Etichetă: eu

Scufundări

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

116869909_2466756290281806_7079566981652610967_n

Am terminat în weekend cursul de open water diver cu o coborâre până la 18 m. Este limita până la care pot să mă scufund pe baza cursului pe care l-am făcut. Scufundarea a fost destul de scurtă deoarece apa lacului era rece, cu o vizibilitate sub un metru. Coborârea am făcut-o în mijlocul lacului, primii 10 metri pe verticală până la platformă, iar apoi am urmat o frânghie orizontală până la 18. Cei opt metri pe fundul lacului, deasupra nămolului și în al doilea strat de termoclină au fost cei mai dificili. Apa rece mi-a înțepat fața în bezna pe care-o luminam cu lanterna mereu ațintită pe frânghia abia vizibilă pe care-o țineam cu două degete, în timp ce celelalte două erau încleștate puternic în jurul degetelor partenerului meu de scufundat. Mărșăluind cu toată forța în beznă pe frânghia abia vizibilă am încercat să nu mă gândesc că eram pe fundul unui lac cu apă rece și densă, în întuneric, respirând cu greu dintr-un tub cu aer compresat. Am încercat să mă concentrez doar pe țelul scufundării, spunându-mi în minte că trebuie să înot cât mai efectiv ca să ajung cât mai repede la platformă. Pe când am simțit umezeală în gură, de la obrajii mei calzi ce-au aburit la temperatura scăzută de pe fundul lacului, am ajuns la platforma de 18 m. Acolo i-am găsit și pe ceilalți scafandri, dar am făcut repede cale întoarsă, partenerul meu rămânând cu prea puțin aer pentru a efectua o întoarcere în siguranță. Pe drumul de întoarcere nu am eliminat suficient de repede aerul din vesta de flotabilitate și într-o clipă de neatenție m-am dezlipit de frânghie, începând o ascensiune involuntară. Am avut noroc că m-am prins strâns de degete partenerului, care m-a tras înapoi pe fundul lacului și am reluat înotatul pe frânghie, de data asta ținând-o mult mai strâns. Înainte să ajungem la platforma de 10 metri am simțit schimbarea termoclinei, intrând într-un val proaspăt de căldură, iar odată ajunși pe platformă am trecut imediat pe frânghia de ascensiune. Am urcat lent până la 5 metri, unde am așteptat pe orizontală ca să treacă minutele dedicate decompresiei. Am respirat și mai ales expirat cu repezeală la urcare, ca să evit o posibilă supra dilatare. La pauza de decompresie am observat că partenerul meu folosea aerul instructorului, butelia lui fiind aproape de punctul critic, cum aveam să aflu mai târziu. Ultimii cinci metri de ascensiune i-am făcut încet, mult mai relaxată în apa călduță și știind că suprafața este aproape.

După ce am ieșit am avut un sentiment de împlinire, bucuroasă că am reușit să completez acest curs care nu a fost cel mai ușor și câteodată chiar neplăcut, necesitând din partea mea concentrare și exercițiu. Pentru că nu știu să înot bine am avut probleme cu scoaterea și punerea măștii sub apă (instinctiv trăgeam aer pe nas), precum și cu înotul corect din șolduri. Am făcut cursul la SSI, citind materialele din aplicație în limba română, ceea ce m-a ajutat să înțeleg mai bine o parte din terminologie.

Pentru cei interesați să facă un intro în scufundări, recomand mult calm și o respirație cât mai lentă posibil. Intro-ul este cea mai bună variantă, ca să afli dacă îți place și dacă ți-se potrivește sau nu acest hobby. În Polonia intro costă 200 PLN și se face de obicei în lac, cu un instructor care te coordonează sunt apă, unde de fapt nu faci nimic, pentru că el îți reglează nivelul de aer din vestă și plutirea propriu zisă. Scufundările nu sunt recomandate celor care au probleme cu plămânii sau tensiunea, fumătorilor și nu ne scufundăm când avem muci în nas :).

Ciganeczka

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Există în ochii ei o sclipire de dorință nesătulă când zâmbește, ce-mi dă fiori. Îmi place s-o găsesc dezarmată și delicată, ca să pot eu prelua controlul, alintând-o și mângâind-o până devine pasională în brațele mele. Dar, când pofta ei este fecundă, iar puterea-i în creștere, mă macină o gelozie crudă, inspirată din propria-mi nesiguranță și licărirea lucidă din ochii ei căprui.

Am venit la mine suferindă, ca să o alint și să o ascult. Am glumit, am râs și am mâncat împreună prăjitura, pe care a adus-o încă caldă, cu înghețată. Apoi am cuprins-o în brațele mele ocrotitoare, mângâind-o delicat în timp ce ne-am uitat la un film. Există între noi o chimie aparte, o naturalețe care ne unește în mod plăcut. Îmi place energia ei, pasiunea cu care trăiește, găsind prezența ei veselă firească.

Hai la culcare iubito, am chemat-o, ca s-o alint în brațele mele. Îmbrăcată cu tricoul meu, am acoperit-o cu plapuma și am sărutat-o delicat pe creștet. Am dormit adânc cu ea lângă mine, în timp ce ea nu a închis un ochi toată noaptea, învârtindu-se în pat de pe o parte pe alta.

”Văd că nu prea te descurci cu somnul când dormi lângă mine. Cum este posibil?”

Albastru

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii
sincerely-media-gPnHi8AmO5k-unsplash
Photo by Sincerely Media on Unsplash

A trecut mai bine de jumătate de an de relație și mă văd pusă în fața faptului de-a admite că paradisul nu-i nici pe departe văruit în roz cu sclipici, ci mai degrabă într-un albastru rece. Sexul merge și clipele frumoase sunt încântătoare, însă perfecțiunea superficială învelește un conținut putred de indiferent, egoist și delăsător. Înainte de-al spoi cu cerneala colilor scrise la nervi, trebuie să admit că ”prietenul” meu este încă în stadiu adolescentin de băiat și nu de bărbat la aproape 40 de ani.

Este un companion excelent pentru petrecut timp liber împreună, fiind un grozav tovarăș de aventură, partener de sex și cam atât. Acolo unde încep problemele, când este necesar un bărbat, ia-l de unde nu-i, căci arhitectul boem este de mult instalat în fața unui monitor, unde o arde cu pasiune pe LoL. Faptul că, mi-a lovit un nesimțit polonez mașina într-o parcare ori că mă zbat să-mi să ajung la un mecanic în afara orașului, sunt probleme secundare și mai ales nu sunt ale lui, ci ale mele, pe care de preferință trebui să le rezolv singură. Normal că, după spusele lui suntem într-o relație avansată, dar care în realitate rezonează cu sprijin concret minim. În relație avansată, dar fiecare cu pizda mă-sii, cum ar veni. Noroc că, după criteriile mele suntem încă la începutul aventurii, când fiecare este parțial liber de contract, individualist și libertin, căci dacă m-aș fi luat după el, permițându-mi să cred altceva, m-aș și sufocat de mult în dezamăgire.

Pentru că-mi pasă și încerc să nu urmez modelul de succes de până acum cu luatul catrafuselor și Tindereala, am tot subliniat problema. I-am explicat clar și răspicat, în scris și verbal, de fiecare dată când a călcat pe bec ce nu-mi convine. Și de fiecare dată, el a încercat la început cu manipularea și după ce nu i-a mers, a recunoscut cu ”poate” în față, ca la final să promită schimbarea. Anumite modificări pozitive au avut și au loc, mai ales imediat după ceartă, însă schimbarea reală se lasă așteptată, iar treptat eu cam încep să devin sătulă de situație. Nu-mi plac momentele de tensiune și nu vreau să mă simt ca un ”Hitler” al relației, cu ordine și pretenții, însă nu sunt nici satisfăcută cu nivelul de atenție și susținere pe care mi-l oferă. Probabil aș putea să o mai duc câteva luni cu ceea ce este acum pe masă, însă până la urmă m-aș sătura să-mi pierd vremea cu un ”autist emoțional”, care nu vrea să priceapă că implicarea cu rupere, nu-i compatibilă cu relația avansată.

În apărarea lui, mărturisesc că-i înțeleg problema, fiind obișnuit să aibă o atitudine indiferentă în multe situații critice pentru majoritatea, din cauza unor experiențe personale nu prea plăcute din trecut. Îmi dau seama că nu se comportă autist emoțional intenționat cu mine, căci la fel (și mai rău după spusele lui) s-a comportat cu partenerele anterioare. De asemenea, apreciez deschiderea lui pentru discuție, repetându-mi mereu că trebuie să discutăm totul și să ajungem la o înțelegere. Normal că, în timpul discuțiilor încercă să manipuleze, dar nu-mi merge (fostul soț m-a spălat deja în toate apele la faza asta) pentru că eu sunt pregătită cu argumente logice și concrete, nu mă dau ușor bătută, așa că stă, ascultă, îmi mai dă dreptate și ulterior introduce anumite schimbări. Este foarte preocupat să nu-l părăsesc, într-un fel pe bună dreptate, căci mai am gânduri din astea, dar mie nu partea asta mi-se pare cea mai tragică. Mai tragic ar fi să rămânem împreună nemulțumițită.

Mă întreb dacă, oare toți bărbații trebuie educați ca să primești tot ce-i mai bun de la ei, ori am eu norocul acesta, de-a da peste needucați ori peste cei care mă dresau educau pe mine?

Fragmente

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

img_7197

Urăsc neliniștea de după ceartă, când filmul întâmplărilor se derulează în mintea mea cu viteză, ajungând să regret gesturi și să-mi reproșez inacțiuni tot la a doua secondă. Mă râcâie momentele de suspans, când totul se amestecă într-o nebuloasă de sentimente, cuprinzând tăcere, acțiune, durere și plăcere deopotrivă. Și dintre toate cel mai tare mă înspăimântă necontrolabilă mea sălbăticie, ce din plânsetele deznădejdii poate trece în decursul câtorva minute în furie sau pasiune brutală.

Când pierd controlul îmi amintesc că sunt un vulcan pasional pe care-l astup câteodată cu dopul rațiunii. Rațiunea se pierde însă pe drum în fața emoțiilor fierbinți pe care le emană în mine, situațiile pe care nu le pot controla. În sălbăticia mea ador să mușc, să zgârii, să urlu și să mă fut până la epuizare. Pasiunea cu care mă implic în orice este direct proporțională cu răceala pe care o servesc când sunt dezinteresată.

Mă obosesc momentele de tensiune, discuțiile repetitive, promisiunile neurmate de fapte și mai ales reproșurile pe care trebuie să le fac. Nu vreau să lupt și acasă, însă dacă vreau să-mi ofer ceva mai bun, sunt conștientă că nu voi primi pur și simplu.

Iubirea și stilul de viață

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

img_7308

Ne-am despărțit de ea și l-am rugat pe el să mă ducă acasă, motivând că-i pe drum. De fapt doream să mai rămân cu el câteva minute, schimbând onest și direct păreri și opinii, pe care nu le puteam spune între șase ochi. În timp ce a întors mașina, mi-au revenit în minte momente din timpul discuției abia încheiate în care familiaritatea noastră evidentă se manifestase prea deschis, de la întrebările detaliate despre prietenii și verișorii lui, la atingerea ușoară a mâinii lui, ce mi-a scăpat într-un moment de neatenție. Ea știa că noi fusesem împreună, ba chiar ne-a ajutat să mascăm legătura pe vremea când eram măritată, așa că nu a reacționat la familiaritatea noastră libertină de acum.

Rămași singuri am dezbătut aspectele nediscutate la masă, eu mărturisindu-i printre altele că mă întâlnesc cu cineva. El nu și-a ascuns curiozitatea, ba chiar și-a manifestat interesul de-al cunoște. L-am tachinat despre iubita lui actuală, cea care mi-a urmat mie, iar el a promis o invitație la nuntă, dacă se decide să-i dea inelul.  Printre rânduri a scăpat un ”dacă nu vrei să fii cu cineva, nu te reține nimic, nici măcar verigheta”, la care eu m-am simțit datoare să-i explic că, după separarea de fostul soț, eu nu mi-am dorit o relație serioasă (unde viziunile noastre intraseră în conflict), fiind prea îndrăgostită și fascinată de nevoia mea de libertatea.

Din politețe am ales să pun nereușita relației noastre pe seama dorințelor noastre diferite, a lui de a se angaja într-o relație stabilă emoțional și a mea de-a zburda prin lume. Am vrut să curăț atmosfera de epavele sentimentelor noastre cândva intense și să păstrez prietenia, pentru că-mi place compania lui, este interesant, isteț, glumeț și relativ de încredere.

Coborând din mașină am realizat că mi s-a confirmat încă odată că am luat decizia corectă în ceea ce-l privește, deși atunci când m-am despărțit de el nu știam prea bine de ce o fac. Aveam doar un sentiment ciudat că nu mă potrivesc în contextul pe care el îl crea, că nu-mi găsesc locul și nici spațiul în familia lui, în lumea lui, că stilul meu, așteptările mele, ce-mi place mie să fac și modul în care aleg sa-mi trăiesc viața, pur și nu se pliază pe așteptările și oferta lui.

A doua zi dimineața, în timp ce-mi puneam o rochie în stil Charlotte pentru muncă, mi-am amintit de incidentul mănușilor, când m-am prezentat la părinții lui acasă stilată cu o pereche de mănuși fără degete, pe care taică-său le-a luat în derâdere. L-am privit cu indulgență și, deși îmi stătea pe limbă, am evitat să-i explic, că-i vorba de stil. M-am abținut, pentru că știam că nu va duce nicăieri, ba chiar mă va lua de înfumurată. În schimb, am început să-mi pun problema la modul serios, dacă-i aceasta familia la care vreau să mă alătur, concluzionând că nu voi avea peste ani prea multe subiecte în comun cu ei. Câteodată pur și simplu nu aparții, iar după ce infatuarea dispare, rămâi cu  familiaritatea, lucrurile pe care le aveți și faceți în comun și sentimentul/nevoia aparținerii. Instinctul mi-a spus că acestea vor lipsi de aici.

Momente

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

tvp_3

M-am cuibărit peste picioarele lui și mi-am îndreptat ochii spre ecran, doar ca să-i închid destul de repede, multe prea obosită pentru film. Am mai urmărit câteva secvențe și la un moment dat l-am întrebat dacă are o pătură. Mi-a adus plapuma din dormitor și m-a acoperit cu ea, așezându-mi capul la loc peste picioarele lui. Când am mers la culcare, mi-a pregătit hainele în care urma să dorm pe pat și m-am îmbrățișat ocrotitor pe sub plapumă.Eu am închis ochii și m-am gândit cât de mult îmi place zâmbetul lui.

Există ceva ce mă atrage la modul în care i-se conturează mușchii feței când este fericit, făcându-mă să-l doresc și mai mult. Când îl privesc, inima îmi bate și mai tare uitându-mă la cum i-se așează ridurile în jurul ochilor lui frumoși. Atunci când este vesel, prin barba lui stufoasă i-se deslușește un pic cicatricea de lângă buzele moi, pe care-o găsesc atractivă, îmbietoare și doritoare. Îmi place să-i admir cicatricea de lângă ochiul stâng, care-i de-a dreptul irezistibilă, când mă privește cu ochii lui de un albastru deschis. Sunt infatuată de fizicul lui imperfect pentru alții și superb pentru mine. Îmi place fiecare bucățică din corpul lui, de la părul scurt de pe ceafă la mușchii puternici de pe brațe, degetele musculoase de la cățărat sau mirosul lui când este transpirat. Îl găsesc irezistibil și doar la el mă pot gândi în momentele mele intime. Ador să adorm cuibărită între brațele lui, dezmierdată de mâinile lui și sărutată de buzele-i calde. Îmi place să mă joc cu tălpile lui, să le ating delicat cu ale mele pe sub plapumă, în momentele noastre de liniște, când stăm amândoi întinși în pat. Ador să-l îmbrățișez de la spate, lăsându-mi capul ușor pe gâtul lui și bucurându-mă că am în sfârșit lângă mine un bărbat de care nu mă despartă prea mulți centimetrii. Câteodată, infatuată, îl mai mușc de piept ori de brațe, înfigându-mi dinții flămândă în mușchii lui, iar alte ori îl dezmierd cu tandrețe, învârtindu-mi degetele lungi cu unghii roșii prin părul lui castaniu. Îmi place să-l strâng puternic în brațe, să-i pup barba căruntă și mă topesc toată, când el mă sărută ocrotitor pe frunte.

Scufundări

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

La început mi-a fost frică. De fapt eram stresată cu o săptămână înainte și mă tot gândeam cum să mă sustrag acțiunii. Am acceptat impulsiv, pe principiul că-mi pot schimba părerea în orice moment, deși rar mi-se întâmplă. Cu câteva zile înainte de plecare am întrebat un coleg de la muncă, care-i stă treaba cu scufundatul, fiind hobby-ul lui principal. Mi-a explicat câteva lucruri de bază, subliniind că-i important să expir aerul pe care îl iau sub apă când mă ridic la suprafață. M-a sfătuit să încerc respirația prin tub cu mască înainte să intru în apă și la mal. M-a avertizat despre șocul termic, mai ales dacă apa va fi rece, până se umple costumul și se stabilizează temperatura, reamintindu-mi de câteva despre desfundatul urechilor în timpul scufundatului.

Am ajuns pe o căldură toridă la lacul din Mazury special amenajat pentru scufundări. Până ne-am instalat cortul căldura s-a domolit, iar soarele s-a schimbat în ploaie și câteva fulgere răzlețe. M-am gândit că poate nu mai intru în apă, dacă o să plouă torențial, iar când instructorul mi-a zis să-mi iau costumul pe mine, m-a lovit din nou stresul. Știam că urmează, dar nu mă simțeam pregătită, deși oricât aș fi așteptat, tot nu aș fi fost mai pregătită decât eram.

Zâmbitor, instructorul mi-a spus că cea mai dificilă parte este îmbrăcatul. Am tras cu greu costumul pe mine, apoi am luat butelia cu aer îi spate și mi-am închis centura cu greutăți la brâu. Când mă îndreptam spre lac am vrut să fac pe gagică mișto pentru  am o poză și mi-am pus mâna în șold, ca la step and repeat și era să mă răstorn cu butelia din spate și greutățile de la costume.

Am început să mă liniștesc după ce am intrat în apă, care era ”mai puțin udă” prin costum, nici rece și nici caldă. Mi-am pus bine masca, ba chiar am strâns-o prea tare, stresată ca va intra pe undeva apa. Am luat în gură detentorul și am intrat cu capul sub apa de lângă mal, ca să testez echipamentul. Când am realizat că pot să respir sub apă, mi-a trecut instantaneu o parte din stres. Am ieșit la suprafață bucuroasă că nu mi s-a întâmplat nimic și i-am spun instructorului că respir, dar foarte rapid. El mi-a răspuns că-i normal, de la stres. M-a ajutat să-mi pun labele de înot și apoi am coborât în apă împreună. Mi-a luat mâinile și m-a ajutat să mă așez pe burtă pe fundul lacului. La început am respirat accelerat de frică, după care am început să mă liniștesc, admirând peștii, ce nu păreau de fel deranjați de prezența noastră. Instructorul m-a condus spre fundul verde al lacului în timp ce eu mă concentram pe respirație, suflându-mi nasul de fiecare dată când simțeau o mică inconveniență în urechi. Lacul era abrupt, așa că am coborât rapid la trei metrii, printre plante și bucățile din lemn nemișcate. La un moment dat mi-a fost frig. I-am făcut semn cu mâinile instructorului că mi-e frig, iar el ne-a scos la suprafață, unde am realizat că suntem de fapt foarte aproape de mal. Am intrat din nou în apă și am mai explorat împrejurimile, concentrându-mă să fiu prezentă, acum și aici, pe fundul lacului, respirând printr-un detentor aerul din butelia din spatele meu. Am făcut o sesiune de peste 30 de minute, până m-a lovit frigul și au început să mă doare buzele de la detentor și fața de la masca strânsă prea tare.

Când ești sub apă, cel mai important este să te relaxezi, să-ți eliberezi mintea de gânduri, să fii prezent, să respiri ritmic fără stres sau grabă, să te bucuri de priveliștea pe care altfel nu ai ocazia să o vezi și să o simți, și să-ți sufli nasul. Am auzit povești despre cei care intră în panică, dar nu a fost cazul meu. Când am simțit că pot respira sub apă, că nu-i ceva complicat sau greu, și că există de fapt un sistem de funcționare a costumului pe care trebuie doar să-l pun corect în aplicare, m-am simțit în siguranță.

Relația all inclusive

~ Căpşunăriţa ~ 22 comentarii

joshua-coleman-fXls-tVemno-unsplash

Photo by JOSHUA COLEMAN on Unsplash

M-am așezat destinsă la masă, mi-am comandat micul dejun și am așteptat, meditând la concluziile serii anterioare, lungă, obositoare și învârtită în jurul nevoilor unui copil de șase ani ce nu voia în ruptul capului să adoarmă. Aveam o întâlnire cu o prietenă și m-a informat că întârzie puțin, suficient cât să mă bucur de liniștea locului. Era o dimineață poloneză frumoasă de vară, cu vânt răzleț și soare cu dinți ce zâmbea dintre nori. Am zâmbit și eu, dar ironic, rumegând la concluziile trase după a doua seară consecutivă în care se repetase scenariul cu băiețelul lui ce refuza să adoarmă, iar noi așteptam rupți în gură de oboseală ca să-l ia somnul și să putem petrece ceva timp de adulți împreună nestingheriți. Adică să ne futem, scurt și la obiect, pentru că eram deja disperați amândoi, cum sunt adulții, după un orgasm. Ciudat cum natura ne-a făcut cu chef de sex și după ce facem copii, într-un fel ca o răsplată, dar de multe ori ca o pedeapsă, când nu se poate primi răsplată.

Fusese deja a doua seară când nu ne-au ieșit planurile și eu trecusem de bariera frustrării, pășind în teritoriul ironiei, de unde contemplam relaxată la relația all inclusive de care beneficiam, cu părțile ei bune în același pachet cu părțile ei mai puțin plăcute. Mi-a sosit ceaiul de mentă pe când am realizat că, există elementul acesta domestic în relație pe care-l găsesc câteodată copleșitor. În ultimul timp presărat cu geloziile copiilor de ambele părți, cu manifestările lor de nesiguranță și cu fricile că vor fi abandonați, dacă noi ne iubim unul pe celalalt, ”mai mult decât îi iubim pe ei”, de la fiică-mea citire. A mea, fiind mai mare a fost vocală în crize, exprimându-și prin cuvinte nemulțumirile și temerile ce-o măcinau, întrebându-mă clar și răspicat, dacă-mi iubesc prietenul mai mult decât o iubesc pe ea. În schimb a lui fiind mai mic, se manifestă de obicei indirect, ceea ce-i mai greu de recepționat și ameliorat, deși câteodată o dă pe șleau, cerându-ne recent să nu ne mai sărutăm.

Este prima dată când mă confrunt cu pachetul complet din relație și este ciudat. Probabil mai mult ca sigur că, dacă nu aș fi avut și eu copilul meu, dădeam bir cu fugiții de mult. Dar am, și asta schimbă diametral modul în care se pune problema, deoarece aduc cu mine același bagaj ca și persoana de lângă mine. Că-mi place sau că nu, trebuie să mi-l asum și să iau situația în piept așa cum vine ea, cu tot pachetul all inclusive.

Cât timp am ținut copii departe de relațiile mele adulte a fost perfect, mirific de altfel, progeniturile noastre fiind doar un număr, câteva telefoane, motive de laudă sau scurte povești. Acum, împreună cu copii în aceeași oală, viața nu-i cea mai răbdătoare, vacanțele nu-s hoteluri de cinci stele și-o motocicletă, planurile de sex sălbatic nu mai ies de fiecare dată, ba chiar nu ies destul de des și singurele urlete pe care le auzim sunt provocate de durere și nu de plăcere.

Când în prima zi a anului băiețelul lui s-a băgat de dimineață în patul nostru, nu am înțeles pe loc implicațiile acestei relații, iar acum, la jumătate de an de la acel moment mă confrunt din plin cu ele. Mi-au luat fața și nu-mi place. Este o situație foarte sensibilă, pe care nu-o controlez și în care nu sunt singură cum trebuie procedat. Cu siguranță ajută echilibrul că avem amândoi același număr de copii.

Pe când a ajuns prietena mea, eu mi-am primit micul dejun. Am povestit, am mâncat și m-am delectat cu momentul de libertate, cu povești despre dilemele vieții și concluzia că nimic nu-i perfect.

Polonia pentru polonezi

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

tvp_1

La mine în bloc, la etajul unu, există un cabinet ginecologic renumit ce funcționează șapte zile pe săptămână și are tot timpul pacienți. Când a început pandemia, la cabinet s-au aplicat câteva măsuri de siguranță pentru pacienți și doctori, cum ar fi să nu permită însoțitorilor să aștepte înăuntrul cabinetului. Așa că, însoțitorii au început să aștepte în casa scării. Am vorbit cu doctorul, vecin de-al meu și om de treabă, și la rugămintea mea a pus pe ușă un afiș în care se comunica însoțitorilor, să nu aștepte pe scara blocului.

Ies ieri din casă liniștită și pe scară dau din nou peste un însoțitor. Îl întreb dacă a citit afișul, el îmi spune că nu, eu îl rog să citească și să se conformeze. Bombănind morocănos iese din scara de bloc în fața mea și se plasează în fața ușii de la intrare, întrebându-mă ironic dacă-mi convine. Îi comunic frumos că-mi pare rău de situație, dar nu mi-se pare corect să mă pună pe mine într-o situație neplăcută, pentru că s-au schimbat regulile la cabinet, moment în care el îmi răspunde ofticat că de ce-i atrag atenția, mai ales că nu sunt poloneză. M-a șocat xenofobia lui, căci nu mă așteptam la o astfel de reacție, se vede clar că nu mă învârt în cercurile PiS din Polonia, așa că i-am răspuns timid, rușinată că am cetățenie și plătesc taxe aici.

Polonia pentru polonezi, ăsta-i motto-ul unei bune părți a populației acestei țări, de preferință plătitori de taxe în primul prag financiar, primar educați și beneficiari fericiți ai programului 500+. Xenofobia le iese pe ochi, dar din fericire pentru ei și mai ales pentru alții, nu întâlnesc prea mulți străini, căci sunt vorbitori fideli doar de poloneză, iar în cercurile lor limitate au acces doar la disco polo, Radio Maria și multă votcă.