Porumbeii și copii lor

pigeon-2332702_1920

Image by Andrew Martin from Pixabay

L-am privit în ochi, iar el și-a așezat buzele doritoare peste gura mea. M-a penetrat delicat cu limba, strângându-mă cu o mână la pieptul lui transpirat și solid. Ne-am cățărat pe stânci ascuțite, ne-am plimbat printre ruinele castelelor poloneze din vremurile de demult și ne-am futut nederanjați în diminețile leneșe. A fost acel weekend în doi pe care l-am petrecut alături, făcând lucruri împreună, povestind mult, râzând, glumind și fiind pur și simplu prezenți și fericiți în moment. Am fost etichetați ca porumbei, fiind luați la pachet, iar pe ușa camerei noastre după numele lui era scris ” și doamna lui”.

Ne-am simțit și ne-am comportat ca un cuplu proaspăt îndrăgostit, eliberat de responsabilități, ciugulindu-ne, pupându-ne și sărutându-ne nestingheriți de geloziile copiilor. Ne-am atins cu pasiune și ne-am plimbat de mână fără să ne atârne cineva la dreapta sau la stânga cu așteptări, pretenții ori nevoi. Am petrecut diminețile în pat, făcând dragoste în loc de mic dejun pentru puștii treziți odată cu cocoșul. Mai presus de toate am început să ne cunoaștem, să discutăm neîntrerupți despre chestii banale sau fapte importante, vorbind deschis și fără ocolișuri prin cuvinte selecte, neperceptibile de urechile celor mici.

Eliberarea de copii a fost fantastică și foarte necesară. Având amândoi câte unul în dotare, fiind pe picior de egalitate la responsabilități și îndatoriri, dar admit că, câteodată și uneori destul de des, mi se cam ia de la complicațiile pe care le aduce un partener cu copil. Nu am înțeles treaba asta și nici nu m-am preocupat prea tare de ea până la relația curentă, deoarece în nici o relație anterioară nu au fost introduși copii în joc, nici de partea mea și nici de partea care mă dorea.

Copii sunt problematici ca bagaj de cărat în noua relație, nu pentru că noul partener trebuie să se ocupe de ei, ei au părinții lor de cele mai multe ori, ci pentru că sunt obositori când încetează să mai fie drăguți. Când o dau pe instabilitate emoțională, probleme de loialitate, gelozii, șantaj și mofturi oricât de zen ai fi, ți-se ia. Apare subit filmul acela cu ”eu ce caut aici”, pe fundalul căruia se aude doar țipetele unui copil nemulțumit. Dacă se mai nimerește și ca stilurile de educație să fie total diferite în cele doua jumătăți de familii care se unesc, ori în viziunea celor două jumătăți dintre care una are copil și alta nu, nu trebuie să citești în stele că relația se cam anunță zbuciumată. Admit că aveam cu totul alte concepții a priorii, cum este și normal, căci pe hârtie totul arată frumos, roz și colorat în creion fin. A posteriorii, realitatea este mult mai dură, mai dificilă și mai greu de gestionat.

Demonstrația de abuz

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.

 

Naționalism și prietenie

În Polonia se apropie weekendul lung, cu patru zile de vară disponibile pentru vacanță. Fiică-mea a mers la taica-su și când a luat-o de la mine, l-am întrebat ce planuri au, mai ales că ținuse neapărat să o ia la el în perioada respectivă.
– Mergem să navigăm, m-a informat el triumfător.
– În Mazury? am întrebat eu.
– Da, îmi răspunde el.
– Cu ai tăi? În ultimi ani obișnuisem să-i luăm pe părinții lui cu noi când navigam.
– Nu, cu Natalia S. și părinții ei, îmi răspunde fiică-mea. Natalia S. fiind cea mai bună prietena a fiice-mi pe vremea când mergea la grădiniță.
– Interesant, nu știam că încă mai păstrezi contactul cu ei, am comentat eu, înțelegând de ce nu mă mai sună mama Nataliei S de ceva timp. Cândva fusese foarte doritoare să ne întâlnim, dar de un  timp îți pierduse entuziasmul.
Cam același lucru s-a întâmplat mai cu toate cunoștințele poloneze comune ale mele și fostului soț, el lucrând intensiv în a se înfige cât mai puternic oriunde eram eu prezentă, doar ca ulterior să fiu dată la o parte. În tăcere și cu brutalitate am fost curățată sistematic de toate polonezele ”prietene de familie” de pe lista invitațiilor pentru orice și oriunde, după ce am comis păcatul divorțului. Admit totuși, că m-au eliminat cu avertisment, dându-mi o șansă la redresare în perioada separării, când nu băgasem încă divorțul cu acte. Atunci a plouat cu invitații comune pentru amândoi la toate evenimentele organizate de ele, unde sperau matki polki că ne vom reuni destinele în mod spectaculos și revelator sun ochii lor. Dar cum eu nu am performant, ținând-o tot pe a mea cu separarea, m-au dat pur și simplu la o parte. Cu siguranță nu le învinovățesc doar pe ele, căci și fostul soț are partea lui de contribuție, și știu că oriunde își bagă el coada, să nu mă aștept la nimic bun, dar încă mă miră lipsa lor loialitatea feminină. Să fie oare o femeie liberă o amenințare atât de mare pentru ele, sau alegerea mea de libertate reprezintă tocmai ceea la ce ele tânjesc, dar nu pot obține? Este frustrare sau frică, ori pur și simplu faptul că nu sunt o poloneză de-a lor? Mă confrunt cu dilema asta de câțiva ani și tot nu-i găsesc un răspuns decent. Cu timpul, am început să dau tot mai mult crezare variantei numărul trei, observând cum fosta prietenului meu a rămas bună prietenă cu nevestele prietenilor lui după separare, încă mai aprig decât în timpul relației.

Nu are de-a face că ești româncă, mă asigură  polonezii de fiecare dată când aduc subiectul în discuție. Este doar caracterul, încearcă ei să-și mascheze superficial spiritul naționalist. Interesant totuși cum, dintre amicele mele poloneze care mi-au rămas alături, adică acelea care nu au avut contact cu fostul soț, doar una mi-a luat partea în mod categoric în chestiunea divorțului, trecând și ea printr-o relație abuzivă.

Canapea

jon-tyson-TIYbUdolZtk-unsplash

Photo by Jon Tyson on Unsplash

Mi-a prins capul între mâini, m-a tras spre el și mi-a șoptit la ureche cuvintele magice.

Cu părul ciufulit de la atingeri, mângâieri și sărutări, m-am așezat pe pieptul lui și l-am strâns tare în brațe. El și-a lipit buzele de creștetul meu și l-a dezmierdat cu o avalanșă de pupici.

Am stat așa îmbrățișați în liniștea serii minute bune, întrerupând liniștea apusului cu sărutări lungi în care limbile noastre s-au încolăcit, delectându-se cu simțuri și gusturi noi, pe aceeași canapea pe care ne-am făcut de cap prima dată în urmă cu șase luni.

După șase luni am avut și prima noastră ceartă serioasă, care s-a lăsat cu nervi, emoții și o împăcare focoasă. Nu ne-am jignit, nu ne-am făcut troacă de porci și nici nu ne-am înjurat ca la ușa cortului. A existat o demnitate între noi ce ne-a reținut de la a ne spune lucruri neplăcute, deși mândria fiecăruia era aprigă și gata de luptă. Ne-am contrariat pe un ton ridicat, iar într-un moment de liniște el m-a întrebat dacă vreau o îmbrățișare. Am ridicat din umeri în semn că nu știu, iar el m-a cuprins între brațe.

O săptămână mai târziu adormeam goală și obosită pe canapeaua lui după o partidă de sex intensă. Plănuisem să mă întorc acasă, când singurii pași pe care i-am făcut la acea oră târzie din noapte au fost spre dormitorul lui. M-am întins lângă el sub așternuturi, el m-a cuprins cu mâna ocrotitor și eu mi-am pus mintea în starea de visare. L-am visat și i-am șoptit printre oboseală și somn că mi-e bine cu el.

Egiptenii în afaceri

masjid-pogung-dalangan-t5wNqFyCkTI-unsplashPhoto by Masjid Pogung Dalangan on Unsplash

Avem un egiptean sunit la serviciu, angajat recent, care se comportă ca orice alt musulman nemâncător de carne de porc și abstinent de la alcool. Este o persoană simpatică la prima impresie, foarte vorbăreț, îmbrăcat mereu stilat, cu pantaloni ce-i definesc bine curul intens lucrat la sală, și-i mândru de el din cale afară. Ascultându-l cu atenție, printre cuvinte strecoară anumite contexte bizare ce îți dau de înțeles că este un înfocat promotor al culturii sale și că nu se va debarasa niciodată de ea. Emană indirect, prin fiecare por, mândria extremă a nației sale, a marelui Egipt despre care am tot auzit de la egiptenii emigrați prin diverse colțuri ale lumii, ceea ce n-ar fi un lucru rău, dacă emanarea asta nu ar cuprinde și superioritatea arogantă pe care și-o arogă față de femei, ură abia reținută față de evrei și iritarea deschisă împotriva șiiților. Cel mai evident și periculos atribut al său este că-i alunecos, o caracteristică bine înrădăcinată a tuturor musulmanilor, atât din Levant, cât și din Golf, prin care-și maschează adevărate intenții, incompetența sau lenea. Nu știi niciodată cu cine ai de-a face când dai peste un musulman, iar din experiența mea scurtă și intensă cu ei, aș spune că neîncrederea pe care trebuie să le-o acorzi este direct proporțională cu zelul lor religios. Cu cât mai virtuoși Coranului, cu atâta sunt mai fățarnici. Este de asemenea obositor de lăudăros, o altă caracteristică tipică a culturii sale, prin care încercă să se impună, cerșind respectul și atenția celorlalți. Ce nu-și dă el seama este că, în cultura poloneză, lauda excesivă este asociată cu lipsa încrederii în propriile forțe.

În general egiptenii sunt oameni minunați, de la care poți învăța multe și alături de care poți avea experiențe unice, fiind de o istețime și o falsitate aparte. Trebuiesc tratați cu respect (măcar fățiș) și foarte multă distanță. În mrejele lor cad cel mai des naivii, care au obiceiul de a se încrede în lingușeli, o artă pe care musulmanii o mânuiesc cel mai cu talent. Punctul lor slab este orgoliul. Ei au întotdeauna dreptate (în mintea lor), de aceea  în situațiile de conflict confruntarea deschisă nu-i o idee bună. În afaceri îți cer să le fii prieten, confident ori frate, și eu vor manifesta față de tine o abureală similară, atâta timp cât vor simți că trag mai multe avantaje financiare din unirea intereselor voastre, decât tine. Își testează, stresează și presează partenerii de afaceri pentru un ban în plus, iar când interesul expiră, se vor debarasa de ei fără urmă de simpatie.

Ademenire

ava-sol-fOShCA9zz-4-unsplash

Photo by Ava Sol on Unsplash

M-am trezit de dimineață cu un chef nebun de sex. Am deschis ochii suav, doar ca să realizez că gagiu-meu este în Cracovia, așa că am făcut ce știu mai bine. Izvorât din ungherele sensibile și doritoare are sufletului meu carnal, i-am scris un text pe Whatsapp. Răspunsul lui a fost scurt și la subiect: vin mâine.

A doua zi a venit și a îndeplinit exact dorința mea carnală.

Las mai jos textul poetic în română, gândindu-mă că poate fi util și altor domnișoare sau doamne doritoare de hârjoneală și care vor să-și invite elegant victimele să le posede. Dau derogare de la plagiat.

... știi ce mi-aș dori? Să faci dragoste cu mine delicat, senzual, sărutându-mă pe tot corpul, atingându-mă și lingându-mă încet, cu răbdare și putere. Vreau să mă cucerești bucată cu bucată, să mă explorezi și să mă posezi. Mi-e dor să fiu intimă cu tine, să-ți descopăr corpul, să-ți atingi pielea și să-ți simt mirosul.

A fi în relație

De ceva timp învăț să fiu în relație. Cu caietul și pixul în mână, citind, luând notițe, consultându-mă și făcând schițe exact ca la școală. Nu-i nimic nou în a învăța să fii într-o relație, educația femeii din anii de mai de mult fiind bazată pe treaba asta. O soție perfectă în concepția de atunci a lipsei de egalitate dintre sexe, se scotea cu multă muncă de pe băncile școlii unde era învățată cum să servească bărbatului. Ei bine, și eu învăț acum, însă nu cum să gătesc corect macaroane, ori să scot piatra de pe bateria de la baie sau să șterg cu precizie praful de pe rame, ci cum să-mi exprim standardele, să-mi stabilesc granițele și să-mi reglez forma de atașament în așa fel în cât să creez o legătură sigură și mutual satisfăcătoare cu persoana de lângă mine.

Scormonindu-mă, analizându-mă și disecându-mă, am ajuns la concluzia că nimeni nu m-a pregătit niciodată pentru o relație, neavând nici la școală și nici acasă discuții pertinente, informații ori sfaturi utile pe tema asta. În schimb am auzit o mulțime de povești vânătorești născute din concepții greșite, frustrări absurde ori ignoranțe. Nu m-a învățat nimeni cu ce se mănâncă o relație de egalitate între doi parteneri, cum se comunică nevoile, cum se exprimă dorințele și așteptările în mod natural, fără agresivitate, ceartă ori șantaj. Nu am exersat niciodată cum se susține o dezbatere în cuplu fără acuze ori frustrări, cerându-se sprijin ori atenție direct, deschis și nu printr-un comportament de protest. Nu m-a sfătuit nimeni cum să reacționez când situația nu-i tocmai cea mai plăcută și nici nu mi s-a spus că-i în regula să-mi acord timp de gândire, ori că am dreptul să consider toate nevoile mele importante, doar pentru că sunt ale mele.

În schimb am auzit des despre cum trebuie să las de la mine, să păstrez secrete față de partener, să-l duc cu zăhărelul și cum să-l pun în fața faptelor împlinite. Nu prea am înțeles niciodată cum se împacă idea de ”a face ce vrei din bărbat”, frecvent auzită de la femei în discuțiile dintre ele, cu ”a lăsa de la tine”, o expresie des auzită de la femei în prezenta bărbaților. Șireteniile, jocurile sau combinațiile nu pun bazele unei relații stabile și satisfăcătoare. Nu duc de fapt nicăieri, doar la frustrări, nemulțumiri și relații toxice.

Ce am învățat și încă învăț cu dificultate și cu mult exercițiu, este să fiu tare pe poziție, să-mi definesc exact nevoile, chiar dacă ele sunt absurde pentru alții, dacă sunt importante pentru mine, trebuie să mi-le asum și respect. Învăț să-mi trasez corect limitele și să-mi prezint elegant și concret așteptările și să lupt pentru ele. Când nevoile mele sunt satisfăcute am observat că dispare elementul frustrării, sunt relaxată, flexibilă și îngăduitoare tocmai pentru că mă simt iubită și respectată. Și, am  început să învăț să-mi fiu loială în primul rând mie, să mă iubesc și să mă respect pe mine și să mă pun pe primul loc. Doar respectându-mă pe mine, pot să cer și să primesc și respectul persoanei de lângă mine.

Când fosta-i mama copilului și poloneză pe deasupra

chuttersnap-Odc4dcsjUBw-unsplashPhoto by chuttersnap on Unsplash

Și, am dat și peste fosta. Abia acum am dat eu de ea, că ea a dat de mult de mine, pe vremea când eu încă mai activam pe Tinder și doar contemplam la perspectiva unei potențiale relații cu gagiul actual. În clasicul stil polonez, și-a trimis kolejancele să mă inspecteze pe toate părțile, fără ca eu să am habar că ele cunosc în detaliu. Când spun fosta am în minte mama copilul, că restul sunt apă de ploaie, în schimb asta este vie, activă și moartea pasiunii. Am observat-o, pentru că în mod normal o ignoram cu indiferență, deoarece că s-a produs ciocnirea de interese. Inevitabilă as spune, dacă iau în considerare faptul că-i o acritură poloneză și ca multe altele din nația ei, practicantă a aceluiași același model de insolență pe care îl cunosc deja bine și despre care am mai scris, dar care putea fi evitată din punctul meu modest și elegant de vedere. Ca în orice poveste romantică apusă și răs povestită la noi potențiale interese de amor, pe firul narării despre ea, gagiu a pierdut multe detalii importante, pe care eu am ales naiv să nu le cercetez, și fără de care, s-a creat artificial și cu țel, unele impresii greșite despre ce a fost, cum stau treburile actual și ce prezice viitorul.

Normal că nimeni nu-și dă tot gunoiul afară de sub preș deodată, ba chiar mai cosmetizează preșul ca să calci cu încredere peste mocirla de sub el, însă eu nu sunt o persoană care să se avânte în baltă doar de dragul de-a mă pleoșcăi, și nici nu mă bag să accept complicații de care nu am nevoie. Așa cum eu pot să-mi țin trecutul sub control, având clar trasate barierele și prioritățile în acest aspect, tot așa aștept de la persoana de lângă mine, indiferent de obligațiile și combinațiile pe care le cară în spate, să facă același lucru. În ignoranța mea, nu mă așteptam ca fosta să reprezinte o problemă atât de spinoasă, mai ales că ea a părăsit domiciliul concubinal, la fel cum nu mă așteptam la obrăznicie din partea ei față de mine și copilul meu. Îmi asum că m-a luat din nou prin surprindere viclenia și fățărnicia polonezelor, mai ales față de străine și în principal în chestiunea bărbaților. O lecție atât de neplăcută și pe care totuși o primesc de mai bine de 15 ani, refuzând cu încăpățânare să o învăț.

Vorbeam între noi săptămâna trecută că, în șase luni de relație nu ne-am certat niciodată și cu excepția a doua situații mai întortochiate, dar aplanate rapid și ulterior clarificate cu rațiune. În rest am avut nici un fel de conflicte. O săptămâna mai târziu, observ cu tristețe că lucrurile sunt pe cale să se schimbe, prietenul meu actual posedând anumite maniere de management a situațiilor complicate legate de fosta, incompatibile cu așteptările mele de la un partener într-o relație serioasă, așa cum îmi spune el că suntem.

În altă ordine de idei, ieri l-am bătut categoric la tenis în două seturi 6-1, 6-1.

Schimbări

Am decis să dau o formă mai nouă blogului, mai potrivită stilului meu, așa că în curând blogul va trece pe domeniul capsunarita.ro. Conceptul de Tinder și descrierea întâlnirilor de pe portalele online a fost excelentă la început, când după o lungă pauză de la scris de agrement, aveam nevoie de un subiect simplu și ușor de dezbătut. Cu timpul mi-am dat drumul din nou la scris, iar subiectele despre întâlnirile mele dubioase din mediul online s-au cam rărit, înmulțindu-se în schimb subiectele personale, părerile și opiniile despre societate, ori poveștile despre Polonia. Și cum sunt o veritabilă căpșunăriță, mi-am decis să mi-o asum 😊.

Vă doresc citire plăcută în continuare!

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.