Sunt la o rascruce de drumuri din aia futizata, in care nu stiu in ce directie sa o apuc. Am de ceva vreme presiunea timpului si mi-e frica sa ma angajez in ceva, daca nu sunt convinsa cu desavarsire, am sa-mi pierd timpul, pe care nu-l am. Doar ca, convingerea aia cu desavarsire nu mai vine, si nici nu o sa vina de acum incolo, pentru ca am trecut de varsta naivitatii, desi sunt incă departe de varsta intelepciunii.
Mi-e frica sa aleg solutia curajoasa, dar nici nu mă simt împacată cu soluția lașă. Probabil am nevoie de somn, mai ales ca pe aici incepe iarna.
Ca să-mi folosesc mușchii creierului, am început să scriu o carte – înca una, dar pe care sper să o și termin și să o si public – dar tot entuzismul s-a cam dus pe pulă, cand am dat de diacritice. Diacriticele sunt moartea pasiunii, ca trebuie să mă și uit la tastatură, nu doar in creier.
Si daca tot veni vorba de carti, cea mai faimoasa publicatie a mea artistica, e intr-o carte editata de mult, de revista Tango. Trecem peste faptul ca, mi-au trimis si mie cu greu un exemplar, cartea Cele mai frumoase iubiri e chiar interesanta, desi pe alocuri prea siropoasa.
Căpşunăriţa 