Se anunță un weekend interesant

Nu am mai scris de mult despre evoluția telenovelei mele personale pentru că nu s-a mai întâmplat mare lucru. Aceleași discuții banalo-interminabile pe Badoo, tachinări cu oamenii pe care-i cunosc deja, foarte puțin timp liber și o lipsă de interes din partea mea în a dezvolta o relație de dragoste nouă. Însă, lucrurile sunt pe cale să se schimbe, și cum toamna este anotimpul în care-mi încep eu de obicei poveștile de amor, mi-am ajustat dispoziția. Nu sunt convinsă că vreau deocamdată pe cineva în viața mea, dar e un bun moment să cunosc noi oameni sau să explorez noi posibilități. Așa că, diseară mă văd cu KTM-istul, de data asta mă ia cu mașina de acasă 😊, mâine merg la film cu un arhitect pe care l-am cunoscut pe Badoo (am renunțat la întâlnirile cu Aperol Spritz și am decis să le dau oamenilor o șansă, iar pe lângă asta chiar nu am mai fost de mult la cinema), iar duminică, la o cină în patru (pe care o țin la mine acasă), l-am invitat pe sculptor să-mi țină loc de +1.

Sunt curioasă cum se vor verifica în practică planurile😉.

Polonezii sunt răi

Am devenit mai calmă cu viața, după ce am înlăturat stresul abuzului. Mă enervez mult mai rar și mă exteriorizez negativ tot mai puțin, fiind în general relativ liniștită  și destul de bine dispusă. Nu mai port cu mine sentimente de disperare ori de neputință, și nici nu mai acumulez frustrări bruște, urmate de ieșiri violente. Nu mai sar la gâtul oamenilor pentru nimicuri și reacționez mult mai împăciuitor, ironic sau cu distanță în situațiile de agresiune, scoțând mai puține kurwa pe gură. Și cu siguranță înjur mult mai puțin față de cât obișnuiam. Este efectul direct al faptului că nu mă mai simt hăituită.

În mod interesant calmul pe care îl posed și dezvolt, mă ajută să văd tot mai clar cât de răi sunt polonezii. Când eu stau în loc, am timp să-i observ pe ei cum gravitează și să-i analizez în starea lor pură, animalică și urâtă, pe care o descopăr după ce trec de straturile lor de politețe fictivă și falsitatea cu care se înconjoară, ca orice oameni relativ civilizați dintr-o tară tot mai bogată economic.

În trecut încercam mereu să-i ajung pentru că mi-se păreau superiori, în lumea lor construită cu schimbare, trudă și voință, rușinându-mă de originile mele românești, unde capitalismul a mușcat partea bună din oameni, putrezind-o prin corupție. Erau probabil și reflexele soțului abuzator care încerca să mă domine și în această latură, națională. Dar, după ce i-am depăși în propriile lor jocuri, câștigând pe un teren minat cu propriile lor reguli, am început să mă curăț treptat de această nevoie de a fi ca și ei.

Într-un an de studenție doctorală am acumulat cele mai multe puncte pentru bursă, fiind bine plasată peste colegii mei polonezi, iar ca răspuns promotorul mi-a zis onest în față, cu sinceritate dureroasă și bune intenții, să am grijă ca în anul care vine să nu mai ies eu prima, că-i frustrez prea tare pe polonezi.

-Poți fi printre primi, că-ți trebuie bursa, dar nu mai ieși prima, că te iau ăștia la ochi.

Tot la doctorat, când au votat profesorii lucrarea (căci aici este un alt sistem decât în România, mai dificil ce presupune aprobarea și nu doar prezentarea), au votat toți că lucrarea îndeplinește criteriile unui doctorat, dar două doamne profesoare mai în vârstă și nevorbitoare de limbă engleză, au votat împotriva acordării titlului de doctor, deși lucrarea îndeplinea condițiile. Una dintre doamne chiar i-a mărturisit ulterior promotorului că a votat împotrivă pentru că așa a vrut, deși a admis că lucrarea îndeplinește criteriile pentru a fi doctorat. Ea nu a votat împotriva lucrării, ci a votat împotriva mea. Oricum voturile lor nu au schimbat cu nimic rezultatul, restul de douăzeci de voturi fiind definitoriu.

În mod interesant o amică poloneză, din asta reflexionată, lucrată cu sine și deschisă la diversitate îmi spunea mereu când ne întorceam din Dubai că lumea în Polonia este rea, nepoliticoasă, tristă și agresivă, regretând fiecare revenire ”acasă”. Eu făceam ochii mari și mă miram, ca să-i dau dreptate, acum după ce mi-am îndepărtat ochelarii de cal abuzat.

Idioții sclipitori

Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.

Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor  întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.

E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să  mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?

Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?

Viața de bloggeriță

Viața de bloggăreală devine tot mai interesantă și mai tristă în același timp. Am blocat primul comentator regulat, cu care scrisesem mai de mult câteva emailuri și pentru care aveam ceva simpatie, ba chiar am încercat să-l înțeleg într-o perioadă. Apoi m-am străduit să-i explic că ura și frustrările pe care le proiectează aici nu sunt ok și că, nu-i de datoria mea să le car după mine în spațiul meu. I-am șters și câteva comentarii, iar în cele din urmă am ales să-l elimin din mediul meu, pentru că nu am nevoie de oameni toxici care se urăsc pe sine, își urăsc viața și ca răspuns îi împroșcă, cu gunoi, pe ceilalți. Singur mi-a zis printre rânduri cândva, că probabil îl voi bloca. Nu l-am crezut, dar e o vorbă care zice să asculți oamenii când îți spun ceva despre ei și să-i iei așa cum ți-se prezintă, pentru că așa sunt ei de fapt.

Mi-e trist să blochez pe cineva, să-l elimin de la discuții, eu adepta discuțiilor deschise, dar mi-e și mai trist să trebuiască să mă împlânt mereu în căcatul pe care îl trag alții după ei și în care mă angrenează și pe mine. Nu am nevoie de așa ceva, nu îmi doresc și nu mă reprezintă, iar dacă cineva se frustrează cu ceea ce citește despre mine aici, e problema lor și îi recomand cu căldură alte bloguri mai interesante unde se vor simți în elementul lor.

Ciudat cum, relația pe care am avut-o cu comentatorul blocat, îmi aduce aminte de căsnicia pe care am avut-o cu un abuzator, punându-se în mișcare în ambele situații  un mecanism similar: aprobarea de început (când Jack zicea că îmi trage clopotele), caruselul emoțional, când părerile se diferențiau, urmat de o critică permanentă și o nevoie acută de a jigni, umili, pentru a se simți el superior, când situația îi scăpa din mână. Pe de altă parte, reacția mea a fost pe măsură, refuzând să recunosc modul de comportament prin ezitarea mea de a lua măsuri, perpetuând o situație care îmi convenea, deoarece îmi era familiară, frica pierderii, dar și răspunsurile impulsive generate de lipsa mea de echilibru în situațiile când, unele jigniri și răutăți atingeau cote ridicate. Ce nu știu victimele abuzatorilor este că nu au nevoie să fie abuzate, că se pot muta cu totul din situația de abuz, luând o cale radicală, evitând contactul. Ce am conștientizat eu (când o prietenă îmi zicea că, comentariile respective sunt câteodată interesante) este că nu am nevoie de comentariile respective, ca să-mi facă viața mai bună sau blogul mai interesant. Și în loc să-mi petrec timpul cu ele, citindu-le, analizându-le sau răspunzându-le, prefer să mă gândesc la ce aș putea scrie interesant.

Interesant cum interiorizez cititorii, dar asta în episodul viitor.

Cochetăreală

– Bună seara 🙂
– Salut 🙂
– Cum ești, seară liberă?
– Te salut din ”Txz”. Sunt la un vernisaj de sculptură 😉.
– O experiență frumoasă atunci 😙.
– Mulțumesc 🥰.


– Ce-i asta 😄?
– Inimă 🙂
– Așa mă gândeam și eu, dar simțul meu artistic cu siguranță șchiopătează 😌.
– 😂Fii pe pace, te ajut eu 😉.
– Când te întorci?
– Azi.
– Poate tu ai o întâlnire și te deranjez 😋?
– Sunt cu o amică 😄.
– Mă inviți atunci la tine, azi 😄?
– De fapt, mă poți ajuta cu spălatul geamurilor. Te invit cordial sâmbăta următoare de dimineață ☺️.
– Îmi notez în calendar 😋.

Munca și munca cu românii

Lucrez de ceva timp în cadrul unui al doilea loc de muncă, într-un proiect pentru România și cu români. Eram foarte entuziasmată și pozitivă pe chestia asta, până am avut prima întrevedere cu ei. Au fost mult peste așteptările mele în termen de ce ar putea merge anapoda și total diferit decât mă așteptam. Ca și în fiecare nou proiect în care se intră, am făcut o evaluare a situației și am încercat să înțeleg anumite mecanisme, punând întrebări și căutând gunoiul de sub preș, ceea ce a generat un val de nemulțumiri și plângeri din partea celor ce trăgeau sforile românești. Așa că, am aplicat tehnica poloneză. I-am lăsat să-și facă numărul, să-și verse frustrările (unde românii sunt experți și totul este din vina altora, mai ales a străinilor), să facă pași cât mai mulți (te și calcă pe cap cu plăcere, dacă pot), să-și dea arama pe față (oricum o poartă mulți direct crezând că nu se vede) și să-și scoată cărțile (pilele și relațiile, trecerea la șefu și meșu), iar acum îi fut în stil (foarte politicos de altfel, fiind specialistă în scrisul de emailuri politicoase când trebuie să comunic vești nașpa sau sa fut pe cineva), cu propriile lor arme, calmă și cu multă rupere.

Recunosc, îmi datorez calmul cunoștințelor și experienței dobândite în firma la care lucrez cu normă plină, unde jocurile de culise și cuțitul înfipt în spate sunt chestiuni care fac parte din fișa postului, dar și clienților mei, mai ales arabi, care sunt foarte dificili, șarlatani, mincinoși și niciodată de încredere. Ce-mi doresc (în etapa următoare a dezvoltării mele profesionale) este să învăț să iau distanță, și față de munca, și față de oameni și banalitățile cu care-și umplu timpul și existența, pentru a-și da importanță și a trăi cu iluzia că, cuiva îi pasă de ei.

Categorii de dileme

Câteodată îmi place să ascult discuții despre dezvoltare personală. Am găsit foarte multe emisiuni făcute de Oprah pe tema asta, discursuri, interviuri sau discuții, în care se dezbat astfel de subiecte. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu mulți ani în urmă, pe vremea studenției,  ce cred despre materialele respective, i-aș fi spus că-i american bullshit, pentru oamenii care nu au ce face cu viața și cu timpul, ironizându-le dilemele. Erau dilemele oamenilor care nu purtau cu ei grija zilei de mâine, o zi care pentru mine reprezenta încă o necunoscută nesigură în fiecare zi de azi. Am realizat mai târziu, după ce m-am stabilizat pe planurile de la bază, asigurându-mi o educație și situația financiară că, cu cât zona de funcționare a unei persoana este mai primitivă, cu atât are tendința să catalogheze dilemele mai complexe ale altora drept mofturi. Locuind într-o țară din Europa de Est și muncind pe un salariu ce nu-mi acoperea chiria, catalogam drept fițe dilemele oameni ce aveau deja ceea ce eu  visam și care, ajunși într-un moment al vieții lor în care îți doreau ceva mai mult, se confruntau cu noi provocări. Provocările respective erau pentru mine dispensabile, ba chiar ofensatoare. Dacă nu ar avea ăștia ce mânca, nu s-ar mai chinui cu dezvoltarea personală, ziceam moralistă.

Îmi erau dispensabile atunci, ca să ajung peste ani să înțeleg cât sunt de vii și apăsătoare, cum am nevoie să le depășesc și eu, pentru a putea trece la un nivel următor al evoluției mele. Discrepanța aceasta a nivelurilor de gândire este ușor de observat în lupta tăcută și dură a generațiilor din țările în curs de dezvoltare. Copil al unei astfel de țări, realizez ce aberații și abstracții scot pe gură, când le vorbesc celorlalți despre practic aproape orice ce ține de viața mea și modul meu de gândire. Dilemele mele sunt mult prea abstracte. Când merg în România, vizitez o vastă categorie de oameni, fiecare cu realizările și probleme sale. Realizez atunci, observându-i, discrepanțele uriașe dintre orașe, sate și oameni, toate aparținând unei singure țări. Încerc să-i înțeleg pe fiecare în parte, acceptându-le provocările, chiar dacă sunt banale sau de mult depășite de către mine, ori încă neatinse sau îmi par abstracte.

Citeam întâmplător, în urmă cu câteva zile, despre un nou restaurant care s-a deschis în Oradea, franțuzesc și mă gândeam să întreb o prietenă căreia îi plac localurile cu mâncare bună dacă a fost deja, când mi-au căzut ochii pe primul comentariu, în care un anonim dezaproba investiția, replicând că bunică a trăit cu ceapă și slănină, și de ce ar avea nevoie orădenii de un astfel de local.  Nu poți filosofa pe stomacul gol, asta e clar. Dar, câteodată, și pe stomacul gol merită să faci și un exercițiu de imaginație, a ceea ce ar putea fi dincolo de stomacul plin.

Din cultura slavică: religia și degetul mijlociu

Sosesc cu vreo 40 de minute mai devreme și parchez liniștită strategic mașina, cu spatele la biserică, într-un loc suficient de spațios, cu fața înspre drum. Sunt gata de ridicat și plecat. M-am pus calmă pe o conversație pe Messenger, dezbătând viața cu o prietenă, până a terminat fiică-mea cu îndoctrinarea religioasă (prima împărtășanie). În toiul discuțiilor observ o mașină care oprește fix în fața mașinii mele, blocându-mi ieșirea. Îmi trece o secundă prin gând să ies din mașină și să-i atrag atenția șoferului că tocmai m-a blocat, dar văzând că iese o babă din spate, mă gândesc că o lasă pe la rugăciune și pleacă. Se urcă fiică-mea în mașină și domnul stă pe loc, așa că îl claxonez frumos, după ce văd că nu reacționează la pornitul mașinii mele, deși stătea la volan. Mai claxonez odată, că nu se mișcă de fel omul și se apropie de mașina mea o brunetă strofocată, probabil nevastă-sa, să urle ceva și să mă întrebe de ce sunt nervoasă. Îi răspund că nu sunt, dar domnul respectiv m-a blocat și sunt destule locuri de parcare în jur, desigur, câțiva metri mai încolo, în spatele bisericii și nu în fața ei. Ea îmi răspunde ceva scăpând printre dinți că ”suntem în fața bisericii”, și probabil după valorile ei morale nu se cădea să-i claxonez bărbatu. Nu urcă bine tipa în mașină, și în timp ce eu mă gândesc cum să dau în spate și ce alternative am să-l ocolesc pe nenea cu nevastă nepieptănată ce nu dă semne că vrea să se miște din loc, și iese ditamai șoferul furios din mașină. Alergă spre mașina mea, deja în mișcare, și-mi deschide din mers portiera, ca să urle la mine, nervos.

Mă gândesc o clipă la spray-ul cu piper pe care îl am în cutia dintre scaune, dar scot telefonul din geantă. În timp ce îl pun pe aparat de fotografiat îi comunic omului, cât de calmă pot, că sun la poliție, și-l și înregistrez, pentru că nu are dreptul să-mi deschidă ușa de la mașină. Se schimonosește la moacă instant, lasă mâna de pe ușă și se îndreptă spre mașina lui. În timp ce dau cu spatele îi văd nevasta ieșită din mașină cu degetul mijlociu ridicat. Oamenii bisericoși sunt sensibili la claxoane, dar se pare că le plac degetele, mai ales alea cu semnificații nu prea religioase. Ar fi ieșit bine tipa în poză, dar nu m-am obosit să-i imortalizez pe catolicii ăștia zeloși.

În timp, am înțeles că oamenii răi și fără de bun simț sunt de multe ori bisericoși, și atunci când greșesc, dau vina în mod recalcitrant pe alții, în special pe cei care-i prind cu mâța în sac. Dacă ar fi venit nepieptănata să zică ”vai, ne cerem scuze că v-am blocat, vă rog să ne iertați, dar ne așteptăm boracu de la îndoctrinare” i-a fi zis bine și i-aș fi zâmbit înțelegătoare. Pentru că, eu așa aș fi făcut, dacă greșeam, mai ales intenționat. Mi-aș fi recunoscut greșeala. Bănuiesc că și-o vor recunoaște și ei, la spovedanie sau la Paște cailor.

 Câteodată mă gândesc ce mișto ar fi să am un gagiu din ăla, 2 pe 2, care să mai împartă un pic de ”echilibru” în drepta și mai ales cu stânga în astfel de situații, ca în filmele poloneze clasice de după `89. Totuși, cumva suspectez că, dacă aș fi avut un 2 pe 2 în mașină, domnului șofer religios nu i-ar mai fi ars să mă blocheze tocmai pe mine și să deschidă portiera mașinii mele. Este doar o bănuială, dar până o pun în practică prefer să țin un spray cu pier și o secure în mașină 😊. Mă gândesc serios să-mi iau și o cameră pentru mașină astfel de specimene.

Pasaje

Cu cât petrec mai mult timp construindu-mă emoțional pe mine, cu atât observ mai ușor cât de distruși sunt cei de lângă mine, cât de fragili și de afectați. Mi-e frică să le citesc în ochii, printre cuvinte și în gesturi durerea. Îmi este o frică teribilă că doare, că îi doare pe ei și că mă va durea și pe mine. Încerc să-i consolez, să nu le apăs punctele sensibile, să nu le de pansez rănile, dar în același timp vreau să-mi păstrez asertivitatea, integritatea și libertatea mea. Acest echilibru fragil între conștiința de sine pe de o parte și nesiguranța celorlalți pe de alta, este al naibii de greu de menținut, pentru că orice gest de-al meu de independență, orice gând al meu de libertate, orice decizie de-a mea de siguranță, este pentru ei un pas de împotrivire, un cuget de aroganță și un act ce le va provoca frustrare.

Durerea și frica oamenilor se citește cu claritate și ușurință în lucrurile mărunte. Sunt  cuvintele aruncate cu ură, printre rânduri, în spatele cărora depun efort și zel, sunt reacțiile impulsive, defensive și violentele cu care se apără de atacatorii de multe ori invizibili, ori e aroganța pe care o afișează ca să-i ținem pe ceilalți la distanță.

Nu sunt nici pe departe străină de aceste mecanisme de manifestare a durerii, aceste strigăte deghizate, pe care le-am strigat și eu de atâtea ori și atât de tare, până mi-au smintit din loc glasul, rămânând mută de durere și paralizată de frică. Am îmbrăcat și eu haine arogante, afișând o indiferență aparentă, ori o superficialitate falsă, deși în străfundul meu am rămas aceeași persoană minunată și fragilă pe care am încercat de atâtea ori să o ascund, fără de succes.

Limba si comunicarea

Am început să vorbesc poloneza după vreun an și ceva de locuit în Polonia. Primele două luni au fost ca un permanent înot prin ape necunoscute, comenzi la magazin pe degete și limbajul foarte dezvoltat al semnelor. Obișnuiam să răspund doamnei de la magazin arătând două degete sau repetându-i o sută și o sută, pentru că nu reușeam să pronunț dwieście. Vreo trei ani m-am luptat cu poloneza la nivel zilnic, până am prins-o de coadă și de atunci o exersez în continuu. Fac aceleași greșeli, tipice persoanelor cu o bază latină, repetitiv și iritant.

Învățând poloneza am mai învățat ceva, despre viață.

În procesul de exersare al limbii poloneze am observat că existau două reacții din partea persoanelor cu care intram în contact: majoritatea cu care reușeam să comunic indiferent de neajunsurile mele lingvistice și minoritatea, care nu mă înțelegea în ciuda explicațiilor mele  repetitive sau elaborate, cu aceleași cuvinte, pe care încercam să le perfecționez sau cu altele, pe care le furnizam în scopul de a mă face înțeleasă. La un moment dat, obosită după o astfel de discuție repetitivă cu o persoană care nu mă înțelegea nici în ruptul capului, am întrebat o alta, care mă înțelegea de fiecare dată, ce greșeli lingvistice fac.

”Cine vrea să te înțeleagă, te înțelege!”, mi-a răspuns ea.

Cuvintele acestea mi-au fost spune în urmă cu vreo 12-13 ani și de atunci le port cu mine de fiecare dată când există o neînțelegere. Am realizat în timp că neînțelegerile sunt situații conflictuale în care o parte, pur și simplu refuză să o înțeleagă pe cealaltă.

A înțelege pe cineva este în principal o chestie de voință. Chiar și atunci când nu posezi capacitatea de a înțelege, dacă ai voință, pui întrebări și înveți elementele lipsă, pentru a putea cuprinde corect mesajul. Atunci când alegi să respingi mesajul transmis de celălalt, intri într-o fază defensivă de la început și mesajul său, deși clar, nu mai ajunge la tine ori ajunge distorsionat. Când o persoană ne deranjează, o invidiem, o detestăm, sau pur și simplu ne râcâie cu ceva, nu ne pică bine, mintea noastră nu vrea să comunice cu ea, fiind setată negativ împotriva ei. Și atunci, când persoana respectivă ne spune ceva, fiind deja negativ setați împotriva ei, alegem subconștient sau conștient să interpretăm negativ valoare cuvintelor sale, chiar dacă ele sunt bine intenționate sau clare.

În jocul acesta al cuvintelor totul poate fi distorsionat și interpretat, de aceea intenția arată adevărata lor valoare. Poți să ai intenții pozitive când transmiți un mesaj, dacă primirea este negativă s-a dus la vale toată comunicare. Și invers.