Câteva cuvinte despre război

Locuind în România eu am fost puțin conștientă despre război. Știam doar că bunicul din partea tatălui a luptat în cel de-al doilea război mondial, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bunica mai povestea câteodată despre rușii ce au locuit la ei în casă în timpul ocupației. În România se vorbea în general puțin despre război, doar la lecțiile de istorie, privat oamenii ”uitând” sau preferând să nu discute. Am aflat mult mai multe despre război după ce m-am mutat în Polonia. Poporul polonez a păstrat vie  suferința războiului, transmițând-o  de la o generație la alta, privat prin memoria familiei, și public prin artă. Oamenii amintesc mereu atrocitățile care au avut loc în această zonă a lumii. Toți bărbații polonezi importanți din viața mea provin din familii refugiate, ce și-au lăsat în urmă munca și avuția pe teritoriile curente ale Lituaniei, Ucrainei sau Belarusiei, fugind înspre vest ca să-și salveze viața și copii. Jumătate de familia fostului soț, de partea tatălui, se trage din Lituania. Provin din două case învecinate dintr-un sat din apropiere de Siauliai pe care l-am vizitat cu mulți ani în urmă, mergând cu fostul soț la casa străbunicilor săi. Jumătate din familia fostului iubit se trage din Ucraina, de dincolo de Lviv, iar jumătatea din partea mamei a actualului partener se trage din Belarus, de lângă Minsk, unde străbunici lui au avut o afacere de măcelărie. De sărbători, el ne gătește după rețetele vechi ale mamei lui feluri de mâncare tradiționale ce provin din zona Bielorusiei. În vreme ce în România, comunismul practicat de Ceaușescu a șters memoria colectivă a războiului, în Polonia istoria lui a fost mereu amintită prin cărți și filme: Pianistul, Katyń, Wołyń, În întuneric, Roża (văzute și recomandate).

Prima discuție mai serioasă despre război am avut-o acum vreo trei săptămâni cu un amic ce lucrează pentru o instituție strategică poloneză. El ne-a informat că se pregătesc pentru ce-i mai rău, inspectând două buncăre și a trimițând decizii unor afaceri private (restaurate și hoteluri) că, în cazul stării de război au obligația să asigure mâncarea și cazarea angajaților instituției la care lucrează el. Atunci încă totul părea ireal, așa cum mi-se pare încă și acum. Mă trezesc dimineața și merg la muncă, mă așez la birou și citesc aparent liniștită emailurilor clienților din alte colțuri ale lumii, ce se plâng de ambalaje și prețul instabil al transportului, ce în ultimul timp crește imprevizibil. Printre cafe și telefoane legate de renovare ascult secretarele plictisite dând ordine de eliminare a unor cartoane instalate pe mobilă sau mutatul florilor, ce i-ar putea deranja vizual pe proprietarii milionari cu fițe de Franța. Nu arata ca la Cannes și asta-i marea problemă locală, în timp ce la o mie de kilometrii de aici oamenii luptă corp la corp pentru viață, iar la 700 de km stau în cozi la graniță ca să fugă din calea rachetelor rusești. Totul pare ireal, dar adevărul este că suntem sub o amenințare permanentă.

Sunt mulți ucrainieni în Polonia, fiind forța de muncă principală pentru muncile necalificate. Bărbații lucrează de obicei în construcții (la noi la apartament au lucrat echipe de ucrainieni) sau logistică, iar femeile în fabrici, la curățenie, ca manichiuriste sau vânzătoare. Toți oamenii aceștia susțin economia Poloniei, care în ultimii ani s-a dezvoltat accelerat. Polonezii sunt îngrijorați, dar își continuă viața zilnică. Spiritul este de luptă, majoritatea bărbaților cu care am vorbit gândindu-se serios să rămână și să lupte împotriva lui Putin în cazul în care ar ataca Polonia. Se trimit ajutoare în Ucraina și se organizează adăposturi pentru refugiați, mai mulți amici polonezi ce locuiesc la casă sau au proprietăți, declarându-și suportul pentru imigranți și oferindu-le adăpost. Pe grupurile de  Facebook se strâng colete pentru a fi trimise ca ajutoare și se face mobilizarea voluntarilor ucrainieni ce vor să se întoarcă să lupte. Din magazinele poloneze se retrag de la vânzare produsele rusești, Rossmann, Netto, Stokrotka, Polomarket și Topaz anunțând delistarea în masă a bunurilor produse în Rusia, ne dorind în nici un fel să sprijine producătorii din Rusia, care prin taxele lor ar hrăni bugetul rus. Una după alta, firmele poloneze anunță pe canalele sociale că refuză să mai exporte produse în Rusia (într-un fel nici nu mai are sens exportul, din moment ce rușii nu prea au cum și cu ce să le plătească) ori încetarea colaborării cu partenerii ruși. Sunt voci care spun că boicotarea Rusiei îi va înrăi și mai tare pe ruși, sunt alții care apără ca țara să se revolte împotriva lui Putin, după ce le cade economia.

Personal, mi-e frică de nebunul care are acces la arme nucleare și chimice, iar eu locuiesc într-o țară vecină cu el și vecină cu țara pe care o invadează. Mă gândesc serios ce să fac, iar între timp mi-am transferat banii din Revolut (și de frică și de susținere). Am prieteni ucrainieni ce suferă pentru că familia le-a rămas în urmă, și prieteni ruși, ce se tem pentru ceea ce urmează.

Sânzi-Ana

IMG_6152

Mă gândesc la ea cu melancolie și o ușoară undă de tristețe. Nu am mai apucat să o văd în anul în care a murit, căci s-a dus înainte să ajung eu ”acasă”. Nu sunt supărată că a plecat, știu că și-a dorit asta de câțiva ani, chinuită de boli, durerea de picior, accidentele vasculare și imposibilitatea de a fi ea însăși.

Am iubit-o cel mai mult pentru că m-a îngrijit, m-a alintat, a fost bună cu mine și m-a iubit necondiționat, fără o vorbă, un gest sau un gând de brutalitate. A fost singura persoană care nu m-a bătut, nu m-a înjurat și nu m-a pedepsit niciodată. A fost pur și simplu bună și darnică. Ea m-a învățat să spăl haine cu maiul în albia râului din fața casei, să fac pătură din tăieței cu sucitoarea și să frământ aluatul.

Cel mai mult îmi plăceau diminețile în care cocea pâine, când mă trezeam ca să găsesc micul dejun din dovlecei răzuiți pregătit pentru mine pe masă din bucătărie și aluatul dospind în ligheanul scobit din lemn. Înfulecam la repezeală doi dovlecei, ca să pot alerga mai iute la cuptorul de lut ce stătea la loc de cinste în curte. Ardeau în el de la primii zori ai dimineții lemnele pentru jar. Când jarul era pregătit, ea îl distribuia în mod egal pe suprafața cuptorului cu lopățică specială, aranjându-l cu atenție. În fundul cuptorului întra prima dată pâinea, cu aluatul moare și alb turnat în vase mari. Apoi, veneau cocoroadele umplute cu prune din prunii din spatele casei sau mere răzuite, iar la gura cuptorului erau puși pupii, împletiți de mine din ultimele bucăți de aluat și copți pe frunze de nuc proaspăt culese. Pupii ieșeau primii din cuptor, de aceea stăteau și lângă ușă, iar eu și înfulecam goi, calzi și moi, pentru completarea ospățului de dimineață. Pe la amiază ieșeau din cuptor cocoardele, pe care le serveam în loc de prânz, iar târziu, spre seară erau gata pâinile, mari, serioase și pregătite să țină pentru o săptămână întreagă.

Fragmente din terapie

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.

Pasaje

Cu cât petrec mai mult timp construindu-mă emoțional pe mine, cu atât observ mai ușor cât de distruși sunt cei de lângă mine, cât de fragili și de afectați. Mi-e frică să le citesc în ochii, printre cuvinte și în gesturi durerea. Îmi este o frică teribilă că doare, că îi doare pe ei și că mă va durea și pe mine. Încerc să-i consolez, să nu le apăs punctele sensibile, să nu le de pansez rănile, dar în același timp vreau să-mi păstrez asertivitatea, integritatea și libertatea mea. Acest echilibru fragil între conștiința de sine pe de o parte și nesiguranța celorlalți pe de alta, este al naibii de greu de menținut, pentru că orice gest de-al meu de independență, orice gând al meu de libertate, orice decizie de-a mea de siguranță, este pentru ei un pas de împotrivire, un cuget de aroganță și un act ce le va provoca frustrare.

Durerea și frica oamenilor se citește cu claritate și ușurință în lucrurile mărunte. Sunt  cuvintele aruncate cu ură, printre rânduri, în spatele cărora depun efort și zel, sunt reacțiile impulsive, defensive și violentele cu care se apără de atacatorii de multe ori invizibili, ori e aroganța pe care o afișează ca să-i ținem pe ceilalți la distanță.

Nu sunt nici pe departe străină de aceste mecanisme de manifestare a durerii, aceste strigăte deghizate, pe care le-am strigat și eu de atâtea ori și atât de tare, până mi-au smintit din loc glasul, rămânând mută de durere și paralizată de frică. Am îmbrăcat și eu haine arogante, afișând o indiferență aparentă, ori o superficialitate falsă, deși în străfundul meu am rămas aceeași persoană minunată și fragilă pe care am încercat de atâtea ori să o ascund, fără de succes.

Trandafiri negrii

Este un tip disperat după atenție și iubire. Muncește mult, ca să-și susțină financiar cei 6 copii, nevasta, fosta nevastă, părinții, fratele, sora și socrii. In mod direct sau indirect, toți trăiesc de pe spinarea lui și a realizărilor pe care le transforma in bani. Pe lângă ei, mai duce în spate responsabilitatea a peste 2 000 de angajați.

Fiică-sa din prima căsătorie e avidă după bani, relativ inteligentă, dar cea mai frumoasă. Copii din cea de-a doua căsătorie sunt mulți, băieții cu probleme de comportament, autism și integrare sociala, iar fetele extra ambiționate, toți crescuți de mama casnică. Nevasta e sătulă de el. Bea solid vinuri scumpe cu gusturi fine, mai ales în frecventele seri pe care el nu le petrece acasă. E fosta amantă, rămasă însărcinată pe când primul lui copil avea trei ani, iar acuma  a dat-o pe credință bisericoasă, deși conform legilor catolice el este căsătorit pe viata cu prima nevastă. Au început un nou capitol departe de familie, peste ocean, în care ea și-a consolidat poziția cu trei gemeni, născuți la scurt timp după primul copil, iar mai apoi cu încă un băiat. Născut târziu, a fost asul ei din mânecă, când poveștile cu amante au luat-o razna, stimulate și de succesul lui financiar. Slăbiciunea lui: copii. Puterea ei: uterul. Acum s-au stabilizat. Au ajuns la un pact nescris și nevorbit, unde ea doar consumă la maxim tot ce el produce, iar el se cară regulat de acasă, de unul singur sau însoțit prin lume pe motocicletă.

La început căuta sexul, senzația, plăcerea, dar după ce  băgat multe și fără număr, toate au ajuns să aibă același gust. Acum el caută iubirea. Este valoare supremă, adevărata evadare din cotidianul plin de obligații si validarea suprema. Si nu cauta doar ca, cineva sa-i iubească si să se îndrăgostească de el, dar caută ca și el să se îndrăgostească. Este conștient că-i o dragoste în van, a cărei concretizare este imposibilă, căci l-ar costa munca de-o viață, dar vrea să simtă. Măcar cât i-se mai scoală, vrea să guste din paharul iubirii, al senzațiilor, al emoțiilor și al dorinței.

Vrea să simtă că trăiește. Cât va mai trăi. Motto-ul lui ”vreau să mor destul de bătrân, încât să mai fiu încă tânăr”. În neliniștea lui se pune de multe ori în situații periculoase, nu doar la cursele de motocicletă, ci înotând aiurea în mare sau urcând munți în orice condiții atmosferice.

Iubirea lui lasă urme adânci și dureroase, căci atunci când iubește o face fără restricții, fără margini sau opriri, conștient de limitarea pe care o aduce cu sine și de lanțul pe care singur și l-a pus, și pe care e prea târziu ca să, și-l mai dea jos. Se rănește sălbatic, din nevoia de-aș dezmorți simțurile. Și-i rănește și pe cei din jur. Cu cât îi iubește mai mult, cu atâta îi rănește mai rău. Îi rănește cu sălbăticie și îi iubește cu pasiune, mai ales când nu-i poate avea lângă el. Copilul lui cel mai favorizat: cel care nu a crescut lângă el. Femeia cu care se comportă cel mai frumos: amanta. Omul pe care îl cauta: el însuși.

Cum sa treci peste o despărțire?

M-am trezit cu inima rupta, in sfârșit. Era pe cale sa se rupă in urma cu o lună, dar atunci doar s-a fisurat puternic, când plângeam pe o banca intr-un oraș frumos. Acum s-a rupt de-a binelea. E nașpa, deși era previzibil. Doare, deși e cu deja-vu. Am fost avertizata, dar nu am vrut sa ascult. Mi-o meritat-o, poate ca da, deși mereu exista speranța ca se pot muta munții din loc si iluzia ca iubirile imposibile sunt cele mai potrivite. Exagerez, poate un pic, dar mie îmi place drama, măcar sa admit. As vrea sa treacă, as vrea cu ardoare sa treacă, dar știu ca nu trece, chiar așa de ușor. Acuma un an, pe vremea așa, aveam alte trăiri, dar asta a fost yesterday. Azi, tot la ce ma gândesc, e cum sa-mi anesteziez durerea, cum sa-mi amorțesc gândurile și prin ce metode sa-mi eliberez furia. As bea, as fuma și as fute tot ce prind in cale, fără urma de regret sau de sentimente. Doar ca am mai fost pe drumul asta și vomatul in baie practicat in anii studenției, nu mai dă bine la stomac sau ten, după 30+. Ghinion! Țigări sunt la chioșcul din strada, acuma am și o shisha in dotare, dar ce ma interesează pe mine, se găsește pe sub mână. Și ar fi câteva mâini, doar că eu nu știu să fumez corect, adică sa trag in piept ca lumea, si pe lângă risipă, mai prind și efect relativ. Rămân bărbații, după morala, cui pe cui scoate, sau tradiționala mea metodă de a evada din durerea unei despărțiri. E o metoda excelenta, care tine cam 5 secunde, până primești atenția dorită, după care in timp ce noua cucerire își bagă pula in tine, gândurile tale zboară, acolo unde ți-ai lăsat inima. Și, după ce actul se termina, cu un orgasm mimat, caz in care ai fost relativ pe fază și nu plecată de-a binelea din realitate, te simti oricum nașpa, de obicei mai rău ca la început. Am băgat metoda asta de atâtea ori, până când in sfârșit m-am convins de inutilitatea ei. Și nu doar ca e inutilă, dar mai și prelungește agonia, pentru ca oamenii pe care ii servești beată de durere, sunt și ei la fel de beți. Așa ca, in loc sa dau drumul din nou la Tinder ori sa raspund la diverse invitații de futai, iau o pauza de la amantlâc, numărând zilele și concentrându-ma pe alte proiecte. Cred ca a venit timpul sa experimentez, ceea ce nu am mai trăit de 20 de ani, și anume sa fiu singura, disponibilă și frumoasă – măcar arat bine, e și asta un plus.

Dar, ca sa nu închei intr-o notă pozitivă, mai scriu odată ca doare, a dracu de tare, și ma mai smiorcăi din când in când.

Despărțire

I-am șters toate mesajele, doar ca sa le recuperez accidental câteva zile mai târziu, când mi-am schimbat telefonul. Și acum, nu mai vreau sa le șterg. Am dat înapoi și in regresul meu nu vreau sa renunț la prezența lui inutila din viața mea. Încerc totuși sa merg mai departe, ca după fiecare despărțire pe ca mi-o fixez in minte. Asta e deja a treia la care lucrez din anevoios și care merge greu, într-un deja-vu obsedant de repetitiv. Formula e aceeași. Ma anesteziez cu munca in cursul zilei, in trafic mi-se face întotdeauna dor, așa ca dau voie melancoliei sa ma lovească, in timp ce seara gătesc, ca sa am o ocupație sau o dau pe scris, ca sa-mi descarc simțirea.

Tradițional am sa plec iar in Dubai, unde pot sa-mi jelesc in hoteluri de 5 stele și restaurante selecte, inima frântă. Ironic, el nu-i suporta pe arabi, după ce a locuit o perioada in Kuwait, socotindu-i primitivi, needucați și fără de respect pentru femei.

Later edit: am șters din telefon mesajele. Am sa șterg și filmele, și pozele. Simbolic am îmbrăcat o rochie neagră, de înmormântare. Și iubirile pierdute se plâng…

EU

Nu mă ascult, nu mă iert, nu mă accept și de multe ori sunt încă un copil rătăcit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lăsat în urmă un batic parfumat dulce, în culori portocalii și galbene. Când am intrat în cameră, asta cautam, un batic colorat și parfumat, cu miros de mamă, pentru ca voiam sa fiu și eu mamă, pentru păpușa mea din plastic cu părul roșcat și ochii albaștrii.

Îmi amintesc doar că plângeam într-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum îmi dădeau jos pantalonii, cu bucăți de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de încredere, acceptare și normalitate, ce se desfăcea din sufletul meu. Bunica a spart două ouă, un amestec de leacuri băbești și iluzii deșarte, ca și cum făcătura, s-ar mai desface vreodată, ca mai apoi mătușa să alerge cu mine în brate la „omu cu mașină”, să mă ducă repede la spital. La spital, oamenii mari m-au întins pe o masă rece, și în timp ce-mi puneau acolo o soluție verde, privindu-mă cu milă, se scuzau ca nu au ce să-mi facă și îmi scriau trimiterea spre spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zăbrele albe.

În spitalul cel mare și alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o până atunci în viata. Durerea se administra acolo dimineața și seara, de două ori pe zi, la intervale regulate, într-o camera închisă, pe un pat alb si mare, de care ți-se lega cu pansamente uzate mâinile, in timp ce doctorii importanți si serioși, iți pun una după alta, soluțiile pe rana, care mai de care mai pișcătoare. Si undeva, pe la mijlocul operațiunii de pansare si des pansare, puneau ei o soluție transparenta, care-ți scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presărate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei săptămâni pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, părinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la soluția transparenta. Într-una dintre dați, era o doctorița noua cea care m-a tratat, legându-mă temeinic de mâini, neștiind săraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la pansat, care de mult a renunțat sa-si atingă rana, concentrându-si ocupația in urlete, singurele manifestări de durere acceptabile. Din viata de spital îmi amintesc fragmente, cum ar fi păpușa mica si blonda, fără par, primita când a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mâinile micuțe, dar puternice capătul de sus al ușii, când domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma ducă la tratament fără mama. Si, mama, cuvântul cel mai repetat in urletele unui băiat, pansat înaintea mea, într-o seara întunecoasă cu multe fulgere luminoase. Îmi așteptam rândul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascuțite, mintea mea memorând fiecare cuvânt al lui, fiecare construcție ingenioasa prin care își exprima suferința, ca mai apoi să o reproducă cu exactitate, când a fost rândul meu sa fiu înauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si încă o duc, mutilata de frumusețe si speranță, că un handicapat al speciei. Când m-am conștientizat, m-am găsit draguță, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supraviețuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitați, mi-am cizelat alte atuuri, devenind expresiva, extrovertita si foarte îndrăzneață, interiorizând prin fiecare zâmbet, orice răzvrătire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.

Prima dată în Dubai

Te trezești in paradis și tot ce simți e o durere acută, un spațiu gol pe care nu poți să-l umpli. Privești indiferent atracțiile locale, minunății ale acestei lumii și surâzi obligatoriu la favorul pe care ți l-a făcut viața. Este frumos să călătorești și să vezi lumea. O fi plăcut să te trezești la etajul 43, dar dacă patul este gol și la celălalt capăt al firului nu mai e El, toate minunățiile lumii nu mai au gust. Cumva, aici, acum, decizia de-a o rupe cu El, nu-mi cade bine la stomac.

Știu că sunt fraieră și că, până la urmă toate iubirile trec, dar cumva momentul acesta de dor și lipsă doare enorm, de fiecare dată, la fel de intens. De data aceasta, doar panorama este mai frumoasă. Măcar sufăr cu stil.

Adevăruri dureroase

heart-1463424_1920

Image by Dimitri Wittmann from Pixabay

Azi, dintr-una într-alta am spus un lucru adevărat despre mine: am o sete disperată de a fi iubită. Îmi lipsește iubirea și afecțiunea, cautând-o mereu, fără încetare, în cele mai futute locuri posibile, în paragini de relații și în inimile ocupate ale altor oameni. Am o disperare bolnavă pentru afecțiune și o nevoie acută de a fiu dorită, admirată și iubită, așa că îmi adun în jurul meu o mulțime de bărbați, de care nu am nevoie și pe care îi fut la cap până se îndrăgostesc de mine, până mă doresc cu ardoare, chiar dacă eu nu vreau să fiu cu ei, din diverse motive, ce nu ne-ar permite o relație normală, în care să fi fericită. Iar, cea mai nașpa parte vine abia după ce conștientizez că nu vreau sau nu pot să fiu cu ei, dar nici nu vreau să le dau drumul, ținându-i legați de mine prin anumite circumstanțe, ce mă asigură că ei sunt acolo, la dispoziția mea, când am eu chef, pentru ca așa mi-se pune mie pata.

Odată prins în plasa mea, bărbatul, se afundă până la sufocare, îmbălsămat în iubire și respingere deopotrivă, ceea ce creează între noi o legătură bolnavă și puternică din care nu mai putem ieși normali. Doar că, eu nu sunt normală și toată legătura asta nu face decât sa-mi confirme modelul de viata defect.

Consecințele relațiilor de genul acesta sunt de obicei devastatoare și pentru mine, și pentru ei. Eu nu pot merge mai departe decât dacă sar la următoarea relație, care de cele mai multe ori începe ca o relație adjunctă la relațiile pe care le întrețin deja cu foștii etern vii din viata mea, ca să se sfârșească în mod normal ca și celelalte. Pentru ei se termină în cel mai bun caz cu inima ruptă, iar în cel mai rău cu o obsesie bolnavă pentru mine, îmbălsămată într-o ură ascunsă, ce o proiectează în tăcere asupra mea, de fiecare dată când ni-se intersectează ochii.