Și-a băgat mama permanent

Image by Markus Spiske from Pixabay

Are ea obiceiul ăsta, odată la câțiva ani, să meargă la o frizeriță de cartier, de regulă o doamnă mai în vârstă tot cu părul creț, genul ce scapă foarfeca pe jos și o culege de acolo, ștergând-o în trecere de șorț, ca să ți-o bage din nou în păr, specialistă în taparea extremă a firului de păr și maestră în golitul tubului de fixativ din trei mișcări. Și se pune doamna frizeriță pe treabă, tunde părul în forma clasică a româncelor trecute de 40 de ani, periuță la spate și moț oacheș în creștet. Apoi ia frizerița moțul, nici prea lung și nici prea scurt, între degete, îl unge sănătos cu o soluție oleioasă, puțind a jumătate din tabele lui Mendeleew, și-l învârte sofisticat pe niște bețe de lemn negre și uzate. După ce i-a legat moțul bine, își pune mama casca de femeie măritată pe cap, ascultând zumzetul aerului și-al bârfele din frizerie vreo 20 de minte și-i gata. Iese de acolo arătând ca o babă, îmbătrânită cu minim 10 ani și cu părul numai bun de vopsit. Partea cea mai mișto a întregii operațiuni este că părul acela creț din vârful capului, pe care ea și-l pune pe bigudiuri permanente ca să „îi stea”, nu-i stă niciodată, nu de alta, doar că părul creț și în permanent se spală cu balsam și se usucă cu difuzorul ca să stea creț și nu de-a-n pixu, operațiune pe care ea evident nu o face.

În schimb, face alte lucruri, cum ar fi să-mi dea sfaturi de stil, gratuite și necerute, în special  când merg și eu cordial odată pe an la biserica din satul în care locuiește. Atunci își găsește ea să mă fută la cap, cum că se cade să port batic în cap, că asta-i moda religioasă la țară cică, la care eu evident refuz să mă conformez. Mai are obiceiul de-a scoate exclamații dezaprobatoare și pline de sictir, de fiecare dată când beau un pahar de vin, bere sau votcă, ori discut despre viața mea, un tratament cosmetic sau vreun nou hobby pe care îl exercit. „Ce-i cu prostia aia pe cap la tine?” a fost replica ei, văzându-mă  cu casca de la motocicleta prima oară.

De divorț nici nu mai amintesc, pentru ca deja sunt pleavă socială și merit doar să fiu arsă pe rug pentru că mi-am lăsat bărbatul și nu „m-am ținut de el” ca să ”fiu și eu acuma bine, la casa mea”. Irelevant pentru ea futaiul la cap la care mă supunea, astea nu contează, căci precis a fost din vina mea, că nu am știut eu cu „cum să-l iau”. Abuzul psihic, cum se definește ceea ce făcea el, este profesional tratat de ea cu „mai lasă-le pe astea”. Ironic cum ratatul cu care mă împroșcă pe mine direct este total opus de laudele pe care și-le aducea în tinerețe, când am auzit-o fălindu-se prietenelor că pe ea soțul nu o bate, de unde înțeleg că este conștientă de scala de recompenselor din România pentru nevestelor.

Foarte tare și adorabilă este mama mea, și dacă nu ar fi fost faza cu asemănările fizice, care totuși sunt vizibile, m-aș interesa serios dacă nu m-au schimbat la naștere. Și nu că ar fi prima data când mă lovesc astfel de gânduri, căci de prin adolescență mi-se trag, de pe vremea când contemplam boem cu idea de-a fugi de acasă. A amânat-o doar din rațiuni practice, pe când am făcut 18 ani, mutându-mă legal la facultate. O vreme am crezut că este chestie de IQ și că mama pur și simplu ar fi tâmpă, dar m-am convins rapid și mai ales în prezența audienței, că nu-i ăsta baiul. De față cu alții, mama se schimbă rapid, întoarce foaia, devenind socială, plăcută, culturală și chiar apreciativă la adresa copiilor ei, un fel de mamă călduroasă și afectivă, care le zâmbește prietenilor, servindu-i cu de toate, bere, vin sau votcă, doar ca să-i critice pe copii în privat.

Probabil că și eu, ca multe femei de vârsta mea, născute și crescute într-un mediu similar cu al meu, sufăr de lipsa afecțiunii și-a comunicării cu mama, care nu a știut, nu a putut sau nu a vrut sa-mi acorde atenția necesară. Distanța dintre noi și-a lăsat cicatrici adânci în caracterul meu de-a lungul anilor, în special conectate cu nevoia afecțiunii, percepția singurătății, luarea deciziilor și părerea despre sine. Modul în care mama încă mă compară cu ceea ce consideră ea că-i pleava socială, criticându-mi toate alegerile și prevăzându-mi un viitor exclusiv nefericit și mizer, mă face să cred că mă urăște sincer și cu patimă, din tot sufletul ei inaccesibil pentru mine.

În terapie am aflat o chestie interesantă, o teorie conform căreia atunci când bărbatul își înșală soția, ea are tendința de a-și schimba partenerul, oferind fiului afecțiunea în locul soțului infidel, iar dacă are cumva și o fiică, are tendința de a o privi ca pe o rivală. Interesantă teorie, ce cred din experiență că are o bază reală, explicându-mi astfel multe aspecte și ciudățenii, cum ar fi cea că eu pe la 6 ani dormeam cu taică-meu în pat și maică-mea cu frate-meu. Atunci părea cel mai normal lucru din lume, dar acum mi-se pare ușor deplasat. Probabil nu mai dădea nici mama, daca tata tot futea la altele.

Ca sa închei într-o notă pozitivă, așa de final, am început să comunic cu maică-mea. Comunicare merge deocamdată doar într-o singură direcție și încercă să fie pe cat posibil limitată în izbucniri de ură și dispreț, pe care si eu i-le servesc cu mândrie și nestingherit, îngrădind-se la exprimări de genul „nu îmi place”, „nu sunt de acord”, „mă jignește”, „mă deranjează”: critica, comparările și judecata.

Relațiile – dintr-o perspectiva mai profundă

img_7197

Când sunt cu el, lumea-i a mea. Mă simt în siguranță, mă simt iubită, protejată, primesc atenția de care am nevoie, stârnesc interesul pe care mi-l doresc. El mă tratează exact așa cum vreau sa fiu tratată, mă atinge cum îmi doresc sa fiu atinsa și îmi oferă tot ceea ce vreau sa primesc. El se comporta exact așa cum mă aștept să se comporte un bărbat cu mine și o face într-un mod firesc. Eu sunt naturală, fiind eu însumi, în cea mai bună formă a mea, excelentă, bine dispusă, zâmbitoare, foarte calmă, sigură și stabilă. Oferim și primim unul de la altul tot ce avem noi mai bun, eu și bărbatul altei femei.

Nu-i  împărtășesc problemele mele reale și nici temerile nu mi-le cunoaște, precum nu-mi  cunoaște nici familia și nici nu plănuim sărbători împreună. Pentru că toate lucrurile ce țin de-o relație de parteneriat, el le are într-o parte, iar eu în alta.  În timp ce el le împarte cu actuala nevastă, eu le împart cu fostul soț. Până nu le scot de acolo și implicit îl las pe fostul soț în urmă, o să mă hrănesc cu relații fictive, oameni incompleți, indisponibili și relații inexistente.

Încă măritată

estefania-solveyra-mmdDXLImAqQ-unsplash

Photo by Estefania Solveyra on Unsplash

Timp. Niciodată nu de acordăm timp ca să înțelegem, să ne vindecăm, să decidem sau să ne bucurăm.

Mi-a luat aproape trei ani ca să realizez că sunt încă foarte activă în relația cu fostul soț și chiar dacă nu îmi doresc, sunt încă bine măritată cu el. De aceea, când ne vedem începe circul, căci este singurul mod de comunicare la care răspundem amândoi. Ne știm rolurile bine definite și ne simțim în elementul nostru atunci când urlăm unul la celălalt. Nici unul dintre noi nu dorește să meargă mai departe, ținându-se cu tărie de ceea ce posedă și cunoaște: o relație defectă, o comunicare incompletă, frustrările amare ale nemulțumirii și o profundă  nefericite interioară profundă. În fapt un alt model de viață copiat de la părinții noștri și aplicat la noi. Doar că noi, și mai ales eu, suntem mai independenți și emancipați decât au fost ei, iar în loc să ne înghițim nemulțumirile, le-am vomitat. La mijloc este și un copil, a cărui personalitate se creionează acum, pe baza a ceea ce-i transmitem, deci am nimerit excelent pe urmele părinților noștri.

Câteodată avem momente de sclipire, speranța unei alte relații, clipe de luciditate când ne dorim cu adevărat sa ieșim din această smoală. Sunt momente rare, în care câteodată ne decidem să încheiem, să ne despărțim cu adevărat, să trecem peste resentimente, oprind cearta și privind lucrurile de la distanță cu indiferenta, calm și toleranță. Doar că, nu ne sincronizăm momentele respective și când unul iese la liman, celălalt îl trage din nou în mocirla dulce și foarte amara a dragostei de mult evaporate. S-ar putea să trebuiască să ne eliberăm împreună, dar cumva fiecare refuză asta individual.

Amanți

img_3733

Drumurile de peste ocean sunt largi și pustii. Bagi kilometrii pe ele în timp ce meditezi la cât de îngust privești viata, la cât de mică și închisă este lumea ta. Dar, se deschide ea, cu voință și prin muncă, multă muncă mentală cu tine și cei care te înconjoară, munca de Sisif, care nu se va termina niciodată și de cele mai multe ori nu duce nicăieri, pentru că mereu pornești totul din același loc.

Am ajuns să trăiesc și experiență asta, împărțind cina generoasă și delicioasă cu amantul și nevastă-sa. La masă zâmbete, discuții și alte abureli sofisticate. M-am simțit și mică și măreață în același timp, într-un amestec mai mult amar decât dulce. Când auzi că nevasta a primit un G Class, în timp ce pe tine te hrănește cu eșarfe, fie ele și de la Hermes, îți dai seama care este distanța reală dintre voi doi, și mai ales dintre voi două. Apoi îl simți cum se freacă de tine accidental și totuși public, cum se așează inocent în spatele tău ca să fie prins în cadru lângă amantă, în timp ce nevasta e abandonată la celălalt capăt al pozei. Dar nimic nu te mișcă din amorțeala zâmbetului fals tatuat pe față de calmantele luate la prima oră a dimineții, decât cuvintele lui neutre, ce îi creionează planurile pentru următoarele luni, intensiv umplute de activități și dureros de goale de tine. Lacrimile îți stau să-ți plesnească în ochi și o tristețe amară îți cuprinde inima. Și atunci zâmbești. Fals, artificial, dar zâmbești. Este singura ta armă.

Iți tragi doua palme mentale, deși le-ai prefera fizice, inghiți amar căcatul și mergi mai departe. Apoi, cândva vine și momentul acela de intimitate în care sunteți singuri și vă îmbrățișați ca doi nebuni, lipindu-vă corpurile, frunțile și orice părticică de piele posibilă unul de celălalt. El îți spune ca s-a îndrăgostit de tine, tu îi confirmi afecțiunea ta și sunteți gata să dați cu capul de pereți, ca un berbec venerabil și un săgetător pur sânge. Doar că despărțirea se apropie, orele trec in defavoarea voastră, minutele se scurg necruțător și înainte să apuci să te aduni după îmbrățișarea lui pofticioasă, intri în aeroport, faci check in-ul spre o alta lume, te pui pe un scaun și… asta a fost. Te așteaptă vreo opt ore de zbor, ca viața să poată pune între voi 6 653 de km, iar el se întoarce spășit la nevastă.

Pe când te trezești din euforie ești deja într-o altă lume, lumea ta fără de el. Iți tragi un Aperol Spritz, bagi un articol pe blog și îți vine să fuți doi pumni în perete. Doare, doare prea tare si nu mai est amuzant deja.

Newness film sau un alt deja-vu

MV5BMzExZTFiM2EtN2QyYS00YWZiLWFlOTMtZGYzMWI4MTNkZGYzXkEyXkFqcGdeQXVyNzk3NjQ1MTc@._V1_

În urmă cu câțiva ani, pe când mă jucam încă de-a nevasta, ce futea doar imaginar, ca soțul iubitor nu presta mai de fel, îmi spune un amic că viata lui este ca și în filmul Shame. Mi-a mărturisit că așa trăiește el, pe portale gen Zbiornik, fiind prins într-o pânză de relații sexuale fără sens sau valoare, futând de dragul de a fute, fără să simtă nimic pentru nimeni. Mi-a zis atunci că vrea să schimbe asta, iar în urmă cu câteva luni îmi povestea cum s-a îndrăgostit fără speranță de-o ucraineancă ce i-a rupt inima. Am râs de el cu gura până la urechi la mărturisirea că, nici nu a apucat s-o fută pe ucrainiana răzleață, înainte să se care din viața lui. Apoi i-am consolat suferința, văzându-l cât de mult îl durea pierderea. L-am asigurat cu jumătatea de gură că durerea iubirii neîmplinite trece și am schimbat discuția înspre experientele mele și despre mine. Eu, care alunecam deja încet si sigur pe urmele lui vechi.

Aseară am urmărit Newness, un film foarte interesant ce mi-a trezit o senzație cumplită de deja-vu. Acțiunea din viata mea este mai diferită față de cea din film, dar esența este mult prea similară. Lucrurile se derulează pe butonul play și forward, cu o repezeală amețitoare, și-o superficialitate dăunătoare, în timp ce rănile și dezamăgirile legate de viața mea amoroasă eșuată stau îndesate într-o caseta a minții mele pe jumătate deschisa. Evit să mă confrunt cu ele, însă nici nu reușesc să le ascund pe deplin, ieșind la iveala în momentele inoportune.

După pozat

frank-mckenna-JbTBJYOEc28-unsplash

Photo by frank mckenna on Unsplash

Ma întorc după o noapte nedormita în care nu m-am futut cu fotograful, ci cu prietenul lui, venit de grabă și încărcat cu bagaje de la autocarul ce-l aducea din munți, direct la sesiunea mea foto. Tocmai se întorcea după două săptămâni dintr-o tabără de copii, unde a fost pe post de instructor de snowboard. Era deci nefutut rău și îngrijorat că mă ia fotograful în primire. S-a terminat de trei ori, eu o dată și de doua ori am mimat.

Fotograful, un tocilar pervers, ironic și sincer, mi-a propus sa o facem în trei, disperat de excitat, iar după refuzul meu, m-a implorat să-l las măcar să ne privească. M-am opus și s-a ofticat, trăgându-și singură două labe în camera alăturată,  în timp ce noi ne sexam cât mai potolit. A doua zi, după ce aplecat amicul meu de sex, fotograful a continuat să se dea la mine și mai aprig, rugându-mă insistent să-l las măcar să mă lingă. Mi-a reproșat cu tupeu că i-am futut prietenul în dormitor, în timp ce el a rămas singur pe canapea. Și într-un exces de zel, și-a dat cu mândria de pământ, replicând cu fața schimonosită de stima scăzută de sine „… dar ce, eu sunt doar fotograful”.

I-am înțeles supărarea și l-am compătimit, dar nu aveam chef să mă fut cu el. Știu, câteodată viata este cam curvă, iar întâmplarea mi-a amintit de libertatea sexuală din studenție, dar și de reproșurile neîntemeiate pe care le primeam de la bărbații pe care-i refuzam. M-am abținut de la a-i întinde un pahar cu apă și a-i reaminti că eu am plătit pentru toată petrecerea (sesiunea și închiriatul apartamentului ca decor) așa că eu stabilesc regulile de la locul de joacă, doar pentru că el face Photoshop-ul pozelor.M-am simțit în schimb stăpână și șefă, un fel de matroană ce jonglează pe degete cu băieții mai tineri. Un alt rol, în care eu cer și primesc, iar ceilalți se supun sau pleacă. Oare de ce-i atât de greu câteodată să ne simțim stăpâne pe viața noastră sexuală. Să decidem singure cu cine, când și unde vrem să ne futem, fără complexe sau stres.

Am reflectat ulterior de ce am ales să ratez șansa se a mă fute cu doi bărbați în același timp, o fantezie atât de des atribuită femeilor. Pentru că nu m-a încântat perspectiva. Nu mi s-a părut atractiv, ba chiar mi-a dat un sentiment ciudat de inhibiție, un trio-ul care mă interesează și nu mă atrage. Nu în această configurație.

Nu știu să dau papucii ca lumea

slippers-1432817_1920

Image by yoshidacmc from Pixabay

Recunosc că aceasta este una dintre problemele mele majore, faptul că nu știu să dau papucii în mod efectiv și eficient, direct, rapid și fără consecințe.

Am dat papucii direct și obiectiv nu-i prea greu, mai ales când te caracterizează asertivitatea, ca și pe mine, doar că papucii direcți sunt deseori însoțiți de consecințe ce trebuiesc asumate, de bună voie și fără silă. Ei bine, la o faza din asta, să fi avut pe atunci vreo 15 ani, în plină asertivitate, când i-am dat unuia papucii în direct, mi-am luat o palmă în bot, pe lângă amenințările și injuriile de rigoare. Nici nu am terminat bine să-i spun nemernicului că nu ne potrivim, recomandându-i o altă parteneră, că mi-am și luat-o frumos pe stânga. A fost prima și ultima dată când nu am dat înapoi, paralizată de rușine, jenă și umilință, că durerea în sine nu a fost mare lucru.

După experiența consecințelor în direct, mi s-a cam rup firul asertivitatii la dat papucii pe față, așa că am început s-o iau pe la spate, indirect, cu precauție și mai puține rezultate brutale. În primă fază am dat-o pe scrisori și cadouri de despărțire, apoi am continuat cu chestii mai puțin costisitoare, gen, evitatul, până se prindea gagiul că nu sunt interesată,  neprezentat la întâlniri (asta mai rar, căci îmi place să fiu de cuvânt), ascuns sub bancă (prin liceu mă ascundeam sub bancă, când mă căutau doritorii pe care eu nu-i doream în clasă), făcut mofturi până se satura, sugerat să se întâlnească cu altele, abandonat pe la petreceri sau discoteci (veneam cu unul și plecam cu altul), schimbat gagiu fără preaviz (mi s-a întâmplat de câteva ori să mă întâlnesc cu fostul pe stradă, iar eu eram de mânuță cu actualul), înșelat, plecat din oraș sau din țară și preferata mea, despărțire cu speranță, adică o tot lungeam până se dilua relația ca picătura de ploaie într-o baltă. După această bogată experiență în despărtiți indirecte, am ajuns la 30 și de ani, fără să am o idee concret despre cum să mă despart ca lumea de un tip, iar în contextul diversificării vieții mele intime, chestia asta chiar este o problema. Am vrut să mă despart de doi recent și greu mi-a ieșit.

În primul caz, vechile obiceiuri și-au spus cuvântul. Primisem pozele tipului reale pe  WhatsAap și am decis că nu mă interesează. I-am scris frumos și direct că nu mă interesează el sau o relație serioasă, pentru că nu sunt pregătită. El îmi răspunde glumind că, cine a zis ceva de o relație serioasă? Eu îl șterg din memoria telefonului convinsă că a priceput omul, dar uit să-l  și blochez. A doua zi îmi scrie din nou și cum nu mi-am dat seama că-i aceeași persoană, sunt de acord să ne întâlnim. Am însă un sentiment ciudat și într-un moment de inspirație divin, cu două ore înainte de întâlnire îi cer poze, iar el îmi trimite moaca exclusă de ieri în același lift, cu același tricou de Batman pe el. Asocierea dintre moaca tipului și eroul meu favorit din desenele animate este pentru mine un coșmar activ, așa că dau la o parte strategia directă și îi scriu că mă interesează doar o relație serioasă, că-mi caut soț pe bune, pentru că toate prietenele mele sunt măritate. El mă întreabă dacă mă simt disperata, iar eu ii zic că „Nu, dar vreau să trec la etapa următoare din viață”. Inutil să mai spun că nu a fost nevoie să-l blochez, căci nu m-a mai cautat de atunci și nici nu a trebui să anulez întâlnirea, fiind anulată din inerție.

În al doilea caz treaba a rămas încă neelucidată. După ce am ieșit împreună de trei ori, iar la a treia întâlnirea a mâncat spaghetele cu lingura, fără furculiță (când le-a tăiat cu lingura aia am crezut că-mi plesnește o venă în minte, de grotesc ce mi s-a părut, nu mai zic ca le-a asociat cu un cocktail, în loc de vin), mi-am dat seama ca diferențele dintre noi sunt ireconciliabile. Pentru că tipul punea multă presiune pe mine să fiu cu el, mi-am luat inima în dinți și m-am întâlnit cu el și a patra oară. La întâlnire am decis să beau doar ceai și să-i explic frumos și calm, că tocmai ieșisem dintr-o relație (ceea ce era parțial adevărat, căci tocmai îmi părăsisem amantul) și că nu am disponibilitatea emoțională pentru o alta. A reacționat foarte plăcut, spunându-mi că nici el nu are disponibilitate pentru o relație (doar ce-și dădu-se prietena afară din casă, în speranța că mă combin eu cu el și poate că mă mut acolo). Ne-am despărțit rapid, după nici o oră, eu acuzând o durere de cap acută, ca să pot intra rapid în scara blocului. Mi-am verificat mesajele până el s-a îndepărtat,  după care am intrat în parcare, m-am urcat în mașina și m-am îndreptat spre o altă întâlnire pe care o avea în seara respectivă. Credeam că am scăpat de el direct și rapid, căci m-a scutit de sms-uri câteva zile, ca mai apoi să mă bombardeze și mai insistent cu invitațiile. Mi-aș dori să am curajul să-i scriu: „Băi, pulică, nu mă mai căuta inutil, că oricum nu mă fut cu tine și cu nimeni din neamul tău, după ce-ai mâncat spaghetele cu lingura în fața mea”. Dar nu am și din păcate, la individul ăsta nu merge nici strategia „disperată după un soț”, că-i disperat el, la 38 de ani, fără moștenitori.

 

Alegeri pentru bătrâneți liniștite

matthew-bennett-78hTqvjYMS4-unsplash

Photo by Matthew Bennett on Unsplash

Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.

Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.

”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”

În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.

În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.

Vizita

mae-mu-aZfMW0hSnQI-unsplash

Photo by Mae Mu on Unsplash

Când un bărbat cu care ai împărțit ceva mai mult îți aduce cadou de ziua ta o sticlă de alcool, poți să fii sigură că tot ce ați împărțit, împărțit a rămas.

Cam am văzut sticla, am știut că-i ceva în neregulă, iar după cuvintele cordiale am trecut la subiectele cu greutate. Mi-a povestit despre prietena lui curentă, cu un nume similar cu al meu, cu aceeași culoare a părului și o statură similară. L-am întrebat dacă fute și la fel de bine ca mine, iar el a răspuns evitând răspunsul că nu-i o competiție. Doar eu pot să-i dau replica, că-i pentru mine, de fiecare dată. Pentru mine totul e o competiție. I-am mărturisit că sunt geloasă, nu pot să nu fiu, iar ca să-l fac și pe el gelos, i-am povestit fărâmituri din aventurile mele. A căzut sugestia de un trei cu prietenă-sa, la care el a răspuns că-i deschisă.

Închizând ușa în urma lui m-am întrebat de ce nu pot să-mi pierd foștii iubiți în pace, măcar pe ăia, cu care știu sigur că nu vreau să mai fiu?

Prima dată în Dubai

Te trezești in paradis și tot ce simți e o durere acută, un spațiu gol pe care nu poți să-l umpli. Privești indiferent atracțiile locale, minunății ale acestei lumii și surâzi obligatoriu la favorul pe care ți l-a făcut viața. Este frumos să călătorești și să vezi lumea. O fi plăcut să te trezești la etajul 43, dar dacă patul este gol și la celălalt capăt al firului nu mai e El, toate minunățiile lumii nu mai au gust. Cumva, aici, acum, decizia de-a o rupe cu El, nu-mi cade bine la stomac.

Știu că sunt fraieră și că, până la urmă toate iubirile trec, dar cumva momentul acesta de dor și lipsă doare enorm, de fiecare dată, la fel de intens. De data aceasta, doar panorama este mai frumoasă. Măcar sufăr cu stil.