Din nou pe Tinder

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am intrat din nou pe Tinder, din lipsã de ocupatie si am zis sa văd ce mai e pe acolo. Ca sa mearga ca unsă treaba, și pentru ca voiam sa experimentez, am mai încărcat o poza. Asta de profil de aici, cu lanțul la gât. Am unmached ce aveam, vechituri, și am dat câteva like-uri in timp ce urmăream un film. In jumate de ora am avut vreo 6 matches, iar după ce s-a terminat filmul 11, si 4 mesaje. Nimic tentant oricum, majoritatea din ăștia care cad la a doua poză, dar nu am avut timp sa ma uit la ea, ca ma uitam la film.

Partea proasta e ca și oferta a fost nașpa, aceeași baltă, plin de urâți, îmbătrâniți și cheli (la ăștia nu mi-se scoală, deci eliminați cu brio). Am dat câteva like-uri de plăcere, iar restul la plesneală.

Plictiseală și pe Tinderul asta. Deși cu unu am ras:

Eu: câți ani ai?

El: 46 (avea 38 la profil)

Eu: așa am crezut și eu după poze.

El: fortăreața ca sa le evit doamnele in vasta. Dacă te deranjează inteleg.

Eu: Dar ce, nu îți plac de vasta ta? Poate sunt inca strâmte acolo. 38 e inca in radarul meu.

El: prefer sa nici nu verific.

Eu: 🤣

El: sunt doar cu 16 ani mai mare ca tine.

Eu: doar cu 5 😋🤣🤣🤣

El: ai 41?

Eu: nu știu, nu îmi mai amintesc 🤣. Alzheimer.

El: măcar arată fața.

Eu: frumoasă.

El: permite-mi sa admir.

Eu: inviți undeva sau vrei așa pe gratis?

El: gătesc eu.

Eu: ei tam (un fel de lasă frate), sunt restaurante bune in oraș.

El: ți-e frică să vii la băiat acasă?

Eu: nu îți permiți un restaurant?

Încheiem aici, ca merg la somn și îl unmatchuiesc imediat 😉.

Femeia copil

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Il cunoaste. Mi-a zis intrigata, ca de mult l-ar fi futut, ea si toata firma. Si chiar isi planuia misiunea ultima data cand s-au intalnit la targ, dar ce pacat ca, el era cu nevasta.

Imi vorbea cu gelozia in ochi, intrigata si mirata, ca am fost capabila de o asa cucerire. Emana pentru mine respect si invidie deopotriva, prin fiecare cuvant pe care il rostea. Intr-un moment de indrazneala, s-a comparat cu mine, numindu-ne interesante, dar nu frumoase.

Mi-am abtinut ironia, muscandu-mi buzele, ca sa nu scap un „poate tu”.

M-a intrebat cum e la pat, si i-am raspuns ca egoist, ca s-o menajez. Marimea nu i-am putut-o nega.

M-a intrebat detalii, desi nu o interesau, asa ca le-am sumarizat pe cele pe care le stia deja. I-am comunicat ca, m-am saturat de el, ca e insurat si nu ma mai intereseaza, ca nu e asa grozav pe cum i-se pare ei, si nu mai vreau sa continui aventura, ca am terminat-o cu el. Printre cuvinte s-a intrebat ceea ce m-am intrebat si eu, „cum poti sa revii la unul normal, dupa ce ai fost cu el?”. I-am zis ca nu-i chiar asa special pe cum pare, dar am recunoscut bosumflata si cu jumate de gura, ca sunt indragostita. Si, in timp ce eu il pliveam de calitati, ea ma lamurea cum situatiile astea au sorti de izbanda, si ma impingea spre el, manata de propria-i ambitie.

Printre altele m-a sfatuit in van despre secretele atractiei, aratandu-mi pozele imbietoare pe care le trimitea pretendentilor ei de pe Tinder, aia care o ofertau la schimb cu o linie de koks si pizde de gagici, in hoteluri de cinci stele.

M-am simtit novice in experientele vietii, ca un copil ce doar a incercat borcanul de smantana cu degetul, prea temator sa-l infulece pe tot. Apoi am privit-o indulgenta, mimand uimirea descoperirii in timp ce, in mintea mea intelegeam ironica, de ce nu i-a iesit pasenta cu el. Odata, mi-a fost si mie greu sa inteleg ca, barbatii vor femei care se cer cucerite si nu care se ofera pur si simplu. Si cateodata, cu cat e mai lunga fusta, cu atata creste interesul, ca sa vezi ce se ascunde sub ea. Apoi m-am simtit proaspata, nealterata, ca marul fraged al Evei, intins cu drag barbatului iubit. Am inteles slabiciunea lui pentru mine. A inteles-o si ea, numindu-ma femeia-copil.

Love, the aim

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Her words hit me like a hammer. She looked in my beautiful hazel eyes and told me calmly:

‘You will never truly love a man until you love your mother.’ I glanced at her mistrustfully, only for her to add: ‘Otherwise, he will disbelieve your feelings. How can he trust you, if you do not love your own mother? How will you know how to love him?’

Her assumption forced my mind to make painful connections within seconds, tearing apart my carefully and toil built illusion of affection. I refused to collect the pieces immediately, denying the reality surrounding me, too angry and hurt to admit that I was never able to truly love a man. Not in the way I wanted, anyway. I never trusted completely any man to show him how my unrestricted love affection looks like. I never offered without reserve, restrictions, and boundaries. My endless love always had a finish line.

My personal idea of affection developed early in my childhood. In a private place of my mind that I used to visit every time I would put my head on a pillow, just before my thoughts were stolen away by a mysterious dream. In this secret place, I would find love in its purest form, giving and receiving without restrictions, boundaries or limits endless care and unrestricted affection. This was the safe place I visited in my childhood after each quarrel or beating I endured from my parents, after each humiliation, I would receive from others teenagers or each injustice and disappointment that I had to face.

The subject of my affection was one, only one, an uncertain but missing figure, something that my mind would associate with the expectations I had from a man. A man without a face, but with a soul like mine and a kind and warm heart.

In my teenage years, I started to search for the missing subject of my affection, in love relations, beginning each one with the expectation that the boys and later men that showed me an interest in a certain moment, were, in fact, the right person from my dreams. The barometer of scrutiny for the men from my life was given by the easiness with which I could picture them in this role. If, I could easily imagine them in my dreams, I would give them a go, while, if that would be hard, I would embrace them with rejection and without a second thought. So, from a young age, I started all my relations on a fake premise of expectations, to fill in an empty void from childhood. And the void was easy to fill, temporarily of course, at the beginning of each relation, when expectations and demands are prevailed by the discovery of other, the physical attraction and chemistry bond. The hugs, kisses, and touches reassured my needs of affection, making me believe that each chosen man, would finally be the man of my dreams. Sometimes, somewhere along with the relation, I would even forget about the illusion of love, living at the moment, trapped in the daily chores and routine, lost between others needs, general expectations and my wishes. Except for the moments of silence, when I was honest and naked to myself, brave enough to look inside and feel the missing part. Then, I would see the void. After acknowledging it, the relation would quickly disintegrate in an explosion of disappointments, frustrations, and anger. I would usually move on, before it would finish, to the new potential candidate. Between my déjà vu experiences of love and exploration, I managed to marry the most persistent candidate. Tiered of the unfulfilling searching wheel, I capitulated on the stairs of society, embracing the social custom of morbid marriages and the illusion that something will change in time, within me and around me. The change never came, and when I wanted to escape again in that secret place of my mind, the logic ticked in. Why would I dream of someone to share my love with, when my husband lays next to me? Wasn’t the marriage built on the foundation of love? So, I divorced, with all the social consequences, in search of the freedom, the choice and the love that I deserved.

I divorced so that I could repeat my mistake again, and again, until the day her words confronted me. I wanted to dismiss them, but I restricted my protective instinct, only to realize that I have never been free to see, to choose or to love, being permanently limited and obsessed by my own perception of the other person. In fact, I never saw the persons standing in from of me because I was too busy to dress them up in the role I conceive in my childhood for them. The role of my Mother, as she was actually the figure I was always looking for, half of my life. I was looking for her, projecting the expectations I had from her into every man I meet on my way, blinded by my need of her and incapable to see, who the person in front of me really was, what this person wanted and what offered.

Mothers cannot be changed, the time cannot be turned, but a future decision can be different. I forgive you, Mother, for all the missing love that I endured and I thank you, for giving me life. I will do something good with it. In this way, I will be free and I will choose consciously the people surrounding me. At night, when I will put my head on the pillow, I will think of you. Because I always wanted your love most of all.

It’s curiously how children, now of adult age, step with great accuracy on the pats walked by their parents, caring the same bags of unhappiness, lack of fulfilment, frustrations, fears and need for acceptance.

Ce gândesc gagicile

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Discutie cu o prietenă (din Ardeal, în cazul în care nu-i clar limbajul 😉)

– Cum e?

– Măi, e de treabă tipul.

– Fute bine?

– Baiul e că o are cam mică sau amu până ne obișnuim 😂😂😂.

– 😂😂😂😔😱😰

– Se mișcă bine, îmi place cum. Mă atinge și mă sărută. E atent.

– Păi, să lingă măcar …😋

– De abia după 4 zile am făcut-o. Nu a tras de mine.

– Serios, după atâta timp?

– Eram și pe stop.

– Ei, recuperați voi.

– Am pătat într-o zi cearceaful. S-a pus să-l spele. Ioii, fută-mă zmău.

– Se mai întâmplă.

– Ooo, sper să nu mă atașez.

– Dacă o are mică, nu te atașezi.

– De el. Tot asta repet. Dar e ok cum mă sărută, mă atinge, mă ține lângă el. El tot zice, ești viața mea, te iubesc, îți mănânc sufletul. Dar dacă minte?

– Nu știi, poate spune adevărul.

Cateodata mai scriu si in poloneza

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Kiedy wypuściłam z ramiona złość, zostałeś Ty

mądry, przystojny, uroczy i fantastyczny dla mnie,

w moich oczach, tak jak Ciebie zawsze widziałam

tak jak Cię od początku odebrałam, aż do momentu

Kiedy moje serce zaczynało się bać,

a mój mozg zrobił wszystko aby sobie udowodnić

że nie jesteś tak wspaniały, bo jeśli tak by było,

to każda minuta bez Ciebie była by bolesna,

jak oparzenie na świeżą skórę.

Przepraszam za te gwoździe, które Ci wbiłam w serce, podczas naszej podróży.

Rani deschise

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mi-am dat seama de ceea ce fac, cand i-am trimis fostului sot un email plin de ura. Poate ca il merita, sau poate ca nu. Poate ca, nu-i chiar demonul descris de mine si multe din cuvintele pline de ura, pe care i le-am transmis, sunt frustrarile mele, pentru o relatie de mult incheiata, a carei umbra inca ma bantuie. Poate ca-i un psihopat, ca multi altii, dar toti ducem cu noi un bagaj emotional, pe care il aratam celorlalti intr-o mai mare sau mica masura. Ma intreaba cei din jur, cum poate fi atat de rau acum, cand a fost atat de bine atunci. In primul rand ca nu a fost atat de bine atunci, atunci candva a fost relativ bine si un pic prea vopsit in roz de imaginatia mea. Si in al doilea rand, acum nu e atat de rau, ci doar neplacut si un pic mai negru, pictat de mine.

Duc cu mine multe resentimente pentru nemplinirile sufletesti, si asta e unul dintre ele, care ma apasa si ma doare, ca o rana deschisa. Pe care eu nu vreau sa o inchid, cu care eu nu vreau sa fac pace, asteptand inutil o compensare, pentru durere ce mi-a fost pricinuita. Doar ca compensarea nu va veni niciodata si e doar alegerea mea, daca vreau sa mentin rana deschisa sau prefer sa o inchid.

– Prefer sa o inchid, striga copilul din mine, doritor sa merga mai departe, sa exploreze alte lumi, sa fuga de durere, sa scape de confruntare si de acceptarea faptului ca lumea e nedreapta.

– O vreau deschisa, porunceste autoritara femeia din mine, ranita in orgoliu si amorul propriu. Vrea razbunare, simtindu-se trasa pe sfoara, pacalita si inselata.

In vartejul asta de sentimente, incapabila sa decid rational sau emotional, las lucrurile sa se intample, raspunzand instinctiv la situatii, cateodata animalic, alte ori cu emaptie, in functie de sentimentele, care ma domina pe moment. Singurul lucru pe care il fac e sa ma indepartez de problema, cu o strategie excelenta de evitare, sperand ca intr-o zi sa se rezolve de la sine.

Dar nu se va rezolva si din toata indecizia asta, doar fiica-mea va avea de suferit, fiind prinsa la mijloc. Si mai e o problema, caci dupa multe incercari in diverse directii, nu am nici cea mai vaga ideea cum o pot rezolva. Mi-e imposibil sa vad rezolvarea, care cel mai probabil se afla chiar in fata mea.

Când te fute realitatea in freză

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Zi frumoasa, good mood, ma întâlnesc cu o prietena. Ea vrea meargă la una din întâlnirile acelea despre calatorii – foarte populare in Polonia – unde se discuta despre obiceiurile și cultura unei tari anume. Am ieșit după 2 minute, in timp ce pe ecran rulau imagini din China, cu natura și o pârtie de schi. Nu ma fascinează cultura (de când am lucrat cu chinezi) si ma plictisește sa ii aud pe alții vorbind despre experiențele lor călătoare. Prefer sa experimentez eu direct. Mi-am urmat mood-ul și traversat orașul vechi, ca sa găsesc o cafenea cu terasa la soare. Dupa ce am găsit-o, m-am așezat bucuroasa pe scaunul liber și am comandat un ceai verde și o prăjitura. Ma pregăteam inspirată sa scriu un text lacrimogen, cu adânci conotații emoționale și romantism, când sună telefonul… Maica-mea, cu retorica standard: fiica-mea, divorțul, fostul soț și ce am eu de făcut în și cu viața mea. O plăcere, dacă au ceva la bord, in nici un caz nu ceai, sau niște fumuri in nas. Am ascultat-o relativ calma, amintindu-mi de strategia lui frate-miu, care o dă cu ignoranța, dar când a început cu reproșurile, mi s-a dus pe pula zenul și i-am replicat tăios, sa nu-mi impute mie greșeli, pe care le-a făcut și ea. Sunt sictirită de critici și păreri necerute despre viața mea. Am obosit sa tot ascult ce ar face alții in locul meu și cu viața mea. Poate, dacă ar fi trăit-o ei pe a lor așa cum si-ar fi dorit, nu ar mai fi simțit nevoia să interfereze in viața altora, mai ales când nu li-se cere nici părerea și nici susținerea. Oi fi eu futută la cap, dar tot eu sunt la cârma bărcii mele și ea tot acolo unde vreau eu se îndreaptă. Ghinion! Din păcate, realitatea nu-i chiar atât de simpla, și după nici 5 minute la telefon, mi s-a tăiat inspirația și cheful, si zâmbetul de pe buze. Așteptările noastre pur și simplu nu se întâlnesc, și nici telurile și nici nivelul de auto-critica sau sinceritate. Si deși, știu ca nu se vor întâlni vreodată, totusi îmi doresc sa nu fie așa. O parte din mine inca spera la miracolul acceptării și respectului părinților mei, după care eu si mulți din generația mea, inca tânjim cu ardoare.

Amintiri: Roșu ca să schimbăm dispoziția

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

S-a întors în cameră după una din discuțiile acelea, pentru care simțea nevoia să părăsescă camera, când își asculata mesajele de la copilul cel mic pe sau îi spunea nevestii un Kocham Cie la final, însoțit de bużiaki. Erau tipul de discuții, pe care la început le purtat deschis, fără vreun interes sau menaj pentru sentimentele mele, potențiale pe atunci. Mai apoi a început să inventeze scuze, pentru a putea ieși, ca în cele din urmă doar să mă informeze că iese, de obicei însoțit de un comentariu ironic de-al meu. Simțeam o satisfacție de fiecare dată când aveam ocazia să-i reamintesc că e însurat.

De data asta s-a întors bine dispus. Îi povestise recepționista despre ceva club faimos din Priștina și voia neaparat să mergem să bem ceva acolo. M-am uitat la el sictirită și l-am urmărit cum pălăvrăjește despre ieșitul în oraș. Orașul frumos, cu aer răcoritor, ce intra pe fereastra geamului din Diamont Hotel, situat strategic in centrul orașului și înconjurat nu de una, ci de trei moschei, de la care tocmai auzisem pentru 15 minute o rugăciune în arabă, în timp ce îmi exersam talentul literar cu un text pentru blog.

Am tras pe gât o gură de coneac, pe care îl aveam mereu în dotare, și am început să scot din geanta mică o rochie roșie, mulată pe corp și o geacă în aceași culoare, cu fermoarul într-o parte. Mi-am tras câte o linie neagră peste ploapele superioare, mi-am pus ruj roșu aprins pe buze și am fost gata de plecare.

M-a privit mirat, complimentându-mi înfațișarea atrăgătoare și culorile care îmi capturau fiecare bucată din trăsături mele de brunetă cu ochi căprui și pielea albă, delicat bronzată. Ne-am îndreptat spre lift, cu care alături de noi au coborât trei masculi musculoși. La ieșirea din hotel m-a luat de mână, traversând centrul orașului la pas lejer în căutarea clubului. L-am găsit închis în perioada de vară, și după ce am mai rătacit un pic pe strada principală, ne-am așezat pe terasa unui bar, unde el a comandat whiskey on the rocks de cîteva ori, iar eu am baut vreo trei mochitto. M-a complimentat toata seara, făcându-mi poze și fașcinându-se cu mine. A vrut să trimită poza mea unui prieten, dar nu mi-am dat accordul. Mi-a zis printre altele să scriu o carte, și altceva nu îmi mai amintesc în particular din seara aceea.

A doua zi i-am zis că nu mai vreau, pentru că nu are nimic de oferit … nici măcar dragoste.

Amintiri: Îmi stă bine în roșu

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Roșu e culoarea care mă definește. Roșu e culoarea care îmi capturează fiecare bucată din trăsăturile mele de brunetă cu ochi căprui. Roșu e culoarea care mă pune în valoare, care mă face să strălucesc.

În seara aceea, am îmbrăcat o rochie roșie, bine strânsă pe corp, am incălțat sandale roșii cu toc, mi-am luat un palton roșu și mi-am asortat buzele ținutei, cu un ruj roșu intens. M-a privit, m-a complimentat și m-a luat de mână. M-a ținut strâns până am pășit în lift, unde m-a îmbrățișat cu un sărut lung pe frunte. În holul hotelului, m-a tras spre un magazin, dorind să-mi cumpere neaparat un accesoriu pentru imaginea mea șic. E brandul meu prefera mi-a spus, cand am intrat la Hermes, dar mie nu mi-a păsat, îmbătându-mă cu admirația și fașcinația lui pentru mine. Eu zâmbeam și îl priveam fașcinată în timp ce sorta serios eșarfele. Am încercat câteva și l-am lăsat să o aleagă pe cea potrivită, dintre cele pe care le preferam. A rămas eșarfa albastră, cu note portocalii, un model clasic, pe care mi-am așezat-o ștrengărește la gât.

Am servit cina în atelierul lui Joel Robuchon, delectându-ne cu gusturi curioase, iar mai apoi ne-am îndreptat spre Luxor, unde aveam bilete pentru Fantasy, un show clasic din Vegas. Pe drum ne-am încurcat în planuri, și convinși că întârziem la spectacol, ne-am rătăcit în hotelurile din Vegas, încercând să găsim sala cât mai repede. Și pe când eu încercam cu disperare să dezleg misterul sălii, care numai nu se lăsa găsită în holurile uriașe ale hotelurilor, el s-a oprit din mersul nostru grăbit și m-a îmbrățișat. M-a strâns la pieptul lui cald și parfumat, punându-mi a mână în părul răzleț. Tot ce am simțit a fost liniște. O liniște care a venit să înlocuiască stresul, graba și să pună claritate în mintea mea. Am înțeles instantaneu că nu e decât un spectacol, că nu are importanță dacă îl vedem sau nu, și că nimic nu are greutate emoțională, pentru că el e lângă mine, și asta e ceea ce contează. Am continuat căutarea în pas domol și în câteva secunde am găsit ceea ce căutam, doar ca să aflam că mai avem jumate de oră până începe spectacolul.

Ne-am întors pe jos de la spectacol, doar ca el să-mi spună că toți bărbații mă privesc. Poate așa o fi, mi-am zis în gândul meu, știind că eu am ochi doar pentru el.

Viața

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

La 10 seara, după ce am pus-o pe fiică-mea la culcare, și când ma pregăteam sa mai bag un film, din ciclul „weekendul in care nu am făcut nimic”, mi-am amintit ca mi-au rămas cauciucurile proaspăt schimbate in mașină. Și, vizualizându-le acolo pe bancheta din spate, mi-am tras pe mine niște pantaloni și un tricou, și am fost jos rapid. Am luat unul in stânga, altul in drepta și am băgat frumos cinci etaje, ca și așa nu am mai fost la sala de o săptămână. Ciudat cum le-am coborât câte unul și le-am urcat câte două, dar asta e efectul adrenalinei.

Când le caram, mi-am dat seama ca ar fi cazul sa ma mut. Nu o sa car cauciucuri la bătrânețe până la etajul cinci, deși mi-am creat un centru de confort aici, cu care m-am obișnuit, poate chiar prea mult. E timpul pentru o schimbare, dar cumva mai vreau inca sa o aman, ca un adolescent ce refuza sa devină om mare.