Efectele terapiei

În terapie mărturisesc despre mine secrete, mai ales gânduri, dar și fapte pe care în mintea mea le găsesc îndoielnice, rușinoase sau imorale. Spunându-le cu voce tare, greutatea lor nu mai capătă aceeași amplificare, am posibilitatea de a le diseca, de a le analiza și mai ales de a le accepta. În mod surpinzător, ele nu mai par atât de groaznice după ce le-am dat o definiție, le-am căutat o origine și le-am atașat un scop. Câteodată nu sunt groaznice de fel, fiind de fapt mai naturale și mai normale decât aș fi crezut vreodată, doar că aceste elemente ale normalității lor nu mi-ar fost vizibile înainte de terapie prin ochelarii limitați de concepte greșite, superstiții ori false valori pe care îi purtam.

Odată debarasată de aura negativă și secretoasă a gândurilor și faptelor mele, am început să mă iubesc, înțelegându-mi nevoile și acceptându-mi faptele, dorințele și nevoile. Onestitatea față de mine însumi mi-a adus eliberare față de constrângerile impuse de cei din jurul meu asupra mea. Am încetat să mai văd lumea prin filtrul ipocrit al societății, construindu-mi propriile barometre de evaluare.

În terapie învăț să devin un observator al meu și al celor din jur, să mă desprind de situațiile cu care mă confrunt, de reacțiile celor din jurul meu și de sentimentele mele, ca să pot analiza și diagnostica situația la rece. Eliberându-mă de emoțiile mele, prin acceptarea lor, și ale celor din jur prin refuzul de am le interioriza și asimila, pot analiza mult mai bine ceea ce se întâmplă, îmi pot asculta instinctul sau pot decide pragmatic, după bunul plac. Încep să am în fapt liber arbitru.

De Crăciun am primit în dar Dune, primele trei cărți. Le-am citit cu satisfacție și bucurie, fascinată nu atât de intrigă, cât de jocul minții pe care-l propune Frank Herbert. M-am regăsit în el fascinată de puterea minții pe care cu greu ne-o descoperim. Pentru mine această lectură a fost o terapie, în cadrul propriei mele terapii, o oglindă pentru jocul minții, stimularea autocontrolul și observarea lucrurilor pe ansamblu.

Ademenire

ava-sol-fOShCA9zz-4-unsplash

Photo by Ava Sol on Unsplash

M-am trezit de dimineață cu un chef nebun de sex. Am deschis ochii suav, doar ca să realizez că gagiu-meu este în Cracovia, așa că am făcut ce știu mai bine. Izvorât din ungherele sensibile și doritoare are sufletului meu carnal, i-am scris un text pe Whatsapp. Răspunsul lui a fost scurt și la subiect: vin mâine.

A doua zi a venit și a îndeplinit exact dorința mea carnală.

Las mai jos textul poetic în română, gândindu-mă că poate fi util și altor domnișoare sau doamne doritoare de hârjoneală și care vor să-și invite elegant victimele să le posede. Dau derogare de la plagiat.

... știi ce mi-aș dori? Să faci dragoste cu mine delicat, senzual, sărutându-mă pe tot corpul, atingându-mă și lingându-mă încet, cu răbdare și putere. Vreau să mă cucerești bucată cu bucată, să mă explorezi și să mă posezi. Mi-e dor să fiu intimă cu tine, să-ți descopăr corpul, să-ți atingi pielea și să-ți simt mirosul.

De 8 Martie

De 8 Martie m-am plimbat pe faleză admirând marea cu vântul în pletele-mi răzlețe, scăpate de sub șapca de primăvară. Am pășit pe lângă apa albastră și liniștită, privind cerul însorit și norii pufoși, având lângă mine bărbatul, cu care schimbam sărutări pe furiș și în față copilul gelos pe trotinetă.

Am respirat aerul călduț al primăverii, i-am strâns mâna bărbatului, am pupat copilul și am contemplat la banalitatea vieții, la aceste momentele de ”famile”, atât de simple, naturale și neapreciate în relațiile lungi. Neapreciații catalizatori ai relației, când nimic nu-i extrem de intens, dar nici dramatic, cu doar familial. Există un confort și o siguranță incontestabilă pe care aceste momente le dau, o stabilitate dureros de necesară ce vine din parteneriat, acoperind nevoia aparținerii la un cuib, dorința de a fi parte a unei construcții și răspunsul unei conexiuni.

În orele petrecute la malul mării și în momentele de după, am făcut față cu brio la crizele de gelozie ale copilului, căci în viața mea și-a făcut apariția o altă persoană importantă, situație pe care ea o gestionează dificil, cu lacrimi, crize de furie și multe ”te iubesc”. Momentele de liniște, discuțiile calme și pupăturile furișate m-au ajutat să-mi reglez parțial comportamentul și așteptările față de bărbatul de lângă mine, cu care încerc să construiesc o relație, proces extrem de greu, anevoios, dureros, imprevizibil, cu multe momente frumoase, dar și pline de încordare.

După plimbare ne-am întors acasă. Copilul s-a pus să lucreze la un proiect școlar, bărbatul la un pui de somn, iar eu  la cratiță (haha – m-am întors la cratița familiei, după mai bine de 6 ani de hoinărit). Am gătit cu plăcere, cu un pahar de vin roșu în mână, o mâncare foarte delicioasă, pentru ”familia în construcție” (și aici, chiar acum scriind aceste rânduri am o mică înțepătură la inimă de frică), pe care am servit-o pe masa ornată cu un buchet frumos de lalele, primite de la bărbat.

Frica

melanie-wasser-j8a-TEakg78-unsplash

În copilărie am dezvoltat câteva carențe esențiale în materie de respect pentru sine, așteptările de la bărbații, bucuria succesului sau pura stare de bine. Nu sunt unică în carențele mele, le observ des și la alții, foarte similare sau ușor diferite, în funcție de contextul în care au fost dezvoltate și de experiențele individuale ale fiecăruia. Acum, la maturitate sunt conștientă de ele, mă deranjează și a venit vremea sa le remediez. Doar că nu știu cum. Frica de a trai împlinită mi-e tatuata în oase.

Mă bucur aparent de ceea ce am, cultivându-mi permanent nevoia de a avea mai mult, născuta din frica că, într-o bună zi nu voi avea nimic. Mi-e frică să fiu mulțumită, ori  satisfăcută cu viața mea. Mi-e teamă să mă bucur de ceea ce fac și evit să fiu recunoscătoare pentru lucrurile bune care mi-se întâmplă. Nu reușesc să trăiesc pur și simplu bine și să nu mai creez drame.

Privind obiectiv și plasând frica de-o parte, admit că viața mea este frumoasă, mult mai interesantă decât mi-am imaginat-o vreodată, presărată cu realizări și împliniri pe care nici măcar nu mi le-am imaginat. Sunt de asemenea conștientă că, dramele pe care mi-le creez sunt de multe ori abstracte, superficiale, inutile și absurde. Deși știu asta, nu mă pot debarasa de acest obicei, de-a crea și-a purta cu mine durere.  Nu știu cum să mă redresez, cum să mă întorc pe drumul normal, pentru ca nu am fost de fapt niciodată pe el. Nu cunosc un alt stil de viață.

Dramele mele s-au născut în copilărie, sub loviturile administrate de părinți, în mod regulat, de obicei după o stare de iubire și euforie. Așa că, m-am obișnuit cu permanenta nevoie de a fi pedepsita, de a suferi ritmic și sigur, chinul cel mai mare fiind administrarea imediată a durerii după clipele de bucurie și fericire. Când bătăile au încetat, dramele au continuat cu abuzul verbal sub formă de critică necontenită, umilire, înjosire, mustrare și chestionarea permanenta a gândirii și deciziilor mele. În timp, am pus distanță fizică între mine și părinți, viețile noastre urmând un alt curs. Am crezut că am scăpat de abuz, doar ca să aflu ulterior că-l retrăiesc din nou, dar sub altă formă. Din copilul abuzat de părinți, în copilărie, am devenit la maturitate, adult abuzat de partener.

Din fragedă copilărie am dezvoltat crize de plâns, de obicei după administrarea unei bătăi. Mă dorea atât de mult nedreptatea care mi-se făcea și frustrarea neputinței, că începeam să mă rănesc singură. În mintea mea mică meritam mai multă durere, deoarece eram prea slabă și permiteam ca răul să mi-se întâmple, deoarece greșisem. Crizele de plâns se opreau după ce mă legănam cu tot corpul sau doar cu capul, până mă lua amețeala. Crescând, am crezut că am îngropat acele momente de durere și umilință în trecutul meu, alegând să șterg o parte dintre acele amintiri. Au ieșit însă la suprafață, mai nemiloase ca niciodată, pe când mă așteptam mai puțin. Adultă fiind, am început să mă leagăn din nou. În timpul unei astfel de crize, mi-am dat seama că ceva este total greșit în căsnicia mea, daca soțul (alesul, ocrotitorul și marea mea dragoste), reușește să-mi provoace aceeași stări de nesiguranță și frică, pe care le-am trăit în copilăria mea abuzivă. Acesta a fost pentru mine factorul declanșator, ca să mă mobilizez și să ies din căsnicie. M-am gândit la modul serios că dacă voi mai continua așa, voi sfârși într-un spital de nebuni sau cu capul zdrobit de pietrele din grădină. Durerea m-a motivat să-mi fac un plan strategic de evacuare din relație, inspirându-mi dorința de luptă, mai ales în momentele în care am fost atacată. Ca să supraviețuiesc, m-am întors la instinctele primare.

Acum, la câțiva ani distanță, nu mai am crize de plâns potolite cu legănat, însă duc cu mine o nevoie regulată de urcuș și coborâș, o necesitate de pedeapsă permanentă, după fiecare moment de euforie. Și cum nu-i mai am pe călăii mei prin prejmă, ca să mă pedepsească, o fac singură. Mă mutilez solitar din nevoia de a-mi echilibra viata și pentru că mi-o frică teribilă să fiu pur și simplu fericită, în siguranță, eliberată de critici, judecății, alți oameni, așteptările altora și mai ales de frica mea!