Din State – prima zi

M-am trezit de dimineață cu o durere de cap îngrozitoare. Sunt la altitudine și trebuie să beau multă apă.

Mi-am făcut rezervarea la „cameră” prin Expedia, ca să aflu ulterior că am rezervat un pat, și nu o cameră într-un hostel, doar că la preț de cameră. Lol! M-am supărat un pic mai mult, m-am hârjonit cu curvele de la Expedia și s-au oferit să-mi facă o compensare de $ 100, imfimă comparativ cu prețul patului pe noapte de $141. Am avut chiar un moment de meltdown, când m-am gândit să nu mai merg, dar după văicăreală de rigoare mi-am mai revenit. Asta e, câteodată trebuie să-ți asumi neatențiile și să accepți că, oricât ai fi de atent, se întâmplă mai să fii și tras în piept.

Am dormit nașpa, am luat multă melatonină, dar temperatura din cameră, zgomotul ventilație și jet lag-ul mi-au dat de furcă.

Cred că una dintre cele mai grele provocări locale va fi mâncarea. Am avut un dejun tradițional cu iaurt artificial și unt de arahide, care m-a lăsat și flămândă și cu o durere de burtă. Încerc să beau apă, multă apă, poate îmi mai revin 😒.

Let’s go

Rochia verde cumpărată din Berlin este excelentă pentru aeroport: comodă, caldă, cu mâneci lungi și dintr-un material elastic.

Aseară mi-am făcut două sandviciuri pentru zbor și mi-am pus trei banane in geantă. De câțiva ani, Lufthansa are mâncare foarte proastă pe cursele scurte, sandviciuri fără gust, după care am avut dureri de stomac, ori ștrudel cu zahăr și zahăr pentru trezire la prima oră.

Am așteptat mai mult decât de obicei la îmbarcare, observând prin geamul avionului un pasager deja așezat, care tocmai primea o pernă. Din profil semăna cu promotorul meu, însă era imposibil ca universitatea să aibă dare de mână la prima clasă și acces la transport special. Când am trecut pe lângă el, l-am recunoscut pe Lech Wałęsa. Din moment ce aeroportul poarta numele lui, bănuiesc că-i standard să primească tratament preferențial.

Previzibilă, și ca să evit coada de data trecută, am cumpărat The Economist din chioșcul de la intrarea în aeroport. Răsfoind-o am găsit câteva articole despre Orientul Mijlociu, cu care am să-mi încep cel mai probabil lectura. Am observat că-i foarte util să ai o vagă cunoaștere a problemelor generale și de moment, din țara sau zona în care călătorești. Mai ales când ai un client nou, ajută foarte mult să ai material de small talk, altceva decât frumusețile naturale ale țării, mai ales în business, unde toți au opinii politice.

Ungaria își face reclamă în Lufthansa magazine foarte inteligent. Printr-un mini ghid, pe care să-l iei cu tine când vizitezi țara, te invită să deguști mâncare de autor și vinuri din toate regiunile, să te bucuri de băile termale și să calci pe urmele lui Sisi.

Dubai in Ramadan

Ne-am trezit rupte în gură, cu durere de cap îngrozitoare, junghi în spate, diaree și amețeală de voie bună. M-am ridicat din pat și am băgat răcoare, căci clima arată 25 de grade C obositoare, în timp ce indianul a intrat la baie. Dormise în pat cu și peste colegă-mea. Colegă-mea, poloneză prin sânge și internațională prin caracter, care în Polonia prestează cu normă întreagă într-o relație cu oale și ulcele la un polonez cizelat, semeț ca bradul, din familie cu avere, domn director general de hotel, iar prin Dubai, prestează cu jumătate de normă la un indian din Bombai, mijlociu printre cei șapte frați ai lui de-acasă, ceva proiect manager pe la târguri, cu viză Schengen pe pașaport.

M-am pus din nou la somn, ca să-mi revin din mahmureală, dar nu am reușit. Cândva indianul a plecat, iar eu m-am târât până sub duș cu câteva minute înainte de ora 9:30, ca să prindem micul dejun măcar de la ora 10:00, căci la 10:30 se dădea închiderea, iar perspectivele pentru stomac în Rammdan sunt sumbre până și în Dubai.

La micul dejun am dat-o pe reluare, încercând să identific mintal, cauza stării de adâncă mahmureală, oboseală și diaree la care ajunsesem amândouă. Ne-am întors la hotel undeva după ora trei, sau poate era deja patru, dar cine stă să mai numere? Aveam mintea buimacă, de la amețeala ce m-a cuprins când am urcat în taxi, undeva prin JBR, Jumeirah Beach Residence, pentru cei care nu le au cu Dubaiul. Ieșisem din Hilton, asta îmi aminteam cu siguranță pentru că, colega-mea, amețită bine și cu mâna în părul meu, de care mă trăgea cu plăcere, a întrebat indianul la ce hotel suntem. El îi spune că no, mean no, în timp ce ea îmi viola în continuare părul. I-am cam dat pace, cunoscând agresiunea slavelor la băutură și evaluându-mi corect starea destul de precară, cu care abia reușeam să mă țin bine pe tocurile dureroase din picioare. Fuseserăm pe terasa unui pub, cu vedere spre Jumeirach Beach, unde am prestat un somn relativ adânc de vreo oră, în voie și deranjată parțial de muzica îngrozitor de tare.  Am dormit ca și o adevărată Seherezada, în pub-ul pe stil europeano-american, unde se serveau băuturi localo-indiene, gen tiki-packa-tuka-buku (cam așa am reținut eu numele cocktailului ce dădea gata și un elefant). Localul, pe jumătate gol, avea muzica dată la maxim, personal foarte serviabil și clienți europeni, vestici și estice. Ajunsesem acolo ruptă de obosită, flămândă și cu o sete aprigă în gât, așa că am băgat două pahare de suc de mango, 3 creveți și am dat-o pe nani-nani, bucuroasă că mi-am scos sandalele din picioare. Eram deja sănătos altoite, mai ales eu, de la burbonul băut înainte și amestecat în mod incorect cu vinul alb, că practic ne îndrăgostisem de sticla de plastic în care păstram licoare magică și din care mai trăgeam câte o dușcă, pe ascuns, printre aleile luxoase ale Dubai-ului, ca niște veritabili oameni ai străzii cu pretenții. Refuzasem să aruncăm comoara, mai ales eu, ofticate în amorul propriu, la intrarea într-un club de fițe, când ne-au găsit cu sticla in geantă la colega. Nu am putut să o terminăm pe loc, că ne-ar fi lăsat late, și pe noi și pe indian, așa că am luat-o spre un alt local, unde tiki-packa-tuka-buku ne-a pus capac, mai ales colegei, că eu am intrat în somn de recuperare. Posed eu talentul acesta de a adormi oriunde, când sunt obosită, de la o motocicletă, până la un bar cu muzica dată la maxim sau un scaun de birou. Un talent foarte util, căci după ce mă trezesc reiau distracția de unde am lăsat-o, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Începusem seara cu stil, eu îmbrăcată în Seherezada, ținută exersată deja in Kuwait, iar colega în poloneză elegantă, la un Siddharta Lounge by Buddha Bar, unde ne-a invitat o potențială clientă ca să ne impresioneze. A mai chemat și un pakistanez stilat și plin de aere, ceva CEO la ei la o firmă, care face naveta între Dubai, Kuwait, Jeddah și New York, ca să ne povestească despre cum lucrează el cu Vogue USA și New York Post. Și aproape că i-a mers, pentru că noi eram foarte pozitive, mai ales după ce băgasem burbon la bord pe stomacul gol în hotel, licoare magică pe care am și luat-o cu noi în sticlă de apă, că doar trebuie să fie omul pregătit de Ramadan in Dubai, iar apoi am împărțit vinul alb cu ea, dacă nu ne-ar fi comandat șmecherește mâncarea, cât să ne ajungă la fiecare pe-o măsea. Adică e scump sushi peste tot și cu siguranță în Dubai, dar repezeala cu care a comandat pentru patru persoane, mâncare cât pentru doi, ne-a cam băgat la bănuieli despre veridicitatea poveștilor și promisiunilor prezentate. Alcool a fost din plin, pentru că pakistanezul stilat, ca un adevărat musulman ce se ține, și-a comandat sticla proprie de vin roșu, căci albul era prea dulce pentru el. Ca să fie seara completă, ne-au vizitat și două modele, un băiat și o fată frumușei, care au schimbat țigările celor de la masă cu Davidoff, într-un joc din ăsta promoțional prin localurile de lux. După ce am terminat cina, mai repede decât anticipam și nemâncate, la îndemnurile colegei bine motivate ”hai, că aici nici o apă nu ne permitem”, l-am așteptat pe o bancă din apropiere, pe amicul nostru indian, cu gustările din dotare: țigări și burbon. Ne-am afumat bine, și la plămâni și la stomac, într-un cerc vicios de amețeală. Nu știu ce aveau țigările alea în ele, dar eram deja bine afumate când ne-a ridicat indianul de pe bancă.

Dubai din nou

Dubai este locul contrastelor, un teritoriu duty free cu lux uzual accesibil, structurat social in funcție de țara de provenință și culoarea pielii. Aici totul este posibil și se găsesc de toate, doar că, costă. Când ești turist și doar în trecere, acest duty free luxos îți face o impresie foarte pozitivă, iar atâta timp cât alegi să menții o legătură superficială cu acest loc ești în paradis. Dubai este un temporar, iar cei care trăiesc acolo știu asta cel mai bine, profitând de moment, trăind din plin, făcând și cheltuind banii cu o viteză fantastică. Dubai nu este un loc ieftin, căci luxul costă, iar toate prețurile sunt cu mai ridicate decât în Europa, însă este un loc unic. Majoritatea mărcilor luxoase din lume pregătesc produse aparte care se vând exclusiv în Dubai, în mall-urile spațioase sau hotelurile elegante.

În Dubai mergem de obicei în grup, la târg sau la întâlniri de afaceri, pentru că e mai ușor. Dubai e un loc în care contează să ai gașcă, să ai un partener alături sau să cunoști pe cineva local, care să îți arate zona și să te însoțească. A fi singur prin Dubai e și incomod și plictisitor, pentru că acolo se explorează și se cucerește în grup.

În Dubai ne cazăm de obicei pe Sheik Zayed Road, nu departe de World Trade Center, unde se desfășoară târgurile. Alegem Voco (fost Nassima) sau Conrad, cu o preferință pentru Voco. În funcție de noroc nimerim camere mișto cu vederea spre Sheik Zayed Road și atunci ne bucurăm de o priveliște încântătoare de zgârie nori sau pentru cei mai puțin norocoși, nimerim o cameră cu ferestre puține, iar acelea îndreptate spre pustiul neatins, nisip murdar și construcții în desfășurare. În Voco plusurile sunt mirosul minunat pe care îl are recepția, ți micul dejun bogat, cu humus excelent și fac omlete bune. Singurul minus e piscină. În Conrad au o piscina super, dar micul-dejun este slăbuț și sunt limite de la lift, putând merge cu liftul doar la etajul la care stai și etajele publice.

Ca și în vizitele precedente am mâncat într-o seara la Al Safadi, unul dintre cele mai bune restaurante libaneze din Dubai, iar la cererea colegilor și la alegerea clienților am mâncat la doua restaurante indiene. Mi-am confirmat bucătăria libaneză în topul preferințelor, și mi-am confirmat că bucătăria indiana nu-i pentru mine. În restaurantele indiene nu mă regăsesc în gust, în culorile care însoțesc felurile de mâncare sau în stilul de servire. Găsesc mâncarea indiană prea greoaie, cu arome prea iuți și prea multe mirodenii. Nici dulcele nu-mi place, care mi-se pare o îmbinare a zahărului cu zahăr. Dacă, din bucătăria libaneză servesc orice, în restaurantele indiene cel mai mult mănânc pâinea nedospită, pe care o găsesc cea mia gustoasă și care îmi amintește de anii copilăriei petrecuți la bunici, când bunica o prepara pe plita sobei, pusă în bucătăria improvizată de vară.

La shisha, tradiție locală la fiecare călătorie, am fost lângă Conrad hotel, unde s-a deschis un nou local 24h, cu băutori relativ bune și shisha excelentă. Nu îmi place să fumez și nici nu știu să fumez, însă nu îmi refuz câteva fumuri dintr-o shisha de portocală când sunt în țările arabe. E parte din experință. Relaxarea acolo înseamnă suc proaspăt din fructe (mango și măr verde – preferatele mele) și o shisha. Nu am fost la cumpărături pentru că nu am avut timp și nu am făcut din chestia asta o prioritate, totul fiind cu 30% mai scump în Dubai, inclusiv parfumurile din aeroport. Dacă în Italia ador să hoinăresc prin magazine mici din Florența, în Dubai nu mă atrag km de parcurs în mall-uri cu aer condiționat. M-am gândit să-mi cumpăr eventual bijuterii, dacă găsesc ceva interesant, dar cum nu am căutat, nici nu am găsit. În schimb am fost la plajă, în apropiere de Burj Al Arab. Speram să mă relaxez la soare ca și anul trecut, doar că de data asta, fiind cu o lună mai devreme, plaja era încă neprimitoare. Am făcut un peeling de nisip mânat de vând, care ne-a lovit nemilos minutele pe care le-am petrecut privind valurile sălbatice ale mării, ce se revărsau reci la picioarele noastre.

Din ciclul mini obiceiurilor cu repetare, ne-am certat cu un taximetrist care ne-a dus aiurea și am întâlnit o prostituată în hotel. Sunt ele peste tot, dar doar după câteva zile de ședere ți-se formează ochii și le recunoști din prima.

Viața italiana

Mă întorc de la Florența, când încep aceste rânduri, într-un tren aproape gol, contemplând la viața italiana. Bella Italia, mereu veselă, cu multă rupere de pulă și plină de intrigi machiavelice, este o țară de vis. Plină de femei frumoase, ce țin țigara între degete ca pe o bijuterie și bărbați eleganți din cap până în picioare, Italia te salută cu ciao și îți întinde bucuroasă un Prosecco. Italia reprezintă o lume aparte pe harta Europei, frumoasă, caldă și relaxantă, cu un tempo redus la minim, plină de stil și mâncare delicioasă. Stilul italian însemnă eleganță, pretenție și atenție la detalii, culoare și mesaj. Mâncare italiană e o armonie de gusturi și arome, ce nu dă greș nici în restaurantele cu multe stele, și nici la taverna din colțul străzii. Vinul italian e o abundență de arome, iar italienii, care îl beau, sunt mereu o companie plăcută, zâmbitori, relaxați și gata să-ți ofere la orice oră sfaturi, îndrumări sau o cafea. Autentic călduroși, mereu bine dispuși și foarte vorbăreți, italienii sunt adevărați mafioți în afaceri, eliminându-și fără de milă sau jenă cei mai loiali amici, dacă banul cere efortul ăsta. Actori de Oscar, își joacă dramele italiene cu multă pasiune, veridicitate și șarm.

Am început să cunosc Italia relativ târziu, fiind încă sunt departe de a o înțelege. O mare parte din împotrivirea mea s-a datorat imaginii proaste pe care o aveam despre Italia, pe vremea când locuiam în România, de unde toți compatrioții luau drumul ei cu patimă. Primul contact cu Italia l-am avut pe vremea studenție, când am traversat Europa într-un autobuz, iar una dintre primele opriri a fost Padova. Acolo ne-au întâmpinat țiganii romulani, cu furtișaguri de vânzare, ținându-ne companie până a coborât din autobuz diaspora locală: zilierii, hoții, prostituatele și combinatorii de ocazie. După momentul acela, Italia mi-a rămas codată în minte ca un loc populat de românași indezirabili, așa că nu m-am prea aventurat în concedii pe acolo, cu excepția unei excursii la schi in Marilleva. Acolo am descoperit Madonna di Campiglio, în vecinătate, un loc mirific în care am petrecut doar o zi, dar unde m-aș întoarce cu plăcere la schi. Mi-am început familiarizarea cu Italia treptat, în călătorii de afaceri, după câteva vizite la Bologna, pe care l-a început am găsit-o plouată, mohorâtă și mucigăită. Imaginea de oraș rece și îmbătrânit mi s-a schimbat după ce am tras un futai sănătos pe una dintre străduțele ei întunecate. Au mai urmat câteva beții vesele cu vinuri albe și roșii, fumuri de țigări împărțite studențește, multă înghețată și viața italiană a căpătat o altă perspectivă.

Am regăsit și românii prin Italia. În anii recenți însă, majoritatea celor pe care îi recunoșteam erau din aia de import, de peste Prut, care se fereau ca dracu de tămâie de limba română, declarând cu tărie că limba lor de baștină e rusa lui Stalin. De obicei prestatori la muncile de jos, în cafenele sau la curățenie, i-am luat ca pe o categorie etnică, cu care nu aveam mai nimic în comun, în afară de faptul că, vorbeam aceeași limbă.

Cu ajutor de la clienții mei am învățat câteva lucruri foarte utile despre Italia: Toto Cutugno e un manelist italian, faimos in Rusia (și România aș adăuga eu) pe care italienii nu îl suportă; Albano și Romina au fost pe vremuri ceva interesant de ascultat, dar în ziua de azi melodilor lor au versuri tâmpite; Mafia e în Sicilia, Camorra in Napoli și Ndrangheta în Calabria, pe unde ar fi bine să nu ajung; dacă, din greșeală nimeresc pe acolo, și ajung prin ceva restaurant, cel mai indicat pentru sănătatea mea ar fi să stau cu fața la ceva perete, că să pot declara ulterior liniștită cu nu am văzut nimic, din ce o fi împușcat cineva pe acolo.

Spre oroare lui Giovanni, băgăm totuși o manea italiană 🙂

Fifty Shades de prostie

In weekend m-am uitat si eu la Fifty Shades (darker si freed, cica), ca sa ma educ  in treburile muieresti, iar in timp ce il urmaream am mai tras si un gatit, deci dama perfecta.

Tin minte ca, atunci cand au aparut filmele astea, era plin Facebooku de evenimente cu gagici, ce se adunau sa-l vizioneze impreuna, ca mai apoi sa-si declare online satisfactia pentru experienta unica.

Printre salate, intriga lipsa a filmului, budinca de ciocolata, evenimente si actiuni in film care nu aveau nici o legatura intre ele sau cu logica, tarta cu prune si modul fast forward pe care l-am urmarit, am ramas cu cateva nedumeriri despre trilogia asta, care le lasa pe muieri ude si incremenite de placere.

Trecand peste faptul ca inca se bate in piua la greu pe iluzia tema Cenuseresei, in care tot ce viseaza un barbatul tanar, frumos si bogat, e sa-si imparta averea cu prima gagica frivola si saraca, care ii apare in cale, nu prea pricep eu, cum poti face un film despre sex si sado maso, dar fara supt de pula? Probabil o fi un nou trend printre barbatii tineri, care nutresc doar sa ofere cadouri, de preferinta iphone-uri roz, sa cumpere case si sa-si imprumute Audi-ul ala mistocar la gagici, dar fara sa le dea pula la un lins sanatos.

In rest filmul e foarte educativ pentru muieri. Afli din el ca, s-a inventat un nou tip de ruj, ala de-l poarta eroina principala, e roz-violet si pe viata, adica sta pe buze si cu gura inchisa si cu ea deschisa, si cand mananci, si cand te trezesti dimineata cu curu in sus in pat, si cand te bat rapitorii. Apoi esti invatata ca ar trebui sa te simti vinovata si de rahat, daca ai iesit la baute cu o amica fara permisiunea sotului, plecat in alt oras. Pai nu-o ok sa nu-i raspunzi la telefon, iar daca te-a sunat de 6 ori deja, poti fi sigura ca ai belit-o, mai ales cand are garda in curul tau si oricum stie ce faci.

Foarte educativ filmul: abuzul psihic e ok, ca doar nevestele trebuie sa ceara voie, pula nu se suge, machiajul ti-e permanent lipit de fata, iar tot ce vrea un barbat e sa-si imparta banii cu tine. Nici nu ma mira succesul la femei, lol!

Alt artist

brooke-lark-4J059aGa5s4-unsplash

Photo by Brooke Lark on Unsplash

Jordan este artist. Desenează frumos și-i disperat după sex. În profilul lui de Tinder a scris că oferă sex pentru cazare, un fel de prostituție în natură adresată clientelor nevoiașe și cu portofelele goale. După un schimb scurt de replici mi-a povestit dezinvolt fanteziile lui cu mine, cu m-ar linge cu patimă și m-ar fute în toate pozițiile pe care mi-le doresc și nu neapărat. I-am mulțumit de ofertă, urându-i succes la altele, iar el  a început să mă bombardeze cu cereri de poze, preferabil goală, promițându-mi solemn că mă desena cu mâna lui de artist înfometat. Mi-a cerut în schimb doar o masă caldă, nici măcar sex, probabil mânat de scârțâitul mațelor pe stomacul gol. În speranța că mă va convinge, a început să-mi aducă elogii frumuseții mele misterioase de sub masca de motocicletă, la care nu avea de fel acces vizual, dar complet acces creativ, dezvoltat de mintea lui talentată și în mare trebuință de acoperire a nevoilor primare: sex, mâncare, colibă. Obosită de vulgaritatea cuvintelor am decis să pun capăt scurtei noastre întâlniri virtuale.

Sper să-și fi găsit o ocrotitoare, acest exemplar talentat și pierdut în lumea flămândă a artiștilor.