la cules de experințe, gânduri și păreri
Încep cu o negare: nu aveam dispoziția de împachetat cadouri anul acesta, fiind doritoare în schimb de boicotat Crăciunul, însă circumstanțele m-au motivat să-mi schimb atitudinea. Așa că, am împachetat împreună cu fiică-mea:
Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.
Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția Românilor.
Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.
România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu, eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format, și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?
Sunt obosită de la agitatia oamenilor cu sărbătorile, cumpărăturile exagerate de mâncare, ce ulterior va fi aruncată, traficul infernal, parcările pline și cerșeala specifică Crăciunului.
Mi-am făcut planul de vânzări anuale la muncă. A fost greu, mai ales ultima lună, când a trebuit efectiv să cerșesc comenzi. In noul an, primul criteriu de prioritizare al clienților va fi in funcție de cum m-au ajutat la „greu”. Am avut și din ăștia care m-au refuzat, m-au dus cu zăhărelul sau au încercat sa-și negocieze condiții mai favorabile când eram la ananghie. Voi fi încântată sa le întorc favorul. Suntem singurul departament din firmă care și-a făcut planul de vânzări anual, iar din patru câți suntem in departament, doar eu și un coleg am atins targetul. Urmează negocierile. Am negociat deja anul trecut, iar anul acesta va fi mai greu, dar tot îmi încerc norocul.
Am reinstalat Tinder, după ce am fost pe alte portale, am ajuns la concluzia ca tot pe Tinder sunt ce-i mai spălați.
M-a contactat mecanicul să mă întrebe dacă îl găzduiesc, ca s-a certat cu prietenă-sa și a plecat de acasă, de la ea, bănuiesc. S-a gandit că poate la mine-i cald și bine, și cine știe, poate primește și o pizdă umedă pe de-a moaca. S-a gandit greșit evident, și in timp ce-l compătimeam, ca așa-i frumos și încă nu am primit mașină de la firmă, l-am informat elegant cum stă treaba.
Între timp am intrat in travaliu. Nasc o piatră sau mai multe, de la rinichiul stâng. E neplăcut, dureros, dar asta e. Mai bine acum, decât peste o lună.
Mâine laser cu CO2, deci petrecerea este in toi. Am primit o veste bună, cadoul meu de Crăciun.
Nu știu cum să încep această discuție, pentru că-i spinoasă rău, și cam pe orice parte o întorci tot te înțeapă. Însă trebuie dezbătută, mai ales în Polonia.
Într-un exercițiu imaginar, am fost pusă de câteva ori în fața întrebării legate de avort, atât ca soluție contraceptivă, atunci când planurile mele și ale persoanei cu care am purces la fapte carnale, nu prevedeau complicații pe termen lung, cât și ca posibilitate medicală, în cazul în care genele ar fi luat-o pe ulei, atunci când m-am decis pentru un copil. Din fericire pentru mine, nu am avut nici un avort și din acest punct de vedere mă pot considera norocoasă, căci pe lângă durerea fizică și efectele avortului asupra corpului, procedura face mult rău psihic și sunt convinsă că, majoritatea femeilor care au făcut avort duc cu ele o durere imensă.
În timpurile noastre avortul este o alegere. Poate nu-i întotdeauna alegerea corectă, sau cea mai potrivită, ori cea mai cinstită, dar este o alegere. Este o alegere cu consecințe, dar este o alegere, o posibilitatea și o soluție. Injustă, criminală, soluția ia o viață, pentru a prezerva o alta, eliberând-o de obligațiile pe care nu vrea sau nu le poate duce.
Locuind în două culturi, ce percep avortul din perspective total diferite, am observat și dezvoltat de-a lungul timpului modificări în abordarea mea personală vizavi de avort, însă am rămas am rămas o fidelă susținătoare a ideii de alegere, pe care o văd ca una dintre cele mai prețioase drepturi acordate femeilor.
În tinerețea mea din România, am perceput avortul ca măsură contraceptivă, un act natural de obligatoriu pentru orice tânără, care nu și-a terminat studiile liceale sau universitare, pentru orice femeie singură și luată prin surprindere, ori mama cu prea mulți copii. Chiuretajul era normal, se făcea de către orice doctor și nu îi-se dădea importanță. Rușinea era să ai copilul, nu să-l avortezi, mai ales când era nedorit de lumea din jur. Fetele care alegeau să devină mame în liceu ori mamele care alegeau să mai nască încă un copil la vârstă înaintată, erau marcate în comunitate, judecate și aruncate în gheara umilinței și a respingerii sociale. Avortul era la dispoziție pe toate gardurile și pentru un pumn de bani, orice doctor curăța urmele unui făt nedorit de lumea din jur, cicatrizând rana din uterul mamei, dar provocându-i o alta în suflet.
În Polonia lumea nu s-a bucurat de atâta libertate, avortul fără motiv întemeiat (când sarcina pune în pericol viața mamei, făt bolnav sau ca urmarea a unui viol) fiind interzis, așa că multe cupluri s-au trezit unite de copii la vârste fragede, pe băncile facultății sau chiar în liceu, cazurile de copii cu copii fiind ceva natural. Odată copilul creat în pântece, s-a pus treaba de nuntă și asta a fost, în loc de sticla cu votcă, biberonul. Biserica, care a pus și pune presiune pe ilegalitatea avortului, a creat anumite adăposturi speciale pentru mame ce doreau să-și abandoneze copii. Aceeași biserică, plus câteva organizații radicale, în mare parte formate din bărbați, militează pentru eradicarea totală a avortului, chiar și în condițiile în care fătul este deteriorat ori sarcina poate duce la moartea mamei. Așa că, din când în când, în locurile publice din Polonia dau peste șezători de bărbați, de obicei in mijlocul zilei, când munca e in toi la cei care produc, așezați strategic în jurul unui stand cu postere ce prezintă publicului larg avortoni și pe Hitler. Standurile sunt echipate cu difuzoare din care urlă cu greutate ocări despre femei, avort, crimă, doctori, Polonia și Down. În Polonia avortul este în afara legii, ceva despre care nu se vorbește, o rușine, care se face pe ascuns în cabinetele medicale locale, și mai vizibil în cele din țările vecine, de-a lungul graniței. Pe lângă ilegalitatea avortului, guvernul polonez mai limitează și accesul la pilulele contraceptive, eliberându-se doar pe rețetă, ca să nu mai spun că banalele prezervative (această masturbare conform bisericii) nu se găsesc chiar la toate chioșcurile.
Personal, nu sunt pro avort ca metoda contraceptivă și cu siguranță lejeritatea și indiferența cu care am privit acestă situație pe vremea când locuiam în România, s-a schimbat după ce am avut propriul meu copil, însă nu pot fi de acord cu eliminarea sau îngrădirea acestui drept.
Am observat-o prima dată în sauna. Subțirică, frumos modelată, cu părul negru și sprâncenele bine arcuite în jurul ochilor de un verde deschis, mi-a zâmbit delicat cu buzele roz, ușor umflate. Era delicată și aranjată, chiar și în costum de baie, cum îi stă bine unei femei ce se respectă și promovează prin prisma feminității. Ușor trecuta de 30 de ani, dar cu carnea încă fragedă, s-a înfășurat cu finețe în prosopul pus deasupra bustului și prin mișcări precise, și-a scos slipul de pe ea. Mai apoi s-a întins calmă pe lemnul cald, relaxându-se sub lumina artificială a soarelui ce invada sauna tailandeză. Cu cartea în mână a zâmbit mulțumită de momentul în care se afla, fericită și recunoscătoare.
O admiram în tăcere când armonia ne-a fost bruiată de un el. Ușor trecut de 50, cu riduri fine în jurul ochilor, mâinile încrețite de vremuri și piele albină, a intrat intruziv în sauna, cu un prosop în jurul taliei. Un domn respectabil în cercurile lui de prieteni, primul îmbogățit din neamul lui polonez, neșcolit în ale manierelor, se bucura acum de o ea într-un hotel de cinci stele. O privea satisfăcut, încântat că încă poate, dar și recunoscător pastilelor albastre că-l ajutau să mențină aparențele. Sincer bucuroasă de prezența lui, a început să-i explice dinamica lămpilor din saună, principiile relaxării și filosofii de viață sănătoasă, în timp ce el inhala indiferent căldura din cămăruța din sticlă și lemn. Am cautat curioasă verigheta printre degetele lui mici și zbârcite de vreme, dar avuse tact să și-o scoată. Din dinamica lor am înțeles instant că sunt amanți, iar cearta de a doua zi de la micul dejun doar mi-a confirmat supoziția.
I-am găsit la masă. Ea frumoasă, în negru, îmbrăcată sportiv cu haine mulate și încălțăminte de marca, se bucura de masa dimineții, în timp cel el răspundea absent la mesaje.
”Trebuie sa le răspunzi chiar acum?”, s-a supărat ea fără impact. Furioasă la lipsa lui de atenție l-a școlit un pic în filosofia momentului, dorindu-și cu ardoare să prețuiască activ clipele numărate pe care le furaseră împreună în acest weekend la malul mării, ce se dorea romantic. A ascultat-o calm, inflexibil și i-a răspuns abrupt, printr-un monolog indescifrabil în zarva localului plin de familii gălăgioase și copii vorbăreți. Brutalitatea realității a fost suficientă ca să-i șteargă bucuria momentului, echilibrul emoțiilor și savoare gustului din minte. Cuvintele lui necioplite au avut un efect instant vizibil pe fata ei, schimonosită de durerea pierderii zen-ului. S-a ridicat cu delicatețe, a mers după o cafea, iar la întoarcere dinamica lor era deja transformată. I-am urmărit cu melancolie în timp ce-mi terminam masa. El s-a mai potolit cu telefonul, iar ea l-a luat pe al în mâni, ca să umple spatiile goale ale conversație lor ce-și pierduse spiritualitatea.
Ca la orice conferință ce se respectă și aceasta a avut un ministru în dotare, o doamnă ministru, mai exact. Doamna ministru, ca orice politician de top în Europa de Est, ne-a vorbit cu limbă de lemn, frumos ambalată în folie PiS. Au curs cuvinte mărețe despre potențialul exportului polonez și elogii la adresa birourilor poloneze ale agenției de investiție și comerț. Comparativ cu România, politicienii polonezi folosesc o limbă de lemn mai ”umană”, delicat finisată, mult mai bine lucrată și parțial grăitoare de adevăr. Cât privește exporturile, statul polonez a înțeles această nevoie și încercă să-și ajute plătitorii de taxe mai mari sau mai mici, să vândă cât mai mult la alții, de unde și ideea birourilor agenției, care sunt la dispoziția firmelor poloneze. În ciuda faptului că ajutorul lor este destul de limitat, în marea majoritate personalul birourilor este amabil și serviabil față de interesanți, un contrast puternic între ceea ce am experimentat eu în urmă cu câțiva ani la Ambasada României din Varșovia, unde domnul de la secția de comerț era acolo doar să existe.
Una dintre cheile succesului birourilor poloneze ale agenției de investiție și comerț este angajarea de personal tânăr, de obicei din sfera privată, care nu este forțat să adere politic la partidul de guvernare. De multe ori oamenii din aceste birouri au dublă naționalitate, fiind din familii mixte, polonezo-americane, palestiniene, egiptene, grecești, etc. Angajații agențiilor sunt din start școliți ca să fie receptivi la nevoile interesanților, răspund la email, la telefon și chiar ajută, majoritatea, că toate pădurile au uscături. Sunt normali, într-un cuvânt și nu niște marionete pline de fițe, puse acolo de figurație. Ar putea și România învăța ceva.
Unul dintre lucrurile care m-au surprins pozitiv la conferința Google a fost că s-a menționat de câteva ori despre România, ba chiar am avut două sesiuni în sala România, nu erau despre România vorba la sesiuni, ci doar o coincidență. O coincidență plăcută ca România să nu mai fie asociată cu țiganii în Polonia. Trăiască schimbarea!
Am văzut că mi-a scris de dimineață, dar nu am deschis. Nu aveam timp de romantisme la prima oră, după o noapte prea scurtă, când programul era clar: deșteptarea, mult prea de vreme, micul dejun rapid, vizita la doctor și cumpărăturile pentru petrecerea aniversară. Am pus pe pilot automat, îndeplinind sarcinile conform planului, iar după patru ore și două bucăți de prăjitură mâncate forțat, căci fiică-mea previzibilă, a vrut să guste potențialul tort, am ajuns acasă. Am pregătit prânzul și pe când terminam de mâncat, am deschis mesajele de la el:
”Bună ziua. Care-i planul pentru weekend?”
I-am răspuns.
”Salut”
Și, când tocmai îmi puneam farfuria în mașina de spălat, el m-a întrebat:
”Cum îți merge azi? Poate vrei să vii la prânz, căci tocmai gătesc spaghetti”
Am început mesajul cu viața mea ocupată, căci mă pricep la descrierea asta:
”Petrecem weekendul acasă, căci fiică-mea are mâine petrecerea aniversară, și cineva 🙄trebuie să o pregătească și să coacă și brioșele.
Apoi, am refuzat politicos invitația, din motivul evident, regretând parțial că, nu o făcuse înainte să pregătesc prânzul.
”Mulțumesc de invitație, aș veni cu plăcere, dar sunt cu fiică-mea acasă.”
Motivul evident era desigur fiică-mea, pe care nu am implicat-o niciodată în poveștile mele amoroase, ba chiar am ținut-o la distanță de bărbații cu care mi-am împărțit timpul liber. Cumva cele două lumi ale mele, de femeie și de mamă nu s-au prea intersectat, decât eventual accidental. Și a fost destul de ușor să le țin la distanță. Pe de o parte majoritatea bărbaților care s-au perindat prin viața mea, nu au fost interesați să cunoască această realitate a vieții mele, pe de alta, nici eu nu am dorit să-i prezint fiice-mii tot felul de oameni, cu care nu erau eu sigură că vreau sa fiu.
”A, da, într-adevăr e mâine. Păi, știu, puteți veni împreună”
La faza asta reacția mea standard s-a scurtcircuitat. Știam că-i acasă cu fiu-său și el știa că eu sunt cu fiică-mea, iar acum tocmai urma momentul acela în care lumile noastre, în toată amploare lor, se intersectează. Înainte să-i mai scriu odată cât sunt de ocupată și cum nu-i posibil, am reflectat o secundă: fiică-mea se juca, cu carnea în farfurie, nemulțumită de prânz, peste drum de noi se află un tip mișto, care îmi place, are copil de vârstă similară în dotare, iar noi nu aveam planuri pentru după-amiază.
– Vrei să mănânci spaghete? am întrebat-o, formal, căci nici un copil nu refuză așa ceva.
Ea a răspuns pozitiv, așa că i-am scris:
”La cât?”
”Acum. 15 minute.”
Am realizat că în 15 minute nu reuși să ne pregătim.
”Putem în 30 minute?”
”Da.”
Am ajuns în 40 de minute, aranjate, parfumate și cu mici atenții pentru gazde.
Și-a tras pantalonii pe el, și-a luat un tricou și a mers să ne facă ceai. Eram în pat de vreo patru ore, sexându-ne, privindu-ne și povestind.
„Îmi place să te privesc” i-am șoptit, în timp ce mâna mea îi mângâia fața moale și fină, desenându-i nasul scurt, sprâncenele groase și buzele dulci, ascunse sub firele de barbă.
”Și mie. Ne-am potrivit.” mi-a răspuns, așezându-mi un sărut pe buze. În liniștea de după orgasm m-am regăsit pe deplin în brațele lui, mângâiată, adorată și pupată pe fiecare bucățică din corp. Naturalețea cu care s-a împerecheat cu mine, atingerile lui perfecte, săruturile moi și îmbrățișările multe, au stimulat dopamina ce s-a eliberat in corpul meu bucuroasă. Într-o explozie a simțurilor mele îl doream în mine, peste mine, lângă mine și nu mă mai săturam să fiu îmbrățișată de el. Uitasem cum arată adevărata intimitatea, în prezența goliciunii trupurilor și a minții eliberate de sub povara vieții sociale.
***
Îmi scrisese de dimineață că se îndreptă spre aeroport, iar apoi după ce a ajuns acasă că mă așteptă. Eu tocmai terminasem o întâlnire cu amicii și i-am răspuns că mă întorceam acasă.
”Mănânc ceva și vin.”
”Hai la mine. Și eu trebuie să mănânc. Combinăm ceva împreună.”
”Ok.”
”Îți place sushi?”
Și atunci, am știu că este un om care mă înțelege, un bărbatul care mă pricepe și un potențial prieten cu care pot să am mai multe lucruri în comun. După sushi, ne-am așezat pe canapea cinci minute, apoi m-a luat în brațe și m-a dus în dormitor. A fost mai bine decât mi-am imaginat.
”Ești fain”, i-am zis eu entuziasmată, cu un zâmbet larg pe buze, privindu-l cu capul pe pernă, goală sub plapuma moale.
”Ai crezut altceva”, mi-a răspuns el zâmbăreț cu o notă de mirare prefăcută.
În copilăria mea, acasă la noi, nu l-am sărbătorit pe Moș Nicolae. Nu știu de ce, dar pur și simplu era trecut cu vederea. L-am descoperit târziu, undeva în facultate, alături de primul prieten mai serios care o dădea pe cadouri de 6 Decembrie. Am început să-l sărbătoresc și eu, dar mereu mi s-a părut un pic forțat, Moș Nicolae fiind mai degrabă ca un preludiu pentru Moș Crăciun.
Azi, am început ziua foarte bine, cu energie pozitivă și bucurie. Cred că de mult nu l-am mai întâmpinat pe Moș Nicolae cu atâtea cadouri. I-am pus în cizme la fiică-mea bomboane de ciocolată, iar eu am primit la muncă turtă dulce și o șapcă de Crăciuniță, roșie, cu bentiță albă și un clopoțel în ciucure. De la clienți au venit comenzile lipsă și plățile. În sfârșit, că s-a cam lăsat cu stres trimestrul acesta, planul anual prinde contur, la fel și bonusul. La prânz ne-am întâlnit cu un fost coleg de muncă, care a schimbat branșa, și ne-a adus cadou noile produse pe care le comercializează, ca să le testăm – SKYN, Fell Everything. Mi-a spus că, în curând vor fi disponibile și în România, că tocmai face prima livrare.
Arhitectul mă întreabă de planurile pentru sărbătorii și dacă vreau să merg la schi. Clar că vreau, ador să schiez și nu am fost de mult la un schi serios, doar că am plănuit un laser fracțional pentru 20 decembrie, ceea ce mă face prizonieră în casă o săptămână. Mă rog, dileme. Dileme de muieri: să-mi petrec timpul înfrumusețându-mă pentru mine dar și pentru ales, sau să-l petrec cu alesul, care deja mă consideră frumoasă?
Știu că, dilemele mele sunt superficiale rău de tot, și că pe o scală a dificultăților în viață eu o duc de ceva vreme foarte boem, cu alegeri de genul: să merg în Dubai sau Iordania în delegație? Ori: Laser sau schi de Crăciun? Am într-adevăr o rupere la scală largă, dar în apărarea mea doresc să precizez că am muncit mult și m-am spetit la greu ca să ajung aici. Ca să îți permiți dileme superficiale, trebuie să ai spate, iar eu am venit cu o valiză și o mie de euro în Polonia, tot spatele fiind construit pe mușchii mei.
Și, a venit din nou momentul felicitării de Crăciun. Firma le printează, ni-le livrează, eu le semnez și fetele de la recepție le trimit. Unii le primesc cu o simplă mâzgălitură a numelui meu cu o cariocă neagră, alții cu un text mai mult sau mai puțin elaborat, mai onest sau mai periat, în funcție de intenții și nevoie. Printre ele, se cade să semnez una și pentru el, iar o alta pentru partenerul lui mai tânăr de afaceri, cu care am o relație apropiată de amiciție.
Îmi amintesc și acum, fiorii pe care i-am avut prima dată când i-am scris conștient felicitarea de la Crăciun, la puțin timp după ce ne-am cunoscut, improvizând o poezie în limba română. Eram în tatonări pe vremea respectivă și fiecare gest mărunt năștea emoții și fiori în stomac. La a doua felicitarea i-am trimis o parte dintr-un poem pe care i-l scrisesem cu patimă și dragoste, adorându-l și iubindu-l în perioada respectivă. Tot poemul l-a primit în email, cu declarația mea de iubire. În a treia felicitare, când relațiile dintre noi se stricaseră deja, sub povara durerii ce avea să vină, și prezicând viitorul sumbru al relației noastre mi-a urat ca soarele primăverii, căci știam că atunci va ajunge peste ocean felicitarea mea de Crăciun, să-i dezghețe inima înghețată. Nu a dezghețat-o, ci doar a șlefuit-o mai bine, ca să mi-o rănească pe a mea. Au!
Anul acesta, am pregătit din nou două scrisori. Una pentru el:
Dear A.,
We wish you all the best in the New Year, for you and your big and beautiful family.
Și alta, pentru partenerul lui de afaceri:
Dear T.,
By the time this letter will reach you, I hope we have met in person, had some drinks together, great fun and sold something to XXX :).
Thank you for being a good friend. I enjoy our talks about everything. You are just great.
Apoi le-am pus una în plicul celeilalte.
Căpşunăriţa 