Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Alinierea, aroganța, aparențele, individualitatea

La români alinierea începe cu aparențele. Cum te îmbraci, ce haine porți, ce freză îți faci, cum te prezinți sunt trăsăturile primordiale, căci hainele joacă un rol mai important decât sentimentele pe care ți-le transmite omul ce le poartă. În mod interesant accentul pus pe haine din România, nu are nimic de-a face cu stilul, bunul gust sau moda. Căci indiferent de gusturile personale, preferințele și stilul pe care îl ai, alinierea este cea mai importantă. În România, persoanelor cu bun gust și stil individual de exprimare prin modă le lipsește libertatea ca să și-l manifeste pentru că, orice deviație de la standardele îngrădite ale acestei societății post-comuniste, este automat taxată ca rușinoasă, trăznită sau ciudată. Ironic cum o societatea trist îmbrăcată, judecă oamenii pe bază de înfățișarea.

A doua etapă a alinierii este în trăsăturile de caracter. Aroganță, mândrie sau fală sunt câteva dintre etichetele negative care se pun automat în România oamenilor care au încrederea în sine, ori care exprimă o părere diferită sau contestă statutul quo. ”Cine te crezi, buricul pământului?” este o frază care m-a însoțit din copilărie de fiecare dată când priveam lucrurile dintr-un unghi diferit și emanam păreri în opoziție cu majoritatea. Lipsind argumentul logic de contestare eram arătată cu degetul ca și arogantă, balenă în borcan sau buricul pământului. Este modul comunismului de-a taxa individualiștii, de-a da cu ei de pământ, nu contestându-le gândirea, ci pe ei însăși. Comunismul a stors o zeamă acră din români promovând non valorile, uniformitatea, jachetele negre de piele pe care toate femeile de la țară trecute de 40 de ani le posedă și capul plecat, într-un cocktail amestecat cu preocupări pentru ziua de mâine și din care au fost eliminate creativitate, dorințele, iubire, visele, speranțele sau așteptările.

A avea o părere bună despre tine, a avea încredere în tine, a fii conștient de cine ești, a-ți asuma realizările și a te bucura de ele nu este nici un fel de aroganță, ci o normalitate în țările dezvoltate și libere. Sunt valorile care se cultivă de către fiecare, pentru sine, ca să aducă liniște, bucurie și să stimuleze individul pentru a-și îndeplini visele. Sunt esența libertății pe care comunismul a trebuit să o suprime, pentru a egaliza ceea ce nu este și nu va fi niciodată egal, individualitatea fiecăruia. Ne știind să te respecți pe tine, nu vei putea să-i respecți pe cei din jurul tău. Dacă nu ne iubim pe noi înșine nu îi vom iubi pe ceilalți, pentru că îi vom vedea mereu în adversitate.   

Lupta cu comuna se duce și în Polonia

school-3518726_1920

Image by DarkWorkX from Pixabay

Observ încă active și în Polonia multe obiceiuri comuniste, cum ar fi cadourile pentru învățătoare (aici există o învățătoare principală pentru clasele 1-3 și încă una de ajutor) la final de an școlar. Partea bună este că o parte dintre părinți se opun pe față acestor practici, obiectând postfactum ca din fondul clasei, nu prea legal nici acela, să se cumpere la final de an bijuterii pentru învățătoare. Și, totuși se cumpără! La fiecare sfârșit de an școlar din ultimii trei s-a luat de fiecare dată câte ceva, ba cercei, ba brățări ori lănțișoare. Dacă înainte întrebau pro-forma, dacă părinții acceptă să fie cumpărate din banii lor cadourile respective, anul acesta decizia a revenit exclusiv comitetului de trei părinți ce administrează banii clasei. Le-au cumpărat și le-a înmânat, după care au trimis un email audienței cu informația achiziției și cererea ca, cei care nu și-au plătit integral contribuția la fondul clasei, să o facă urgent. Și așa, a început țigănia poloneză online. O parte dintre părinți s-au revoltat că, nu și-au dat acordul pentru bijuterii și nici măcar nu au idee cât au costat, în timp ce cealaltă s-a apărat că nu a primit mulțumiri pentru efortul achiziției și înmânării, iar la mijloc au căzut lingătorii de cur. Eu m-am ținut departe de dileme respective până acum, alegând să închid ochii la faza cadourilor, pe care nu le-am găsit potrivite, dar nici suficient de provocatoare, ca să mă cert cu țațele clasei. Cadourile au fost de fiecare dată cumpărate la inițiativa țațelor clasei, acele mămici cu copii mediocrii, ce simt nevoia de-a da cu banul în compensarea lipsurile pruncilor și pentru de a unge mai cu spor calea spre condeiul învățătoarelor, că poate va fi de folos. Învățătoarele au fost însă, de fiecare dată foarte verticale, în ciuda nevoii țațelor de ale îndoi coloana.

După ce s-au mai calmat spiritele, le-am scris un email pe care plănuiesc să-l și execut începând cu următorul an școlar.

”Ca o persoană ce a lucrat în sectorul educației ca profesor academic apreciez că, a oferi cadouri profesorilor, altele decât flori sau cărți, nu este etic sau moral. Această veche tradiție comunistă pune în prezent profesorul într-o poziție penibilă. Sper că vom decide să renunțăm la acest obicei începând din clasa a 4-a și personal, nu doresc să mai particip la el pe viitor.”

Am observat în timp că este suficient să fiu calmă când îmi comunic deciziile și agitații din jur vor înțelege că sunt și autoritară, mai ales când le pun în aplicare în conformitate cu cele declarate.

România și revoluția

Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.

Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția  Românilor.

Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.

România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu,  eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format,  și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?

Sex in cur si alte metode contraceptive

In Polonia, eliberarea din comunism a concis in multe aspecte cu înrobirea religioasa. Un astfel de aspect este avortul, care a fost la polonezi legal in comunism, dar care a devenit ilegal si blamat, dupa trecerea la libertatea socialismului religios. Ca o paranteza, avortul e legal in Polonia doar in cazurile grave, pe rețetă, cand copilul e damage good, dar din ăla nasol, cu pus viata mamei in pericol, ca pentru un simplu Dawn, cam stramba lumea (doctorii, opinia publica, cunostintele) din nas, ca nu vrei sa-l pastrazi, doar  „ofera asa multa iubire”.

Si, cum avortul era ilegal, pilulele contraceptive se găseau doar pe rețetă de la ginecolog, unde mai greu mergi de mână cu mă-ta sa le ceri, ca tu te-ai fute, iar prezervativele se gaseau cum se gaseau, si se foloseau cum se foloseau, ramaneau doar metodele contraceptive naturale, iar cea mai eficienta dintre ele era sexu in cur. Asa ca in Polonia, gagicile din noua libertate politica au dat-o pe sex in cur, pana s-au vazut cu verigheta pe deget, maritate virgine si gata de procreere legala. Si au procreat, unul, doi sau trei copii, dupa dorinte, nevoi si consecinte, pana pe la patruzeci si ceva, cand satule de procreere si largite simnificativ, au revenit la obiceiurile tineretii, dând-o din nou pe sexul in cur. Si astfel se explica popularitatea acestui stil, la multe poloneze actual. Am auzit si opinii de la unele femei, ca doar sexul in cur le aduce orgasmul, iar dupa ce ai facut trecerea, nu mai vor sa se intoarca la sexul normal.