Faima

Simt ca blogul acesta o sa-mi paveze calea spre succesul public. Sa citesc din când in când, mai ales după o zi plină de întâmplări, ca sunt zdreanță, e ca un dus rece al faimei. Și cu cât le primesc mai des, cu atâta ma afectează mai puțin.

Lucrez la o colecție de haine de ceva timp. Colecția e controversata și nu ii pot găsi un nume. Cumva refuz sa mi-o asum, sa-mi pun numele meu pe ea și sa-mi aparțină. La început am crezut ca ma simt prea rușinată, apoi ca nu îmi place sa-mi dețin succesul, ca in final sa-mi admit ca, reținerea vine de la critica pe care anticipez ca am sa o primesc, cu succesul. Doar ca nu e critica, e ura.

Se zice ca trebuie sa-ți dezvolți o piele groasa in relațiile cu publicul, mai ales publicul tău, dar e greu. Nu critica obiectiva doare, ci ura, jignirile și înjosirile pe care semenii le proiectează asupra ta, ca un răspuns la propriile lor neajunsuri.

Am devenit tot mai indiferenta, înțelegând ca ura creste proporțional cu adorația, iar expunerea însemna asumare, pe care dacă ajungi sa o posezi, însemna ca ești foarte bine tu cu tine. Înseamnă ca te accepți și nu ai de ce sa îți fie frica sa te expui, pentru ca nu mai ai nimic sub preș de care sa îți fie rușine, jena sau frica. Te accepți cu toate imperfecțiunile și lucrurile frumoase pe care le posezi.

Eu sunt conștientă de valoarea mea, știu cine sunt, ce reprezint, care îmi sunt slăbiciunile și care îmi sunt punctele forte. Îmi cunosc realitatea și știu ca in tot ceea ce fac sunt eu. Nu am nevoie nici de acceptare și nici de confirmare.

Iar cea mai mișto parte e ca, scriu rândurile acestea din Dubai, unde ma plimb pe strada, cu o echipa vesela de oameni. Mergem iar pe jos, ca sa găsim un restaurant. Ar trebui sa încetam sa ne mai plimbam pe jos in Dubai, dar suntem prea europeni.

Și ca niște europeni autentici, am acceptat înfrângerea si ne-am urcat într-un taxi, ca sa ne ducă la același restaurant libanez pe care îl știam deja 😅.

Dubai din nou si pentru prima data

E prima data când zbor spre Dubai fără bagaj emoțional nefavorabil. Nu mai car cu mine jaluri inutile, speranțe deșarte și durerea lipsei, nu mai plâng pe melodiile de la el, ci ma simt bine și ma distrez in compania oamenilor care ma însoțesc. Duc cu mine speranța ca voi întâlni oameni noi și interesanți, bucuria ca pot calatorii in locuri variate cu munca și entuziasmul pentru noi aventuri.

Și ca sa fie treaba ca unsa, m-am împachetat la timp, nu am mai întârziat la îmbarcare, iar in aeroportul ne-am făcut plinul cu alcool – ca nu degeaba suntem polonezi, iar prețurile in Dubai nu sunt de fel prietenoase la procente 😉.

Calatoriile

Sunt in tren spre capitală, Wawa cum se zice pe aici. E un tren curat, civilizat și rapid, noul standard polonez la călătoriile feroviare. Nu are wifi, dar supraviețuiesc 3 ore, doar cu internetul de pe telefon 😅. Sunt liberă, sunt singură și îmi place. În trei zile plec in Dubai, vin înapoi pentru cinci zile și plec din nou, iar după ce ma întorc, merg în Germania în vacanță să-mi vizitez o prietenă dragă. De data asta merg la Munich pe bune. Ca o paranteza, când zburam transatlantic să ma întâlnesc cu amantul, ziceam tuturor ca plec la Munich, ca sa nu trebuiască sa explic prea multe, nu de alta, dar zborurile transatlantice sunt cam bătătoare la ochi 😆. Cu un program atât de încărcat, i-am zis instructorului sa-mi de-a termen la curs după 6 mai 🙄, observ ca va fi cam greu cu motocicleta, dacă nu fac din asta o prioritate.

Eu ador sa călătoresc, pentru ca îmi place sa fiu mereu in locuri noi, ma încânta imprevizibilul și sunt flamandă pentru cunoaștere. Am început relativ târziu sa călătoresc regulat, după ce m-am mutat din România. Am ieșit din țara prima data la 22 de ani, ieșire care a culminat și cu mutatul din România, deși plecasem cu gânduri de reîntoarcere. Până atunci călătorisem puțin prin țară cu părintii sau un pic mai mult cu viața studențească. Am început ciclul călătoriilor regulate după ce mi-am cunoscut fostul soț, ce avea obiceiul weekend-urilor in Mazury si a cel puțin unui concediu pe an in străinătate, o tradiție poloneză de pe vremea comunismului. Polonezii călătoresc dintotdeauna, chiar si pe vremea comuniștilor, vacantele lor fiind marcate de trenduri in alergarea țărilor de vizitat, cu România printre ele in ultimii ani.

Călătoriile dese au venit odată cu munca, când o parte din obligațiile de serviciu erau târgurile și delegațiile. Cu munca am vizitat multe tari, pe care poate nu mi le-as fi pus pe lista la vizitatelor particulare (gen Liban sau Kuwait, descoperind locuri din lume interesante, atrăgătoare sau nemaipomenite.

In ultimii ani călătoriile au fost pentru mine prioritare, fiind interesată ca sa scap cât mai des de monotonia de acasă. Fiind și fără o relație stabilă, îmi este și mai ușor să călătoresc cu afacerile, decât personal , pentru că nu mai duc cu mine bagaj emoțional adițional, cu telefoane pe acasă și permanenta ”lipsă” ori gelozia partenerului, și mai greu să călătoresc personal, pentru că îmi lipsește un partener de călătorii.

Multă lume îmi invidiază călătoriile, însă nu iau în considerare faptul că plecatul des de acasă transformă casa mea într-un hotel, plătit în natură prin muncă fizică. Un hotel destul de complex la întreținut pentru că trebuie să-mi amintesc de fiecare dată să arunc gunoiul înainte să plec, să pornesc mașina de spălat vase și să ud florile, pentru că dacă uit vreuna din treburile astea, m-ar putea întâmpina un miros foarte neplăcut la sosire, mucegai în mașina de spălat vase și flori ofilite (been there, done that). Odată m-a întâmpinat și frigiderul decongelat, când a sărit o siguranță, iar de atunci am grijă să nu las nici prea multe produse în congelator, căci în frigider nu prea las mâncare oricum, când călătoresc.

Călătoriile sunt cu dus și întors, pe de o parte foarte fain, pe de alta foarte obositoare și cu siguranță pline de inspirație.

Cum se începe un maraton de 3 ore de sex?

Primul pas, tachinarea. În prima fază, îl lovești cu vorbe, spunându-i franc că nu mai poate, și dându-i de înțeles că e prea bătrân pentru tine. Îl frustrezi delicat, cu zâmbetul pe buze, până mai te plesnește peste ochi, dar se abține. Apoi te plesnește și el cu vorbe, zicându-și fără perdea, că ar trebui să te întrebi, dacă nu mai poate doar cu tine și că poate ar putea cu altele. Îți înghiți pastila în tăcere, mușcându-ți buzele, ca să o dai pe indiferență. Nu îl mai bagi în seamă, în timp ce el te tachinează în continuare. Cu o față relativ indiferentă îi răspunzi că ești prea obosită de dilemele lui existențiale și că-ți pasă prea puțin de aburelile, la ora respectivă. Îl lași în schimb să bea bine, privindu-l indiferentă, căci știi că o să-l țină mai mult descărcare furiilor.

Vă priviți în ochi. El îți usucă părul ca un iubit dedicat și în timp ce tu te pregătești de culcare, el încuie bine ușa camerei. Îl privești somnoroasă în timp ce începe să se dezbrace. Te așează pentru câteva secunde deasupra pieptului lui, acolo unde îi bate inima, ca să i-o simți, și ca să te simtă. Apoi te dezbracă delicat. Tu îl privești, fără a schița gesturi de dorință, iar când în sfârșit se învinge în tine, îi răspunzi cu aceeași pasiune. Acolo începe maratonul, e punctul start în care fiecare poziție reprezintă un nou orgasm, și după ce ai terminat, el ia o pauză scurtă, doar ca să aibă forța de-a o relua de la capăt pentru următoare repriză. Undeva, printre orgasme am încetat să le mai număr sau să mă mai gândesc măcar la ce se întâmplă. Îl simțeam doar in mine, pe mine, subjugată cu totul de el. Mă sufoca, mă plesnea peste buci, mă trăgea dintr-un colț al patului in celălalt, în timp ce eu mușcam bucăți din carnea lui coaptă, îl zgâriam cu patimă și îl strângeam de gât fără de succes. Un cuplu perfect de maniaci ce se urăsc pentru că se iubesc la nebunie și se împerechează până la epuizare. Secundele au devenit minute, minutele au devenit ore. Pierdusem noțiunea timpului, când m-am uitat la ceas, doar sa realizez că ne futeam într-una de 3 ore.

Mă fute, ca nici un altul. Și mental, și fizic.

Din episodul cu Romania

Sunt invitată să vorbesc la radio despre cum se îmbracă femeile din România. Ups! Un subiect sensibil și nu prea pozitiv înfloritor în mintea mea. Așteptarea este să spun ceva interesant și să las o imagine frumoasă despre românce din punctul acesta de vedere, deși părerea mea personală nu se suprapune cu așteptările.

Mă tot gândesc ce pot să spun inteligent în doua minute, cât o fi audiția, și trebuie să admit că, în clipele astea și de fiecare dată când sunt pusă în fața misiunii de a promova România sau ceva despre România, mi-e tare greu. Mi-e tare greu să promovez țara mea, pentru că nu cred în ea. Și totuși, aleg de multe ori și la intervale regulate să fac chestia asta, prin care le explic străinilor, de obicei polonezi, prin cuvintele lor, despre țara mea de origine și oamenii ei.

Instinctiv le-aș spune eu multe, mai ales despre frustrările și tristețile cu care mă încarc de fiecare dată, când mă gândesc la țara mea, la viața oamenii de acolo, dar ei nu asta vor să audă. Instinctiv m-aș jeli despre toate lucrurile lipsă, nedrepte, greșite, despre toate speranțele deșarte și neajunsurile pe care le găsesc acolo, plângând cu lacrimi amare soarta oamenilor buni care au rămași, a oamenilor triști care o duc la fel, deși fi putut să o ducă mult mai bine. Dar, nu mai sunt în România și nici nu pun straturi de ceapă în grădină la maică-mea, nici nu-i plivesc roșiile. Tocmai, mi s-a pus un microfon în față și am fost întrebată într-o limbă, ce nu are multe în comun cu româna, despre cum se îmbracă românii și eu trebui să răspund.

Am înregistrat trei audiții până la urmă, pentru că tipei i-a plăcut că aveam ceva de spus. Am vorbit despre haine, cosmetice și turism. După ce am ascultat prima audiție, am tras concluzia că mai am de îmbunătățit poloneza, că merge prea greu cu declinarea in condiții de stres.

Despre divorț cu seriozitate

Divorțul nu e un concurs, nici o competiție, e o luptă. Câteodată lupta e pe viață și avuție, pe copii și posesiuni, pe părinți, socrii, prieteni și opinia publică, alteori lupta este despre viață și despre credite sau obligații, alimente și timp. Lupta poate fi deschisă cu participare generală sau tăcută, privată în liniștea superficială a căminului cu obloanele trase, cu multe victime colaterale sau doar cu doi pioni, ce se lovesc reciproc în cerc închis. Divorțul nu e un concurs, căci acolo dacă participii o faci voluntar și poți renunța fără consecințe majore. Divorțul e pe viață, pe confort, pe consecințe, pe ceea ce ai, ai avut sau vei avea, iar participările fâstâcite și pline de falsă modestie sunt eșecuri deghizate. Așa că, permiteți-mi să nu cred în basme despre cupluri separate de bună voie și nesilite de nimic, pentru că, chiar dacă ulterior își afișează cu nonșalanta armonia, ea a fost dobândită cu vărsări de sânge sau măcar transpirație abundentă. E natural ca armonia să se instaleze ulterior în relațiile dintre partenerii divorțați și să afișeze amândoi cartea compromisului la vedere, dar s-a ajuns acolo după o luptă zdravănă, în care unul a luptat împotriva celuilalt. Normal că, după ce s-a instalat noua rutină, se pot lăuda amândoi, mai ales în perspectiva unei noi cuceriri, că s-au despărțit amical, alegând să-și șteargă din memorie fazele la care și-au scos ochii cu brio. Și eu, dacă mă întâlnesc mâine cu un tip care mă interesează și accidental ajung să vorbesc de divorț, am să-i spun ca a fost o chestie de comun acord, că am ajuns la concluzia că, nu ne înțelegeam și am decis să mergem pe drumuri separate. Diplomatic, nu? Și frumos și mincinos prin omisiune.

Divorțul nu e flori și parfum, indiferent ce îți spun aia care au divorțat și nici nu e ușor, pentru că însumează eșecuri, deznădejde și iluzii pierdute. Divorțul e o bătălie, din care pot ieși doi învingători, unul singur sau nici unul, iar câștigul individual depinde de fiecare în parte.

Ca să ieși învingător din divorț trebuie să faci câteva lucruri de bază, iar ele ar fi cam așa:

În primul rând îți faci un plan. Și dacă tu vrei să părăsești și când te aștepți să fii părăsit. Planul ți-l structurezi în funcție de ceea ce vrei să obții în urma divorțului și cum îți dorești să arate viața ta după divorț, unde și cum vrei să trăiești, pentru că divorțul nu e un scop, e un mijloc. Dacă vrei să te desparți, ca să fii cu altcineva, atunci acesta este țelul tău, deși după părerea mea nu este un țel tocmai bun, pentru că ai mari șanse ca persoana nouă să aibă multe carențe pe care le are persoana curentă. Dar e un țel și în realitate e unul dintre cele mai comune țeluri. Sunt și oameni care atunci când știu că vor să divorțeze, îți caută o nouă persoană, care să le ofere garanția că există și altceva, iar dacă tot fac saltul, vor să fie siguri că au parașuta în spate. Amanții cu care treci prin divorț sunt amanții parașută, câteodată rămân, alteori se desprind.

Apoi în funcție de țel și viziunea pe care o ai, trebuie să îți faci o listă cu ceea ce vrei să câștigi în urma divorțului (libertate, bani, casă, etc) și cu ceea ce poți să pierzi (bani, confort, timp cu copii, falsa afecțiune, siguranță, poziție socială, etc.). Pune bine asta în balanță, vezi care sunt lucrurile importate pentru tine și treci la planul doi, cum să lupți pentru ele.

La faza asta mulți inițiatori de divorț fac pasul înapoi, pentru că atunci când pun avantajele și dezavantajele în balanță, reiese ori că au prea mult de pierdut, ori că au prea mult de luptat. E și asta o alegere și ca orice am alege, pe termen lung, creierul nostru o va vota drept corectă, pentru că așa suntem programați să facem, căci altfel nu ne-ar lăsa remușcările să putem funcționa. Când cealaltă parte inițiază divorțul, e bine să îți faci și tu planul, ca să știi măcar ce vrei să obții. Așa că șterge lacrimile și treci la muncă, jelitul lasă-l pentru după.

Planul de divorț se începe cu o vizită la avocat, care trebuie făcută cât mai repede, chiar dacă doar scârțâie treaba, pentru că îți poate clarifica multe aspecte și îți poate evalua exact poziția în care te afli. Cel mai bine e să-ți alegi avocatul pe bază de reputație, pe recomandare și în nici un caz să nu fie un prieten de familie (oricum nu se baga prietenii de familie, dar cel mai sănătos e să-i eviți din start). Pentru că-l plătești, întreabă-l tot ce-ți trece prin cap, fără jenă și scoate tot din tine, pentru că nu știi niciodată cum un lucru care ție ți-se pare lipsit de importanță, îți poate aduce beneficii. Cere-i soluții, la cum ar aborda el problema ta, în așa fel încât să obții ce era pe prima listă și să eviți să pierzi cât mai mult din a doua. Dacă nu îți convin răspunsurile sau nu ți-se potrivesc, consultă un al doilea avocat. Nu te zgârci la bani, pentru că asta e viața ta și acum e momentul să lupți pentru ea. Construiește strategia cu avocatul și începe prin a aduna dovezi, cât mai multe. Nu te da înlături de la ați înregistra jumătatea la nevoie, dar nu exagera cu spionajele și camerele de supraveghere, pentru că nu face o impresie bună la judecătorie și te consumă pe tine mai mult interior. Analizează-ți bine situația și începe să-ți numeri martorii. Dă-ți drumul la gură, spunând deschis ce te nemulțumește, dar nu  la modul de bârfă, ci concret și în câteva cuvinte. Nu e cazul să faci pe misteriosul/a la faza asta, pentru că oricum oamenii vor bârfi, și în loc să vorbească aiurea, mai bine spune-le tu clar și concis situația în care te afili și ce te-a mânat să iei decizia. Știu că e nașpa și nu o să fie plăcut să speli rufe în public, dar dacă taci vei fi acuzat de mai rele, așa că cel mai bine e să-ți oferi o șansă de a-ți face vocea ascultată. Nu trebuie să te spovedești la fiecare, dar îți trebuie un răspuns care să pară temeinic și hotărât. Cu cât îl scoți pe gură mai repede, cu atâta vei fi cicălit mai puțin pe tema asta.

Plănuiește-ți viața în etapa următoare, unde o să locuiești după separare, din ce o să te întreții, cum o faci cu copii. Prezintă-ți planurile și susține-le în fața partenerului, chiar dacă el/ea se vor da cu curul de pământ că nu le convine. E multă dramă inutilă la divorț, chiar dacă ambii știu că la asta se ajunge și mereu vor fi scoase de sub preș câteva polițe neplătite, dar cel mai important e să te ți de viziunea ta. După ce v-ați separat cu locuința, evită să discuți divorțul cu partenerul, trimite-l/o la avocat, pentru că orice discuții inutile nu îți sunt în avantaj. Nu accepta să te întâlnești cu avocatul lui/ei fără avocatul tău și dacă vrea ceva la telefon, cere-o în scris, chiar dacă e o chestie banală. Ai avocat, folosește-l, ca pe un burete, pentru că discuțiile inutile vor fi inutil de obositoare, îți vor mânca timp inutil și nu valorează nimic. Contează doar decizia de la tribunal și pe aia trebuie să fii concentrat/ă.

Urmează-ți planurile cât mai exact, nu te îndepărta de ele și trage aer în piept. E doar o stare de lucruri, care se poate schimba, iar la final va veni și ușurarea mult așteptată.

Divortul pe ansamblu

Am ajuns să dau sfaturi oamenilor să divorțeze. Pe lângă faptul că nu e elegant, mai e și o responsabilitate pe care, nu am dreptul să mi-o asum. Uit de multe ori că nu toată lumea, și de fapt majoritatea nu gândește ca și mine, nu are voința mea și nici dorințele mele. Mi-ar plăcea să schimb oamenii, calitatea vieții lor, mi-e o milă profundă de ei, mai ales de cei care trăiesc din inerție, dar lumea nu-i a mea, iar modul în care fiecare își trăiește fiecare viața, e alegerea lui individuală, bazată pe propriile sale puteri, nevoi, frici și dorințe.

A divorța nu e o decizie ușoară, nu e o consecință naturală a faptelor și nu e atât de simplu pe cât pare. Decizia de a divorța și pentru mine a fost grea, chiar și după ce am ajuns la concluzia că nu suport să fiu lângă persoana lângă care eram. A fost o decizie apăsătoare, pentru care mi-am găsit scuze și motive, desigur altele decât cel principal, gândită și răzgândită de zeci de ori. Când ești cu verigheta pe deget, brusc nu mai e atât de simplu să te desparți, ca și în cazul unei relații, fie ea și de lungă durată. Dintr-o dată, toate așteptările tale capătă ambalaj, obositor, sufocant și cu încrengături diverse, pentru că în ecuația dintre voi doi intră și: părinții, frații, neamurile, prietenii, vecinii și mai ales copii. Ordinea nu e întâmplatoare, de obicei părinții punând cel mai mare accent pe ceea ce se întâmplă în cuplul copiilor, unde își reflectă ei așteptările, educația, părerile și durerile. Și pentru mine influenta părinților a fost apăsătoare, eu fiind prin natură și de mulți ani foarte independentă. În ciuda independenței, a necesitat un efort mare și inutil de obositor până să-mi conving părinții că, nu are rost să-și bată gura degeaba, că oricum decizia mea e luată și îmi aparține. Apoi vin socrii, care pot fi foarte fățarnici, miere și zahăr cu tine, dar cu sfaturi otrăvitoare la polul opus. Același lucru e valabil și pentru prieteni, care la divorț se vor alege, inevitabil, de o parte sau alta. Nu există prieteni ce nu iau o decizie, poate nu e vizibilă la început dar cu siguranță își va arăta valoarea ulterior. Și adițional îți mai vin pe cap neamurile, vecinii și toți aia care nu dădeau pe tine o ceapă degerată, dar sunt brusc interesați și înduioșați, doar ca să afle ce s-a întâmplat, care e motivul, cum stau ostilitățile. Ți-se înfățișează cu o moacă compătimitoare întrebându-te insistent că ”ce s-a întâmplat” ori luându-ți partea fățarnic ”mie nu mi-a plăcu niciodată”. Ăștia vin numai să ciugulească din tine, ca să aibă ce mesteca la radio șanțul local sau pe scara blocului, de aceea trebuie tratați cu ignor maxim, dispreț și cât mai puține informații.

Divorțul e o decizie grea, ce nu are cale de întoarcere și nici urma de empatie, nici din partea celuilalt și nici din partea societății. Divorțul însemnă să răzbați singur si practic să o iei de la zero în multe aspecte, nu doar cel sentimental. Prin divorț te îndepărtezi și de iluzia afecțiunii, care de multe ori se mai conservă în relație, ca atunci când îți spală o cămașă sau te fute în scârbă, dar te fute, ori te ceartă, dar îți vorbește. Divorțând te tai de la tot, se termină până și asta, ca să îmbrățișezi singurătatea. De aceea mulți își trag amanți/te înainte de divorț, ca să îi îmbrățișeze măcar cineva, ca să îi asculte și să le dea speranță că se poate mai bine.

Divorțul nu e o joacă și o spun acum cu toată seriozitate. Divorțul e o soluție, reală, nasoală și relativ eficientă, ca să o iei de la capăt, dacă ai tras greșit la loteria vieții sau ai fost prea naiv să te gândești la consecințe. Ca să divorțezi trebuie să-ți permiți, mental și financiar. De aceea divorțul se plănuiește, se analizează probabilitățile, se fac strategiile, se iau deciziile și se executa cu precizie. Când divorțezi trebuie să fii foarte calculat, dacă vrei să ieși cât de cât bine, pentru că deciziile impulsive costa sănătate și bani.

Despre copii și divorț într-un episod următor.