A fi în relație

De ceva timp învăț să fiu în relație. Cu caietul și pixul în mână, citind, luând notițe, consultându-mă și făcând schițe exact ca la școală. Nu-i nimic nou în a învăța să fii într-o relație, educația femeii din anii de mai de mult fiind bazată pe treaba asta. O soție perfectă în concepția de atunci a lipsei de egalitate dintre sexe, se scotea cu multă muncă de pe băncile școlii unde era învățată cum să servească bărbatului. Ei bine, și eu învăț acum, însă nu cum să gătesc corect macaroane, ori să scot piatra de pe bateria de la baie sau să șterg cu precizie praful de pe rame, ci cum să-mi exprim standardele, să-mi stabilesc granițele și să-mi reglez forma de atașament în așa fel în cât să creez o legătură sigură și mutual satisfăcătoare cu persoana de lângă mine.

Scormonindu-mă, analizându-mă și disecându-mă, am ajuns la concluzia că nimeni nu m-a pregătit niciodată pentru o relație, neavând nici la școală și nici acasă discuții pertinente, informații ori sfaturi utile pe tema asta. În schimb am auzit o mulțime de povești vânătorești născute din concepții greșite, frustrări absurde ori ignoranțe. Nu m-a învățat nimeni cu ce se mănâncă o relație de egalitate între doi parteneri, cum se comunică nevoile, cum se exprimă dorințele și așteptările în mod natural, fără agresivitate, ceartă ori șantaj. Nu am exersat niciodată cum se susține o dezbatere în cuplu fără acuze ori frustrări, cerându-se sprijin ori atenție direct, deschis și nu printr-un comportament de protest. Nu m-a sfătuit nimeni cum să reacționez când situația nu-i tocmai cea mai plăcută și nici nu mi s-a spus că-i în regula să-mi acord timp de gândire, ori că am dreptul să consider toate nevoile mele importante, doar pentru că sunt ale mele.

În schimb am auzit des despre cum trebuie să las de la mine, să păstrez secrete față de partener, să-l duc cu zăhărelul și cum să-l pun în fața faptelor împlinite. Nu prea am înțeles niciodată cum se împacă idea de ”a face ce vrei din bărbat”, frecvent auzită de la femei în discuțiile dintre ele, cu ”a lăsa de la tine”, o expresie des auzită de la femei în prezenta bărbaților. Șireteniile, jocurile sau combinațiile nu pun bazele unei relații stabile și satisfăcătoare. Nu duc de fapt nicăieri, doar la frustrări, nemulțumiri și relații toxice.

Ce am învățat și încă învăț cu dificultate și cu mult exercițiu, este să fiu tare pe poziție, să-mi definesc exact nevoile, chiar dacă ele sunt absurde pentru alții, dacă sunt importante pentru mine, trebuie să mi-le asum și respect. Învăț să-mi trasez corect limitele și să-mi prezint elegant și concret așteptările și să lupt pentru ele. Când nevoile mele sunt satisfăcute am observat că dispare elementul frustrării, sunt relaxată, flexibilă și îngăduitoare tocmai pentru că mă simt iubită și respectată. Și, am  început să învăț să-mi fiu loială în primul rând mie, să mă iubesc și să mă respect pe mine și să mă pun pe primul loc. Doar respectându-mă pe mine, pot să cer și să primesc și respectul persoanei de lângă mine.

Semne de maturitate

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.

Adevăruri dureroase

heart-1463424_1920

Image by Dimitri Wittmann from Pixabay

Azi, dintr-una într-alta am spus un lucru adevărat despre mine: am o sete disperată de a fi iubită. Îmi lipsește iubirea și afecțiunea, cautând-o mereu, fără încetare, în cele mai futute locuri posibile, în paragini de relații și în inimile ocupate ale altor oameni. Am o disperare bolnavă pentru afecțiune și o nevoie acută de a fiu dorită, admirată și iubită, așa că îmi adun în jurul meu o mulțime de bărbați, de care nu am nevoie și pe care îi fut la cap până se îndrăgostesc de mine, până mă doresc cu ardoare, chiar dacă eu nu vreau să fiu cu ei, din diverse motive, ce nu ne-ar permite o relație normală, în care să fi fericită. Iar, cea mai nașpa parte vine abia după ce conștientizez că nu vreau sau nu pot să fiu cu ei, dar nici nu vreau să le dau drumul, ținându-i legați de mine prin anumite circumstanțe, ce mă asigură că ei sunt acolo, la dispoziția mea, când am eu chef, pentru ca așa mi-se pune mie pata.

Odată prins în plasa mea, bărbatul, se afundă până la sufocare, îmbălsămat în iubire și respingere deopotrivă, ceea ce creează între noi o legătură bolnavă și puternică din care nu mai putem ieși normali. Doar că, eu nu sunt normală și toată legătura asta nu face decât sa-mi confirme modelul de viata defect.

Consecințele relațiilor de genul acesta sunt de obicei devastatoare și pentru mine, și pentru ei. Eu nu pot merge mai departe decât dacă sar la următoarea relație, care de cele mai multe ori începe ca o relație adjunctă la relațiile pe care le întrețin deja cu foștii etern vii din viata mea, ca să se sfârșească în mod normal ca și celelalte. Pentru ei se termină în cel mai bun caz cu inima ruptă, iar în cel mai rău cu o obsesie bolnavă pentru mine, îmbălsămată într-o ură ascunsă, ce o proiectează în tăcere asupra mea, de fiecare dată când ni-se intersectează ochii.