Autor: Căpşunăriţa

Schimbări

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Duminică s-au făcut 12 ani de când am luat lângă numele meu, numele fostului meu soț. A fost mai mult o alegere formală de unire a două nume care sunau destul de armonios împreună, la început. Ulterior caracterele poloneze din numele lui au început să-mi dea de furcă pe la hoteluri, prin aeroporturi și mai nou să mă irite la ochi. Cu o săptămână înainte de aniversarea de 12 ani a nunții, am decis să renunț la numele lui. Am început prin mici schimbări, din formatul emailului, până la numele din calculator, dar și cu o schimbare majoră, renunțarea la obiceiul de a-i pronunța numele lui când mă prezint. Am în plan să renunț definitiv la numele lui, și din documente, dar cu siguranță primul pas a fost făcut.

M-a întrebat multă lume de ce așa târziu, iar eu am răspuns că din comoditate. Este răspunsul corect, căci atunci când ai două seturi de documente nu-i chiar ușor să le schimbi, dar nu-i complet. Am renunțat când am înțeles că sunt pregătită să merg mai departe și nu mă refer la întâlniri amoroase cu potențiali parteneri pentru sex, ci la o relație de angajament. Când în sfârșit mi-a fost atinsă coarda angajamentului, am realizat că-mi doresc să fii înconjurată ceea ce mă reprezintă pe mine, eventual de elemente pe care le aduce noua persoană din viața mea, și nu de rămășițele unui bărbat pentru care nu simt nimic.

Revenirea din pandemie

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

-Avem Coronavirus.
– Și la noi a fost, dar acum deja trece. Deja lumea s-a relaxat pe aici.
– Eu am Coronavirus.
– Poftim? Ai tu Coronavirus?
– Dar, mă simt ok.

Sunt bine mă asigură el, în timp eu am rămas mirată, realizând că-i prima persoană pe care o știu cu Coronavirius și ușor relaxată, că Ecuatorul nu-i chiar la o aruncătură de băț. În schimb în Polonia se implementează reîntoarcerea forțată la muncă, motivată de nevoia guvernului pentru a câștiga alegerilor și a firmelor de profit. Pe alocuri sunt cei cărora le este frică, dorind să rămână precauți și preferând să tragă de home office cât pot, chiar dacă îți fac un PR prost la muncă, într-o perioadă în care plouă cu concedieri. Problema este cu copii, căci Polonia nu-i prea kids friendly, chiar dacă avorturile sunt interzise. Cu greu au adoptat în anii recenți posibilitatea mamelor de a sta un an după naștere acasă, dar cu salariu înjumătățit, iar dacă, copilul are peste opt ani, nu poți lua zile pentru îngrijirea lui acasă pe timp de pandemie. Aici instituția bunicilor nu există ori este pe cale de dispariție, așa că toată speranța stă în programele de îngrijire a copiilor contra cost, care sunt la comun, deci locuri ideale de transmitere pentru Covid.

În tot acest haos încerc să-mi păstrez calmul, să nu o iau pe arătură în nici o direcție. Inevitabil mă voi expune, întorcându-mă la muncă și având contacte zilnice cu mai multe persoane. Pe de altă parte mă bucur că mă pot întoarce la o viață mai normală.

Căsnicia clasică modernă

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

Ea a cumpără un câine de casă în ciuda protestelor lui. El îi spune prima mea soție.

Ea merge în cluburi cu fetele, unde se îmbată cu cocktailuri ieftine, apoi vine acasă să-și vomite mațele în budă, când el o ține de păr. El merge în cluburi cu verigheta în buzunar, unde agață tinere, naive și ieftine, cărora după abureala specifică le mărturisește câți ani are, apoi le prezintă chelia și dacă încă mai sunt doritoare, le arată verigheta, scuzându-se că nu poate.

Ea a primit cererea de căsătorie de la el, la insistențele tatălui lui, care i-a zis că ar trebui să o oficieze ca nevastă, că poate se va simți ea mai integrată în familie. El nu a fost sigur că ea va accepta să se mărite până în ziua când au ajuns pe bune la starea civilă și a dat cu semnătură.

Ea a rămas însărcinată cu el. El a rugat-o să facă avort. Ea a refuzat. El a turbat de nervi câteva luni, iar în cele din urmă s-a dat pe brazdă motivat de puternicele valori familiale ce i-au fost induse de părinți.

Ea e o blondină solidă, concretă și arțăgoasă. El este un tip vesel, glumeț și harnic.. Împreună au doi copii, dintre care unul cu handicap cauzat de o boală genetică. Trăiesc la comun, dar separat cu banii, opuși în idei, diferiți în dorințe și divizați în fapte. Conviețuiesc într-o armonie de nemulțumire reciprocă, condimentată cu frustrări adânci și dureroase, urându-se reciproc cu spume, încremeniți într-o stare de conflict înăbușit, presărat cu glume nesărate. Îi ține laolaltă speranța nerostită că celălalt va fi suficient de curajos să-și ia tălpășița și fuga comună de responsabilitatea reală a fiecăruia de a-și lua viața în mâini și a-și asuma contribuția la propria fericire. Aleg să acumuleze următoarele credite la tot mai multe proprietăți imobiliare care aparțin băncilor, în loc să-și tragă o linie clară sub și să-și facă un plan de ieșire din viața mizeră pe care o trâmbițează cu deschidere și mândrie prietenilor la un pahar de apă.

Cum e să te măriți când de fapt nu ai vrut?

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

Am fost întrebată despre cum e să te măriți, când de fapt nu ai vrut niciodată, iar prima mea tendință am fost să răspund nașpa. Apoi am realizat că nu ar fi răspunsul corect și cu siguranță insuficient de cuprinzător. Aș începe prin a analiza cuvântul niciodată, pe care îl găsesc extrem de categoric și neadecvat întrebării. Eu m-am măritat într-un moment în care nu aveam astfel de nevoi sau dorințe. Nu-i dorisem să mă căsătoresc până atunci și nici nu mi-am dorit asta în momentul în care m-am căsătorit, așa că am luat totul un pic mai diferit decât o iau de obicei miresele doritoare. Am acceptat nunta ca pe o sarcină, un fel de proiect pe care trebuie să-l fac mai mult pentru alții decât pentru mine. Mi-am scris pe o foaie sarcinile și am început să le îndeplinesc, dar fără ardoare sau emoții, ci mai degrabă într-un stil de romantism calculat dictat de stil și fără pretenții simbolice reale. Din tot actul căsătoriei am reținut bine în memorie momentele în care m-am simțit străină, absentă, actriță sau semnele că nu-i cum ar fi trebui să fie, mirându-mă mai apoi cu câtă măiestrie fotograful a unit elementele fragmentate ale puzzle lui într-o armonie care nu a existat. Nu am fost forțată să mă căsătoresc, deci nu am avut un element de repulsie față de ceea ce s-a întâmplat acolo, dar nici nu am făcut-o cu tragere de inimă. Am fost un actor într-o comedie forțată, agățându-mă cu disperare de fațada aparențelor și atât.

De ce am făcut-o? Presiunea celeilalte persoane, care era gata pentru acest pas și incapacitatea mea de a suporta consecințele unui nu, ce ar fi însemnat terminarea relației și plecarea pe drumuri separate mai departe. Nu am fost gata să-mi asum atunci un nou început, așa că am acceptat să mă afund în ceea ce aveam și mai mult, chiar dacă asta a însemnat o sufocare temporară. Dacă aș sfătui vreodată pe cineva să facă ceea ce am făcut eu? NU! Căsătoria presupune două elemente de DA, în primul rând să-ți dorești tu să faci pasul respectiv și în al doilea rând să-ți dorești să-l faci cu persoana respectivă, care-i lângă tine în momentul respectiv. În cazul meu nici un da nu a fost de fapt îndeplinit și subtil am comunicat asta printr-o glumă pe care obișnuiam să o repet. Când am fost întrebată de ce nu am ales o rochie complet albă de mireasă, am răspuns că la următoarea căsătorie.

Cumva bănuiesc că sunt mulți bărbați care trec prin situația respectivă în care am fost eu, dar sunt și multe și femei. Sunt multe căsătorii unilaterale.

Discuții și deschidere

~ Căpşunăriţa ~ 13 comentarii

Într-o seară, după șase lui de relație presărată cu mult sex, cine în familie, vizite la prieteni și doi copii de îngrijit în comun, am avut una dintre rarele noastre discuții despre noi. În șase luni de relație pot număra pe degete discuțiile noastre despre noi. Le-am evitat, atât eu cât și el, purtându-le doar în momentele cu adevărat grele, când deja filmele sau nemulțumirile mele atinseseră cote maxime și lucrurile trebuiau clarificate, ca să pot merge mai departe și să nu mă retrag din relație. Am evitat conștient să pun întrebări, să aflu istorii sau să explorez trăiri ale omului de lângă mine, fiind mult mai interesată de un sex rapid sau un serial cu dramele altora. Nu am vrut să știu detalii despre el pentru că, nu am fost tentată să-l cunosc. Sexul a fost cam tot ce m-a interesat și dacă nu ar fi fost bun, aș fi plecat de mult pe alte cărări și mai întortochiate. Nu am întrebat și nici nu am mărturisit, fiind foarte selectă cu detaliile despre viața mea, mult mai rezervată decât sunt când scriu, chiar și pe blog trăirile și simțirile mele. Am omis intenționat și nici nu am adus vorba despre anumite subiecte, care ar fi necesitat un efort de sinceritate din partea mea, pentru că nu am vrut să împărtășesc această sinceritate, deschidere și vulnerabilitate. Undeva, pe drumul meu din ultimii ani, am decis că deschiderea față de oamenii ce intră în viața mea nu-și mai are sensul. Sunt însă, o maestră perfectă a deghizării, fiind capabilă să mărturisesc despre mine chestiuni intime și trăiri zbuciumate, care dau impresia interlocutorilor că m-am deschis în fața lor, că mă cunosc, că-i lovesc cu sinceritatea mea, care nu-i mai mult decât o fațadă calculată sub care sunt multe alte straturi mult mai personale.

Și până la urmă omul s-a deschis, pe neașteptate, când mă așteptam mai puțin. A prins încredere în mine și mi-a mărturisit trăiri, dureri, alegeri, decizii, bucurii și mai ales nefericiri. L-am ascultat cumpănită, încercând să nu răscolesc cu instinctul meu prea mult în trecutul lui neprelucrat și neacceptat. L-am privit empatică, dar cu o distanță calculată, pe care am instalat-o între mine și el, imediat ce discuția i-a scos la iveală imperfecțiunile. Am încheiat seara fără sex, răspunzând cu răceală îmbrățișărilor lui și ușor descumpănită. Când am plecat spre casă am realizat că aș fi preferat o partidă de tăvăleală deschiderii lui, sincerității și blablaului, care în loc să aibă efect de apropierea asupra mea, m-am făcut să exclam descumpănită ”am pierdut timp”.

A doua zi la muncă, am discutat cu un coleg situația, iar el mi-a explicat ce mult însemnă pentru un bărbat să se deschidă în fața unei femei, expunerea vulnerabilități, dureri, greșelilor și greutățile. Mi-a subliniat că ar trebui să fiu apreciativă față de bărbatul care are suficientă încredere în mine ca să facă un astfel de pas. Am avut un moment de ”aha”, după ce l-am ascultat și în loc să-mi reinstalez Tinderul am concluzionat că, de data aceasta trebuie să fiu eu la nivelul așteptărilor altcuiva.

Sfârșit de pandemie și revenirea la cursa de șobolani

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

Este o zi frumoasă de mai și viața începe să-și reia cursul firesc. S-au redeschis magazinele de câteva zile, sunt încă pustii, dar tot mai mulți oamenii mișună lejer pe străzi. De luni eu mă întorc la birou. Se poartă măști, asortate cu pantalonii scurți, cabinele de probă sunt închise în magazine, iar oamenii sunt ușor mai vigilenți în privința apropierii fizice de semenii. Cerșetorii și-au făcut deja apariția la colțul străzii, realocați din zonele turistice pustii spre cartierele cu birouri și magazine, tot mai populate. Ziarele încep să vorbească mai mult despre alegeri, decât despre Coronavirus, iar pe LinkedIn și-au făcut apariția ofertele cu servicii,”caut de muncă/noi provocări/noi șanse” ale celor restructurați de criză, cu comentariile pompoase și recomandările sincere ale celor care răsuflă ușurați, că și-au păstrat locurile de muncă.

Se repornește mașina consumerismului, cu scoruri și ținte, planuri și investiții, expansiuni și creșteri, cursa de șobolani din care am fost trași pe tușă în martie. După aproape două luni de pauză forțată, suntem rechemați în primul front al bătăliei pentru supremație și bani. Cât mai mulți bani, ca să îngroșăm conturile miliardarilor, adică acelora dintre noi care au petrecut această perioadă de criză în condiții mai luxoase decât majoritatea, în camere mai multe, grădini mai spațioase și cu mai puține griji. Suntem rechemați să susținem vechea ordine socială, revenind la viciile consumerismului, a grandomaniei, a aparențelor, a vedetismului și idolilor falși. Acești idoli fără valoare, pe care criza i-a lăsat în curul gol, expunându-și splendida banalitate odată ce vacanțele luxoase, hotelurile de cinci stele și hainele de marcă le-au fost luate. Reginele Instagram-ului au ajuns să posteze imagini cu flori, pe care oricine le poate vedea, dacă are ochi să le privească, sau să-și recicleze amintirile din copilăria modestă. Țâțele nu au prea fost la căutarea în Pandemie, odată cu reducerile la PornHub.

Este o zi frumoasă de mai. Magazinele au început reducerile ca să se scape de marfa expirată a sezonului neconsumat, iar eu mă pregătesc mental pentru revenirea la cursa de șobolani, tot mai convinsă că trebuie să-mi găsesc o cale de scăpare din acest labirint inutil, ce-mi  consumă cu flămând viața, visele și rostul ca om.

Trezirea

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Afaceri cu Covid sau cum trezește în români Coronavirus spiritul antreprenorial

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

A murit înainte de Paște un prieten de familie al părinților mei. În spital, cu pneumonie și NU de Coronavirus.

Povestea clasică din spitalele românești: și-a programat omul o operație de rutină pentru scoaterea unui neg de pe spate în luna februarie, l-au operat și după ce l-au trimis acasă a început să se simtă rău. A făcut pneumonie, cel mai probabil de la o infecție nosocomială, dar cum între timp venise Coronavirusul peste România, când s-a prezentat cu pneumonia la spital i-au refuzat internarea, dându-i ceva antibiotice și trimițându-l acasă. Acasă s-a simțit tot mai rău și în cele din urmă a ajuns din nou la spital înainte de Paște. Acolo a urmat saga clasică a doctorilor foarte competenți de prin spitalele-morgă ale României, care au început să se plângă de foștii doctorii și tratamentul greșit administrat. L-au băgat la izolare, panicați de Coronavirus, cum le stă bine doctorilor serioși, și în ciuda faptului că i-au ieșit 3 teste negative de Covid, nu i-au permis familiei nici un contact cu el. Singur în spital, fără însoțitor și fără cash în Românica, normal că nu l-a mai băgat nimeni în seamă, familia putându-i doar trimite ceva mâncare prin intervenții. Într-o zi din Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paște, a încetat pur și simplu să mai răspundă la telefon. Panicată, familia a început cu telefoanele și intervențiile, iar seara, prin pile solide, au aflat că murise de dimineață, tocmai în ziua în care îi ieșise și cel de-al patrulea test negativ la Coronavirus.

Dar, această poveste, adevărată și tristă, nu-i despre infecțiile intraspitalicești și nici despre ignoranța șpăgarilor din spitalele românești, poveste spusă de atâtea ori, asta-i o altă poveste despre Coronavirus și spiritul antreprenorial al românilor. Povestea începe abia la morgă, când s-a dus fiul bărbatului mort să ridice cadavrul tatălui său, iar angajații de acolo i-au propus o tranzacție irezistibilă: să semneze că i-a murit tatăl de Coronavirus, că primește bani. Normal, primesc și ei, pentru spor în muncă, probabil la ars cadavre cu Covid, dar primește și familia. Argumentul lor suprem a fost că, oricum e mort și nu-l ajută cu nimic să-l înmormânteze în stil tradițional, dar banii nu-i strică. Ca să-l motiveze pe tânărul ce tocmai își pierduse tatăl, l-au și amenințat că nu-i eliberează cadavrul până după Paște în caz de refuz. Fiul a făcut scandal, au sunat iar la intervenții și până la urmă, s-a rezolvat, i-au eliberat cadavrul înainte de Paște și l-a putut înmormânta normal în țărână.

Dacă aș fi citit povestea asta pe Facebook, aș fi calificat-o ca fake news, probabil înflorită de o imaginație bogată, dar când am auzit-o din primă mână, mi-am amintit de toată corupția, șpaga, înșelătoria și mizeria din România. Intervenții, pilele, plicul alb pentru  doctorii incompetenți și aroganți, ignorarea din spitale și multe alte umilințe sunt chestii pe care le-am trăit pe viu în România, ca parte a unei realități pe care acum o găsesc abstractă. Și totuși, există atât de mulți oameni care trăiesc asta pe piele lor: familia mea, prietenii mei, cunoștințele mele, o întreagă țară.

După o experință din asta, mă gândesc inevitabil câte dintre cazurile de morți declarate cu Covid din România, sau chiar Polonia, de fapt din toată EU sunt reale și câte au fost inventate pentru șpagă? Oare când vor crește compensațiile pentru Covid, că am înțeles că EU dă ceva ajutoare pentru asta, va crește și numărul de morți? Oricum, de când am aflat, citesc cu multă suspiciune toate raporturile media despre Coronavirus.

În ce lume trăim, care-i realitatea și care-i ficțiunea?

Autoritatea

~ Căpşunăriţa ~ 32 comentarii

Vorbeam la un moment dat cu un coleg de la muncă despre doctorat și MBA (master in business administration), explicându-i cu patimă, cum cele două studii sunt total diferite, ne aflându-se pe trepte egale în ierarhia educației, doctoratul fiind superior masterului, chiar dacă prescurtarea lui fancy este MBA, adică în administrarea afacerilor. Dar el nu și nu, ținând la opinia lui formată pe baza unor impresii populare și prescurtări pretențioase, ca măgarul de sac. Voia cu orice preț să mă convingă că ceea ce știe el din auzite,  era mai veritabil, decât ceea ce știam eu din educație. La un moment dat, sătulă de absurdul situației, i-am zis simplu că eu am doctorat și îi spun ceea ce știu ca expert, studiind din interior ierarhia universitară și dându-i ca exemplu faptul că o persoană care are doctorat poate să predea cursuri la MBA, dar o persoană după MBA nu este calificată să predea cursuri la doctorat. Argumentul meu final nu l-a mișcat câtuși de puțin, așa că am tăcut, meditând la încăpățânarea lui.

Într-adevăr ”adevărurile” populare sunt mai puternice decât știința pentru majoritatea oamenilor, ba chiar și pentru cei care apreciază știința, iar The Book of General Ignorance este exemplu perfect pentru asta, însă m-am gândit că am în fața mea un om relativ inteligent, care gândește, deci trebuie să mai fie ceva în context. Apoi am încercat să-mi imaginez cum ar reacționat colegul dacă i-ar fi spus altcineva, o persoană cu care nu-și împarte viața de zi în același loc de muncă, ceea ce încercam să-i spun eu. Dacă i-ar fi spun de exemplu cineva în timpul studiului, care este diferența dintre doctorat și MBA sunt sigură că ar fi reacționat total diferit, luând aminte, pentru că persoana din fața lui îi spunea acestă informație de pe o poziție de autoritate, în timp ce eu i-o spunem de pe o poziție de egalitate. Tot așa cum, dacă autoritate i-ar fi spus o prostie, ar fi procesat-o ca un fapt inteligent, pentru că din păcate autoritatea pentru majoritatea deasupra logicii.

La autoritate mă gândeam pe când priveam azi dimineață câteva filmulețe din media cu polițiști ce băteau niște civili prin România, pe motiv de pandemie și restricții. Cel mai interesant a fost să citesc comentariile de sub filmulețe, în timp ce auzeam urletele unui încătușat, lovit de polițiști. Oamenii de bine și docili lăudau acțiunile semenilor lor ce dețin momentan autoritatea, și care le-ar fi dat și lor la coaste fericiți, dacă i-ar fi prins de partea opusă a baricadei. Interesant cum oamenii sunt atât de deschiși, supuși și neajutorați în fața autorității. ”Să facă ceva autoritățile!”, cerea cu insistență în urmă cu câteva săptămâni un român care locuiește prin Polonia, când discutam despre situația cu Coronavirus, ce se apropia pe atunci cu pași repezi. Ba chiar era revoltat că polonezii nu au trecut la măsuri dictatoriale, ca și în România.

Observ cu tristețe cum autoritatea este pentru mulți o formă impersonală, a cea ce nu cunosc, nu cercetează și totuși sunt înclinați să creadă și mai ales să i-se supună. Sună cunoscut? Nu știu dacă faptul că, colegul meu poartă un lănțișor religios la gât are vreo importanță, dar în general am cam observat la ăștia mai religioși, tendințe din astea.

Am pus mereu docilitatea față de autoritate pe seama culturii, est europene, căci în asta trăiesc, și a lipsei față de educație, însă observ că persoane cu studii, oameni din categoria celor care se consideră realizați și educați, se supun cu o docilitate cretină altor semeni, fără a-și pune un minim de întrebări. Eu în schimb mă întreb în fiecare zi: dar autoritățile cine sunt? cu ce sunt oamenii aceștia mai calificați decât mine? cine îi plătește? de ce trebuie să mă supun eu deciziilor lor? sunt de acord cu drepturile pe care ei mi-le îngrădesc?

Pademia în Polonia

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

De alaltăieri s-au ridicat o parte din restricții în Polonia așa că oamenii au ieșit la soare în parcuri și prin păduri, la plimbări pe jos sau pe biciclete. Vremea este deosebit de frumoasă pentru această perioadă a anului, doar ca să ne mai tachineze puțin. Măștile sunt obligatorii și în ciuda faptului că nu se găseau în farmacii, toată lumea le poartă, cele mai populare fiind cele confecționate din materiale de bumbac.

Nu sunt prea multe cazuri în Polonia, 9856 când scriu aceste rânduri, dintre care 401 morți, însă nu se testează, de fapt se evită testarea, fiind recomandată izolarea, iar cei în izolare nu sunt testați. Statul polonez preferă să trimită poliția să-i verifice, în loc să-i testeze. Este în schimb greu să ajungi la medic, centrele comerciale, localurile și o mare parte dintre instituțiile publice sunt încă închise. Magazinele alimentare sunt deschise, intrându-se fără prea mari restricții, iar micile afaceri au început să funcționeze.

Lumea începe să fie preocupată de alegeri, care sunt programate în mai, și în curând viața o să-și reia cursul normal, dacă nu vine peste noi fumul de la Chernobyl. La muncă se lucrează în ture, o zi pe săptămână la birou, iar colegii mei postează pe Instagram lista de cărți citite. Eu nu am citit încă nici o carte în această perioadă,  dar am început să dau reset stilului meu de viață, unei bune părți dintre priorități și mai ales modului în care reacționez la factorii externi.

Am avut nevoie de pauza aceasta de la muncă, pentru a-mi putea reconfigura abordarea față de serviciu, reclasificându-mi prioritățile și angajamentul. Înainte de pandemie, eram absorbită de muncă și de ceea ce se întâmplă la muncă, fiind capabilă să mă deconectez doar în vacanțele lungi și solicitante. Treptat, din intimitatea casei mele, am început să accept că nu trăiesc pentru a munci, iar dacă la finalul lunii nu vine bonusul, nu-i sfârșitul lumii. Când ești workaholic de carieră, este greu să fii scos din priză.

Pentru mine pandemia a însemnat o deconectare, deși am proiecte mai mari decât de obicei, și am luat și ceva muncă adițională din altă parte, însă abordarea mea față de sarcini este diferită. Am început treptat să renunț la perfecționismul dus la extrem și stând departe de mediul putrezit de la muncă, reușind treptat să nu mai interiorizez problemele altora și mai ales ale sistemului pe care nu-l pot schimba și nu sunt plătită să-l schimb. Sper doar că, voi reuși să-mi mențin acestă stare și după ce ne vom întoarce la funcționarea în normalitate.