat-o pe o colega cu care urma sa zbor, ca sa o rog sa ma ajute, dar nu a știut sa-mi explice, așa ca după 4 încercări nereușite, m-am oprit pur și simplu la parcarea scurta și am mers la check-in. Ochelaristul urat și plinuț mi-a spus cu satisfacție mascata, ca nu îmi mai poate lua bagajul, îndreptându-ma spre casa de bilete. L-am rugat sa-mi schimbe zborul pentru cel de după-masă, dar nu a vrut. I-am zis vreo două pentru sănătate si m-am îndreptat spre casa de bilete, unde oamenii au fost mai prietenoși. Pentru ca zbor Lufthansa, m-au dat o alta legătura pentru 300 pln extra, cu aterizare la o ora similară, iar de la casa de bilete mi-au explicat sistemul de parcare.
Căpşunăriţa 