Etichetă: dorinte

Dorințe

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

-S-ar putea să fie o dorință veche, mi-a zis ea. Ceva ce ți-ai dorit cândva, iar acum nu mai este actual.

Am privit-o cu mirare și i-am cam dat dreptate. Într-adevăr, mi-am dorit asta foarte mult anul trecut. Mi-am dorit proiectul acesta în State de pe vremea când mai cochetam cu amantul meu transatlantic, căci orice staționare acolo mă ducea mai aproape de el, ori mai aproape de momentele ”noastre”. Am petrecut cea mai bună parte din clipele noastre intime în State. Tărâm al dragostei noastre, acolo eram mai mult decât doi amanți cu obligații și copii pe acasă în grija unor jumătăți mai mult sau mai puțin înșelate. Acolo erau un cuplu, frumos, fericit și întotdeauna bine dispus, când polonez, când canadian, când un mixt etnic, în funcție de moment și dispoziție. În State eram noi, goi, sinceri și îndrăgostiți, ori mai corect spus, cea mai bună versiune a noastră.

Anul trecut nu mi-a ieșit lipeala cu proiectul. În schimb, anul acesta am fost acceptată destul de ușor, iar planurile mi-au mers fără complicații, până la un punct. Până la punctul în care am început să am îndoieli serioase, dacă este chiar o idee bună să dau o căruță de bani pentru o experiență, care momentan se preconizează îndoielnică.

Cuvintele ei mi-au dat de gândit legat de extra fascinația mea cu Statele, căci o fascinație am avut dintotdeauna. Probabil o bună parte din dorința mea a fost impulsionată de fosta poveste de dragoste consumată transatlantic, iar acum, de când dezvolt fascinații mai locale, s-ar putea să-mi doresc altceva. Pe de altă parte proiectul în sine este interesant, va fi clar o experință unică și foarte piperată la buzunar.

PS: fascinația mea locală, arhitectul, a plecat în Vietnam. Mi-a propus să-l însoțesc, acum vreo 2 luni, când a luat biletele, însă l-am refuzat politicos pentru că așteptam răspunsul de la proiectul din US.

Călător prin lume

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

M-am întors cu energie de la Berlin, înțelegând tot mai bine cine sunt, cine vreau să fiu și ceea ce îmi doresc. Nu am prea avut timp să meditez la viață, căci de dimineață m-au așteptat comenzile, planul de vânzări și următoarele bilete de avion. Călătoresc mult și îmi place. Mă relaxează. Îmi oferă alte perspective, văd lumea cu alți ochi și experimentez lucruri noi. De fiecare dată când ies din cutia mea de confort învăț ceva nou, înțeleg despre mine lucruri și mă formez pentru viitor. Și călătoriile nasole sunt experiențe, pentru că știu ceea ce nu-mi doresc, motivându-mă să merg înainte pe drumul meu. Oamenii care călătoresc mult au o altă viziune asupra vieții, a dorințelor și nevoilor. Am și momente în care mă simt dezrădăcinată, pierdută prin lume, fără un cuib al meu, și totuși fiecare întâlnire cu noul îmi aduce bucurie, în timp ce stagnarea mă deprimă. Călătorind mă regăsesc, sunt curajoasă, creativă și eficientă. Stând pe loc mă pierd pe mine, iau în brațe frica și sunt neproductivă. Încă îmi caut potențialul pentru că știu că sunt departe de el și locurile noi pe care explorez îmi oferă exact asta, răspunsul la căutări.

Indisponibilitatea (III) – efortul

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Când mi-am recunoscut indisponibilitatea, am acceptat că nu are rost să ies la întâlniri până nu-mi pun eu treburile mele în ordine. Era doar o pierdere de vreme pentru că eu ieșeam de fapt la întâlniri, doar pentru a mă convinge de ceea ce voiam să mă conving și anume că, nici un tip nu-i suficient de bun pentru mine. Și cum nu-s eu vreo rază ruptă din soare, era clar că alegerea mea în privința bărbaților era greșită, iar eu mă orientam spre ceea ce de fapt nu-mi doream, în loc să merg spre ceea ce îmi trebuia  și care bineînțeles nu era clar definit în mintea mea.

Primul pas a fost definirea a ceea ce îmi trebuia, pentru că eu sub umbrela ”căutării unui tip mișto pentru o relație”, căutam de fapt un tip foarte mișto pentru o relație de natură sexuală, fără obligații sau strings attached. Eram mai indisponibilă pentru o relație complexă, decât baba cloanța pentru tratament de înfrumusețare și gesturi altruiste. Și peste toate astea, nu voiam să-mi recunosc adevărul, deși mi-se prezenta la frumos pe tavă, în diferite circumstanțe. Cândva Paweł (proful de sport) mi-a reproșat că eu vreau doar sex. Am protestat, doar ca să-i demonstrez ulterior că are dreptate. Voiam doar sex in general, dar si cam atât de la el in particular. După ce mi-a trecut mânia, a trebui să recunosc că așa a fost de la început, și mai mult de două pizza pe banii mei nu eram dispusă să investesc în relația cu el. Până și a-i fierbe doua ouă era prea obositor pentru mine, așa că i-am servit pizza rămasă de seara și la micul-dejun.

Eram indisponibilă de când ieșisem din căsătorie, deși în mod paradoxal ieșisem ca să-mi mai acord o șansă. Voiam de mult sa divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el, nu-i tipul cu care vreau să fiu și pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care pot să am o anumită chimie și o simbioză, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitate, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu-i chiar atât de simplu să pleci. Iar când pleci, numai de o relație serioasă și complexă nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o  pot oferi și primi, iar aici nu mă refer la sex.

In acest context, relația cu amantul mi s-a potrivit ca o mănușă. Pentru că, cerea investiția minimă din partea mea, care era maxima pe care o puteam oferi, oferind minimum din partea lui, maximul pe care îl avea disponibil. Treburile s-au stricat când ne-am îndrăgostit și pe de o parte eu am dorit mai mult, dar fără să ofer la schimb anumite sacrificii care nu îmi conveneau. Iar el, degeaba s-a îndrăgostit, pentru ca era dispus sa ofere doar parțial, iar dacă ar fi fost sa ofere mai mult, cerea să primească înainte.

Așa că, în loc să continui ciclul de căutare a oamenilor parțial disponibili pentru o indisponibilă, am făcut pauză. Am vrut să-mi accept indisponibilitatea, să o explorez, să o analizez și să o corectez, căci, cu siguranță o purtam cu mult înainte de căsătorie cu mine.

Percepții

~ Căpşunăriţa ~ 38 comentarii

Blogul acesta este un exercițiu de scriere, dar și un loc terapeutic, in care îmi povestesc experiențele, gândurile, pățaniile sau părerile. Încerc sa fiu sinceră si să mă cenzurez cât mai puțin, admițând, nu de fiecare dată cu plăcere, adevăruri dureroase, greșeli prostești și repetitive, ori fapte rușinoase. Nu aș spune ca iau de cele mai multe ori, cele mai bune decizii, ori ca viața mea e cea mai fantastică, minunată sau cutezătoare, că nu am momente de plictiseală, îndoială sau pur și simplu lene, dar sunt cu siguranța una dintre cele mai originale persoane pe care le cunosc. Nu mi-se pare că ceea ce trăiesc e deosebit de interesant, deși admit că am evoluat mult. In viata de zi cu zi, fac tot posibilul să-mi diversific experiențele, să-mi îmbunătățesc cunoașterea, gândirea, să-mi fac viata atractivă pentru mine, oferindu-mi activitățile și lucrurile la care am visat, pe care mi le doresc și care eu le consider importante.

Eu, dintotdeauna am fost mai diferită având curajul să ies din mulțime și să gândesc altfel, să spun ceea ce-mi trece prin cap, să-mi pun întrebări și să admit neplăceri. Pentru mine raționalitatea gândirii tronând orânduirii sociale, regulilor sau cutumelor. Eu am ales mereu să-mi trăiesc emoțiile, hrănindu-mă cu ele în mod abuziv, câteodată prea intens, ca mai apoi să le disec logic, trăgându-le prin roata analizei fără de milă și cu rușinea la vedere, ca mai apoi să le pot dispersa mai ușor.

De când am început sa scriu aici, m-a preocupat mereu faptul ca poate mă expun prea mult, că sunt prea directa sau că, povestesc prea deschis din ceea ce fac și gândesc. Expunerea privată încă se asociază în mintea mea cu un sentiment de jenă, pe care l-am dobândit în copilărie, față de afișarea intimității, dar și un sentiment de frică, pe care l-am dobândit în adolescență, față de semeni. Când alții îți cunosc intimitatea, devii vulnerabil, indiferent de cât ești de detașat și independent, pentru ca ura și jignirile deranjează, pe oricine și pe fiecare. Pentru că după colț, va fi întotdeauna cineva care să-ți fută una, când te aștepți mai puțin. Sau poate am doar eu paranoia asta, pe care am dobândit-o cândva, pe vremuri, undeva, prin ceva experiențe, pe care nu am reușit să le înțeleg încă, ca să pot scăpa de ele.

În mod ciudat, preocupările mele de scriitor că îmi expun prea public viața reală, au un feedback total opus in mintea unor cititori de-ai mei, care cred că fabulez. Am fost acuzată de câteva ori că îmi construiesc o imagine despre mine, ce pare foarte atrăgătoare și că, poate nu mă ridic în realitate la nivelul așteptărilor. Blogul acesta e anonim tocmai pentru ca e o reflexie cât mai exactă a gândurilor mele oneste, căci în mod normal nu merg lejera pe stradă și le spun oamenilor ce cred eu despre ei și viață, deși mai am câteodată darul sincerității, în special în momentele când nu mi-se cere asta. Am opinii puternice, cu personalitate cum s-ar zice, și sunt elogiată, invidiată, fascinantă sau enervantă, de multe ori concentrată doar pe mine și în viața de zi cu zi. Nu trec neobservată, asta cu siguranță, deși am momente în care sunt foarte naivă ori inocentă. Încă mă descopăr și nu am ajuns nici măcar într-un punct de echilibru, deși știu că nu-i prea departe. Mă preocupă cum mă văd alții și m-a preocupat mereu, dar cu trecerea timpului tot mai puțin, realizând că nu mai vreau să știu, ori să cunosc opinii negative despre mine. De aceea, prefer ca cei care cred că fabulez cu talent și din imaginație, să creadă asta. Nu e nici rolul meu și nici țelul meu să-i conving de contrariu. Fiecare e liber să creadă și să aleagă după propria lui putere.

Ce-i cu îmbrățișările?

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Întâlnirile mele de pe Tinder sunt în marea lor majoritate one-Aperol-Spritz stand, care se termină după o oră. Are restaurantul un ceas deasupra ușii la care trag cu ochiul 🙂 și încerc să mă încadrez în timp. După ce ieșim din local, o cam ia fiecare pe drumu lui, căci eu nu am chef să afle domnii unde locuiesc, așa că le întind politicos mâna. Ei o ignoră și-mi trag o îmbrățișare în schimb. Mai intensă sau mai delicată, cu un pupic pe haină sau fără, toți au nevoia și dorința de a mă îmbrățișa. Unii o fac cu generozitate, ca o declarație subânțeleasă de „hai la mine în brațe, că din ele izvorăște afecțiune pură și protecție nemărginită”, alții o cerșesc, cu o strâmtoare inutilă, ca și cum s-ar agăța de mă-sa să nu-l lase. O parte sunt mai rezervați, mă îmbrățișează doar cu o drepta, când sunt plasați strategic în stânga mea, trăgându-mă înspre ei, probabil în anticiparea unui gest de-al meu de a închide cercul, dar care nu mai vine.

Frate, ce-i cu îmbrățișările astea, care vin cel mai mult de la cei cu care în mod evident nu simt o compatibilitate? Cu cât dezinteresul meu este mai mare, cu atâta își iau ei îmbrățișarea mai cu foc de la mine. Desigur, nu se pune problema să mă întrebe dacă și o vreau. Ei o iau, ca și cum ar fi o datorie de-a mea.

Lucrurile pe care le vezi

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Se zice ca, atunci când ești îndrăgostit, nu vezi anumite lucruri, orbindu-te iubirea, ca o boală fără de leac.

Eu nu cred in orbire, și zic că vedem totul cu ochii, dar alegem să ignoram cu mintea. Întotdeauna vor fi cei care văd mai mult, dar și cei care vor ignora mai putin. E un echilibru fragil, greu de încadrat in rame exacte, în care conjunctura, joaca un rol mai mare, decât puterea personală.

Întrebarea care se pune, e ce contează cu adevărat?, însă răspunsul nu e simplu. Pentru ca ceea ce contează e o variabilă, și ea se schimbă, se modifică, creste sau se alterează, in funcție de noi, de cei din jurul nostru, de timp și împrejurări.

In relatii, cu cât cineva ne este mai indiferent, cu atât ceea ce contează căpătat o conotație mai valoroasa, opusul fiind la fel de valabil. Cu cât ne pasa mai mult de persoana din fata noastră, cu atât ne pasa mai putin de elementele care o înconjoară.

Și, in sfârșit, am ajuns la subiect. Când eu merg la întâlniri, mi-se rupe. Nu am emoții și nici sfială, bă chiar mi-as dori sa simt măcar niște fluturi in stomac, așa ca sport. Dar nu simt nimic, decât o neutralitate banala. Cateodata încerc sa-mi stimulez excitarea, accelerând in minte posibilitatea suspansului, neprevazutul care ar putea sa ma întâmpine. Rar mai funcționează. Nici teama banala de interacțiune nu ma mai mișca, fiind obișnuită să întâlnesc străini și sa vorbesc despre mine. Încerc sa ma obișnuiesc și cu ascultarea, dar partea asta merge întotdeauna greu, pentru ca ma obosesc lucrurile repetitive și banale. De aceea, cand merg la întâlniri observ multe lucruri, pentru ca nu am emoții, iar mintea mi-se mișcă in parametrii normali, făcând corelații rapide, stupide sau fantastice. Observ detalii, pe care cu fluturi in stomac, nu le-as baga in seama sau mi s-ar părea drăguțe, aud cuvintele cu un alt sens, căpătând in mintea mea o alta valoare. Nu știu dacă e un semn de maturitatea, sau poate e un simplu efect al vârstei, dar persoanele care reușesc sa-mi atragă atenția și sa-mi înghețe simțurile sunt tot mai putine.

Belgianul si asteptarile mele

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

S-a intors belgianul cu coada intre picioare, ca cica nu i-a iesit povestea de amor in care era angajat. Ghinion!  La stilul lui de a consuma rapid si fara atasament relatiile, sansele sa traga un bilet temporar erau destul de mari, desi speranta ca o sa fie biletul ala pe termen lung inca il insoteste. Mi-a scris tocmai in weekendul in care, conform planului initial, trebuia sa fiu pe la el, sa-mi arate Belgia.

El: am avut ceva indoieli de la inceput, dar m-am bucurat de afectiune si de sex, dupa 6 luni.

Eu: ai rezistat 6 luni fara sex? Ca mine, pe vremea cand eram maritata. Lol!

El: da.

EU: ar trebui sa nu rad, ca si eu sunt fara sex de doua luni. O iau pe urmele tale.

El: haha, serios? Ar fi trebuit sa facem sex impreuna.

Eu: haha.

Cateva cocluzii sunt necesare aici. In primul rand, daca el a stat 6 luni fara sex, insemna ca ma cam planga in punga pentru perioadele mele de abstenenta si poate ca nu e rau, ca am luat-o mai incet cu concursul de futai, desi nu imi imiginez un succes de genul sase luni pe sec. In al doilea rand, ca in relatii, majoritatea au sindromul deja-vu instalat in oase, de ani buni si multe experiente, asa ca speranta ca povestea sa nu se repete cu precizie chirurgicala e foarte, foarte mica. Oricat ne-am dori schimbarea, ea nu se gaseste in persoana cealalta. Schimbarea e in noi. Doar daca ne schimbam noi, se vor schimba si relatiile noastre. Da, stiu ca nu am inventat eu chibritul, si am auzit abureala asta de atatea ori, insa pana sa ma convig de ea, am frecat-o in gol.

Cu belgianul sunt acum amica, si cam in sfera asta se vor dezvolta relatiile noastre. E un tip fain, placut, interesant si uns cu toate alifiile, dar nu e pentru mine. Nu e tipul pentru mine si nu tine de aspectul fizic sau lipsa lui de stabilitate emotionala, ce ar putea fi rezolvata, ci tine de alte aspecte, cum ar fi viziunea asupra nevoilor si stilului de viata, plus doza corespunzatoare de chimie (care a lipsit). Inainte sa-mi pun masca aburitoare, hai sa o spun pe sleau, eu imi doresc un gagiu care sa-mi ofere experiente pline de adrenalina, vacante unice, aventuri extreme cu motocicleta, sex in hoteluri luxoase, cine in restaurante selecte si un stimul intelectual pe masura, fara limite si prejudecati. Si nu, nu ma astept ca toate astea sa vina pe gratis, caci nimic nu-i pe gratis in lumea asta, doar sunt constienta de ceea ce ofer la schimb. Am umblat destul prin lume si lucrez cu mine la greu, ca sa-mi constientizez si sa-mi imbunatatesc permanent valoarea. S-au cam dus vremurile in care o sugeam pe gratis, nu de alta, dar nu pentru asta bag orz la micul dejun si abdomene seara de seara.