Nici măcar nu pot să plâng, nu pot vărsa o lacrimă pentru că știu că nu merită. Sunt doar una din mulțime, încă una din ciclul scăpării de realitate, evadării de responsabilități, încă o alta, poate mai bună, cu siguranța mai plăcută și atât.
Am înțeles rolul meu limitat când am fost în sfârșit liberă, stăpână pe viața mea și pe dorințele mele, când m-am văzut în sfârșit plină și sigură pe ceea ce pot sa ofer. Atunci l-am văzut și pe el așa cum este în realitate, un bărbat ocupat, limitat, un om nefericit care își caută alinarea și dorința de a trăi în alte brațe, decât cele pe care singur și le-am ales.
Nu pot scapă de sentimentul că am căzut destul de grav în capcana asta, dar atunci atât puteam și mi-se părea mirific. Liniștea pe care o oferea el, generozitatea, tandrețea și sexul erau pentru mine prea prețioase ca să privesc pe ansamblu la realitatea rece. De unde veneam eu când l-am cunoscut, era o gaură mult prea adâncă, ca să nu prețuiesc orice gură de oxigen ce-mi apărea în cale.
Acuma când mă cunosc mai bine, când știu ce am de oferit, când știu ce pot și ce vreau, îl văd cu alți ochi. O parte din mine ar ține de el cu dinții, ar lupta pentru el până la ultima suflare, o alta însă îi dă încet drumul, pentru că nu-i decât un alt copil rătăcit, în corpul unui bărbat foarte ocupat.
Din păcate dureroasa realitate de care mi-am dat seama, face insuportabile zilele care au să vină.
Mă chinuiesc să citesc The Economist (voiam sa iau Harvard Business Review dar era prea scumpă, mult prea subțire și cam plină de bullshit cu CEO-uri americane), dar nu îmi iese. Stresul e prea mare și nu mă pot concentra. Nu știu dacă este agitația mi-e stimulată de vacanță sau de el. Ne vedem din nou după multe promisiuni că-i fac vânt din viața mea.
În aer plutește mirosul familiar al avioanelor Lufthansa, amestecat cu aroma de Chanel, parfumul meu dintotdeauna, la care mă întorc de fiecare data când vreau să mă regăsesc.
Nu îți pune parfum, mi-a scris, ca am pentru tine. Am așezat parfumul pe masa cu un pic de îndoială. Sunt intrigata de mirosul cu care mă asociază el după cinci luni de absentă.
Comand meniul standard de zbor: suc de roșii cu piper și suc de mere. Mi-au dat și un sandvici, dar am prea mulți fluturi în stomac ca să mai încapă acolo și mâncare. Zborul este scurt, cu o schimbare în Germania și apoi … el.
Ma întreb dacă îl iubesc atât de tare sau sunt doar emoțiile dorului pentru cineva care locuiește pe un alt continent, pe care nu-l poți avea la discreție, oriunde și oricând, ce mă stimulează. Nu știu cum voi reacționa, evit să-mi programez asta, lăsându-mă prinsă în brațele curiozității, căci vreau să aflu cu adevărat ce simt pentru el. Mă întreb dacă-mi voi controla emoțiile sau le voi da drumul fără restricții, ca într-un salt fără parașută. Nu știu la ce să mă aștept în primul rând de la mine și poate că filosofez în punga, când omul este clar setat pentru o vacanță aventuroasa și ceva futai la pachet.
De câțiva ani ma joc de-a business lady, un fel de middle manager din asta, plina de șefi si fără subordonați direcți, destul de sus ca sa-mi impun punctul de vedere, și suficient de jos cât încă să mai aud replica mea favorita „ai mult potențial”. Când îmi spune cineva chestia asta, îmi vine sa-i înfig o furculiță in ochi. Lucrez pe o poziție din asta in care ti-se cere sa faci, sa dregi, sa te dai cu curul de pamant, pentru ca directorului asa i-se scoala, si in acelasi timp nu ti-se da nici un fel de putere, doar responsibilitate si asteptari, ca restul le vrajesti tu, din pula desigur, pe post de bagheta magica. Si magia se naste din teama celorlalti ca ii dai in gat, din urlete tale la ei, sa-si faca treaba sau din linguseli care, daca vin de sus, sunt intotdeuna bine primite. E o pozitie pompoasa, care asociata cu un nume ce dupa virgula are Ph.D. in coada, pare ca rupata din raiul afacerilor lacrimogene, pe care bat apa in piua toti HR-istii lumii si business trainerii rupti in cur de profesionalism. Te tai cu lama de atata competenta si technici de vanzare, si NLP-uri pe paine, gen prietenul meu John, sau ce pula mea or mai inventa toti fraierii, care nu-s buni sa vanda nimic, numai vise erotice si ude de profesionalism overrated.
Hai sa va spun eu pe sleau ce am invatat in 13 ani de cand ma invart in lumea de buna a afacerilor, dupa sute de intalnirii cu tot felul de oameni, mai mult sau mai putin otati intelectual, in diferite circumstate, la care le-am vandut cam orice mi-a picat in mana: nu faci in veci cu gura, cate faci odata cu curul. Sa explicam.
Totul in afaceri e pe relatii, totul tine de contacte, prietenii, amantlacuri, favoruri si datorii. Atat. Toata abureala cu profesional si alta amarata de gargara din asta, e doar gargara, nimic mai mult. Cat timp joci dupa reguli, iei muie stilata, ca dupa reguli, si vinzi ca dupa reguli, adica subexistential, pentru ca, daca cineva vrea sa te refuze, o face stilat si iti gaseste mii de pretentii, oricat de beneficiala ar fi afacerea pe care i-o propui. Cu toate graficile si trainingurile, cu toata pompoasa moaca de afacerist veritabil pe care ti-o pui, futi buha in cur degeaba, pentru ca nu o futi unde trebuie. Cand o futi unde trebuie, atunci se schimba total tabla de joc, pentru ca atunci esti de fapt in joc, atunci contezi cu adevarat. Si oricat ar fi propunerea ta de dezavantajoasa, daca te place pe tine si te vrea pe tine, o ia, si face din cacat bici ca sa iasa smenul. Asta e tot secretul, valabil si la micile ciubucuri si la marile firme, la aia care apar prin Forbes sau mai stiu eu ce reviste din astea cacacioase, cu poze Photoshop-ate si pretentii cat skyscraper-ul. Pana am inteles eu treaba asta, mi-a luat multa sudoare a mintii, multe nopti nedormite, multe prezentatii in PPT inutile si tabele in Excel degeaba, pentru ca e una ce se prezinta la marele public si alta ce se vinde. Si cine, mai crede in povesti cu zane si afaceri profesionale, sa bea un pahar de apa, poate isi revine la realitate.
Mi-a trimis trei poze de la camping. Un weekend normal din viata lui, cu copii roind in jurul rulotei, parcata lângă un lac, femeile cu mâncarea pe la mese si bărbații relaxați cu berea in mana. Am avut un deja-vu, cu grătare, pana nu de mult ținute in propria gradina, cu copii roind pe iarba, in timp ce eu tăiam salata in bucătărie, discutând banalități cu cate o ea, iar el întorcea friptura cu o bere in mana, lângă un alt soț si tata.
Pe vremea aceea uram si iubeam grătarele in gradina, tradiționale in fiecare weekend, când se aprindeau cărbunii si se încingea carnea, dovleacul si porumbul la foc mic. Musafirii erau scăparea din cotidian, preocuparea perfecta care sa alunge din singurătatea in doi, momentul de teatru familial, când se face frumos si succesele se scoteau cu modestie la lumina soarelui de vara, ca sa ascundă goliciunea ce ne însoțea in cursul săptămânii.
Îmi amintesc ieșirile in natura din copilărie, când in inocenta noastră alergam pe lângă adulți, fără ca ei sa ne observe, sau noi sa le vedem jocurile, durerile, pasiunile, dorințele si păcatele. In naivitatea noastră totul era bun de luat si cata vremea nu ni-se comunica nici o decizie, atmosfera avea o orânduială precisa, controlata de mai marii incontrolabili. Apoi au urmat grătarele tinereții, de pe vremea studenției, când imitam viata adulților in propriile nuanțe, eliberați de preconcepții cu țigara într-o mana si cu berea in cealaltă, învârtind in cartofii pai, stropiți cu prea multa sare. Pe neștiute, ni s-au alăturat părintii, la grătarele tinereții, dintr-o nevoie de reconectare, printr-o operațiune repetitivă, la legătura de mult pierduta. Si cumva, printr-un vârtej de evenimente, când mai ieri iți promiteai, ca nu vei fi nimic ca si ai tai, ai devenit părintele, in jocul pervers de-a gazdele si musafirii, in cadrul bine cunoscut de care ai fugit toată viata si in care ai nimerit din plin, trăgând cu ardoare la jugul familiei.
Când am renunțat, de buna voie si nesilita de nimeni la toate favorurile căsătoriei, nu pot ascunde ca nu mi-au lipsit grătarele, cu toată goliciunea simțită câteodată in mijlocul acestor jocuri sociale, pe când înfulecam carnea cu muștar, ketchup si ardoarea de a umple locul cu persoana absenta, omniprezenta in mintea si inima mea. Pentru ca persoana adorației iți apare de multe ori in minte când ți-e bine, când crezi ca ai totul, si totuși ceva lipsa. Atunci iți dai seama ca ai împarți binele acesta cu ea, doar ca, daca ai avea-o pe ea, poate nu ai mai avea binele in jurul tău. Pentru ca grătarele nu se fac pentru amanți sau amante.
Fostul meu sot e un fel de tiran din asta obosit, care urla dupa atentie, sa fie bagat in seama, manat de permanenta nevoie de a fi important pentru cineva si disperat ca nimanui nu ii pasa de el. Pentru ca nu-i pasa nimanui, decat la ma-sa, dar si aia e depresiva, ca a consumat-o tac-su toata viata, si acuma la batranete, nu mai stie cum sa-si ingita depresia in pastile, printre cumparaturi scumpe si linguseli false cu vecinii.
Si nu, nevasta nu-i mai acolo sa-i pese, pentru ca nevasta a plecat de mult, direct in pula la altul, si ii pasa doar de ea, ca o tarfa egoista. Si nici copilului nu-i pasa, pentru ca, copii au sistem de autoaparare, impotriva adultilor egoisti, si sunt supravietuitori din nastere, asa ca se preocupa putin, trec repede peste orice si isi vad de interese, mai bine pregatiti si concentrati pe tel, decat adultii.
Si nici lui frate-su nu-i pasa, ca ala si-a gasit nevasta inlocuitoare, dupa ce la parasit initiala, fara acte, mai uratita, mai batranica, fara atatea scoli, dar care o suge mai bine si face tot ce vrea muschiul lui ciumeag, asa ca daca lui ii tuna, nu mai sare fulgerul deasupra casei, ca tocmai a fost amortizat de prietena docila si la dispozitie. E si asta un stil de viata.
Si cand la fostu sot, care acuma se imbraca de doua ori mai scump vs timpurile in care ma avea pe mine pe post de nevasta si era zgarcenia intruchipata, nu-i ies pasentele pe Tinder, imi baga mie telefoane, doar ca sa ma mai frece la bibilica, ca poate cine stie, ma mai misca la corazon. Si atunci baga porcarii din astea abjecte pe fir, repetand mesajul esential, si anume ca nu il ascult. Si chiar nu il ascult, pentru ca, cu el cel mai bine se vorbeste, cand pun telefonul jos, si in timp ce el isi varsa frustrarule in aparat, la capatul celalalt eu ascult ceva muzica in casti, iar din cand in cand mai pun telefonul la ureche sa vad daca a terminat. Daca nu a terminat ii zic un „no”, ce pe poloneza insemna un fel de „si ce mai”, iar in cazul in care nu mai turuieste nimic ii zic bine si ii urez o zi placuta. Si pe bune, niciodata nu am ratat mesajul, chiar daca nu l-am ascultat, e acelasi: „baga-ma in seama”. I-a de aici. Dar, cu tot zenul meu, is si eu mai balega cateodata, si cad in vrajeala lui puerila, enervandu-ma, si cu pulsul in crestere si ii dau pe kurwa in stanga si in drepta, de zici ca vand servicii de bordel la telefon. Cateodata il mai fac si cacat, gunoi adica, zgarcit, si toate spurcaciunile ce imi vin la gura, ca daca tot is in limba straina, nu ma misca prea tare – huju, pizdiec, gnoju, dupek. Mai rar ma dezechilibreaza si i-o bag cu „mortii ma-tii” in cinstita limba romana, dar pentru asta trebuie sa fiu bine scoasa din sarite.
Cumva, treptat, cu multa terapie si fortata detasare, am ajuns sa nu ma mai enervez cand suna, incercand sa-l tolerez, ba chiar imi starneste un colt de mila in gene, cateodata. Asta pana imi amintesc ca a vrut sa-mi ia copilul la divort, si mi-a cerut cu tupeu mie pensie alimentara, care castig de trei ori mai putin decat salariul lui fix, fara afacerile pe care le mai patroneaza pe langa. Da, imi e tare mila de el, ca sta singur singurel, in casa cu gradina de la periferie, iar eu nu am nici balcon in mijlocul orasului, unde daca deschizi geamul vara ai discoteca de motociclete toata noaptea. Da, ma loveste mila de baiatu lu’ ma-sa, domna poarca soacra, care mi-a zis ca is mama rea, sau a lu tac’su, care nu m-a lasat sa urc in camera copilului mei din fosta mea casa, ca vezi doamne, nu-i stapanul acasa. Da, ce sa zic, ii doresc sa suga pula el, lui si la tot neamul lui de polonezi jegosi, dar nu asa simplu, ci cu bulbuci.
Visez. Sunt pe o plaja cu dune la Marea Baltică, albastră și întunecată. Vizitez o casă făcută în stâncă, cu tavanul dormitorului din sticlă, ca să poți vedea din pat marea și nisipul. Mă pun în pat și privesc cerul. Mă simt ca într-o peștera de lux. Pe plajă lângă un copac, discut aprins cu ceva prieteni. Cufundată în discuție, îmi apare brusc un telefon in mână, vibrând de la mesaje. Le deschid și încep să le citesc. Sunt de la el. Ochii îmi aluneca printre textele ce devin treptat tot mai indescifrabile. Simt cum îmi fuge visul din minte și încep să mă trezesc. Mă agăț de vis, pentru că vreau cu ardoare să citesc mesajele lui până la sfârșit, dar este prea târziu. Sunt deja trează. Aud vibratul telefonului din camera alăturată. Ma ridic din pat, îl deschid și mă uit la ceas: 4:42. Am trei mesaje necitite de la el. Ultimul primit la 4:41. Le citesc și îi răspund. Consternată îi spun despre vis și repetăm poveștile cu gânduri, telepatie și alte prostii de îndrăgostiți.
Da, este frumos să ai telepatie cu o persoana cu care împarți sentimente, este de-a dreptul minunat. Și e și mai frumos să comunici cu ea prin subânțeles și mesaje codate. Este fantastic să știi că cineva se gândește mereu la tine. E de-a dreptul bestial să fii îndrăgostită și persoana adorației tale să-ți împărtășească sentimentele. Doar că, e tare nașpa când o face de la distanta și nu oricare, ci din aia serioasă, cu trei zerouri în coadă.
În altă ordine de idei, cam așa ar arată un dialog sincer între noi:
„Mi-e dor de tine…*” „Si mie mi-e dor de tine … dar ce faci concret in direcția asta?” „Pai, nimic. Belesc pula ca de obicei pe aici și te țin pe tine ocupată, de la distanță, să nu mă uiți. „A, da, merci. Mă simt super onorata. Stai să mai bag o pula locală, ca poate mi se mai ia și mie, nu de alta, dar îmi place prea mult sa fiu indisponibilă.”
Are ea obiceiul ăsta, odată la câțiva ani, să meargă la o frizeriță de cartier, de regulă o doamnă mai în vârstă tot cu părul creț, genul ce scapă foarfeca pe jos și o culege de acolo, ștergând-o în trecere de șorț, ca să ți-o bage din nou în păr, specialistă în taparea extremă a firului de păr și maestră în golitul tubului de fixativ din trei mișcări. Și se pune doamna frizeriță pe treabă, tunde părul în forma clasică a româncelor trecute de 40 de ani, periuță la spate și moț oacheș în creștet. Apoi ia frizerița moțul, nici prea lung și nici prea scurt, între degete, îl unge sănătos cu o soluție oleioasă, puțind a jumătate din tabele lui Mendeleew, și-l învârte sofisticat pe niște bețe de lemn negre și uzate. După ce i-a legat moțul bine, își pune mama casca de femeie măritată pe cap, ascultând zumzetul aerului și-al bârfele din frizerie vreo 20 de minte și-i gata. Iese de acolo arătând ca o babă, îmbătrânită cu minim 10 ani și cu părul numai bun de vopsit. Partea cea mai mișto a întregii operațiuni este că părul acela creț din vârful capului, pe care ea și-l pune pe bigudiuri permanente ca să „îi stea”, nu-i stă niciodată, nu de alta, doar că părul creț și în permanent se spală cu balsam și se usucă cu difuzorul ca să stea creț și nu de-a-n pixu, operațiune pe care ea evident nu o face.
În schimb, face alte lucruri, cum ar fi să-mi dea sfaturi de stil, gratuite și necerute, în special când merg și eu cordial odată pe an la biserica din satul în care locuiește. Atunci își găsește ea să mă fută la cap, cum că se cade să port batic în cap, că asta-i moda religioasă la țară cică, la care eu evident refuz să mă conformez. Mai are obiceiul de-a scoate exclamații dezaprobatoare și pline de sictir, de fiecare dată când beau un pahar de vin, bere sau votcă, ori discut despre viața mea, un tratament cosmetic sau vreun nou hobby pe care îl exercit. „Ce-i cu prostia aia pe cap la tine?” a fost replica ei, văzându-mă cu casca de la motocicleta prima oară.
De divorț nici nu mai amintesc, pentru ca deja sunt pleavă socială și merit doar să fiu arsă pe rug pentru că mi-am lăsat bărbatul și nu „m-am ținut de el” ca să ”fiu și eu acuma bine, la casa mea”. Irelevant pentru ea futaiul la cap la care mă supunea, astea nu contează, căci precis a fost din vina mea, că nu am știut eu cu „cum să-l iau”. Abuzul psihic, cum se definește ceea ce făcea el, este profesional tratat de ea cu „mai lasă-le pe astea”. Ironic cum ratatul cu care mă împroșcă pe mine direct este total opus de laudele pe care și-le aducea în tinerețe, când am auzit-o fălindu-se prietenelor că pe ea soțul nu o bate, de unde înțeleg că este conștientă de scala de recompenselor din România pentru nevestelor.
Foarte tare și adorabilă este mama mea, și dacă nu ar fi fost faza cu asemănările fizice, care totuși sunt vizibile, m-aș interesa serios dacă nu m-au schimbat la naștere. Și nu că ar fi prima data când mă lovesc astfel de gânduri, căci de prin adolescență mi-se trag, de pe vremea când contemplam boem cu idea de-a fugi de acasă. A amânat-o doar din rațiuni practice, pe când am făcut 18 ani, mutându-mă legal la facultate. O vreme am crezut că este chestie de IQ și că mama pur și simplu ar fi tâmpă, dar m-am convins rapid și mai ales în prezența audienței, că nu-i ăsta baiul. De față cu alții, mama se schimbă rapid, întoarce foaia, devenind socială, plăcută, culturală și chiar apreciativă la adresa copiilor ei, un fel de mamă călduroasă și afectivă, care le zâmbește prietenilor, servindu-i cu de toate, bere, vin sau votcă, doar ca să-i critice pe copii în privat.
Probabil că și eu, ca multe femei de vârsta mea, născute și crescute într-un mediu similar cu al meu, sufăr de lipsa afecțiunii și-a comunicării cu mama, care nu a știut, nu a putut sau nu a vrut sa-mi acorde atenția necesară. Distanța dintre noi și-a lăsat cicatrici adânci în caracterul meu de-a lungul anilor, în special conectate cu nevoia afecțiunii, percepția singurătății, luarea deciziilor și părerea despre sine. Modul în care mama încă mă compară cu ceea ce consideră ea că-i pleava socială, criticându-mi toate alegerile și prevăzându-mi un viitor exclusiv nefericit și mizer, mă face să cred că mă urăște sincer și cu patimă, din tot sufletul ei inaccesibil pentru mine.
În terapie am aflat o chestie interesantă, o teorie conform căreia atunci când bărbatul își înșală soția, ea are tendința de a-și schimba partenerul, oferind fiului afecțiunea în locul soțului infidel, iar dacă are cumva și o fiică, are tendința de a o privi ca pe o rivală. Interesantă teorie, ce cred din experiență că are o bază reală, explicându-mi astfel multe aspecte și ciudățenii, cum ar fi cea că eu pe la 6 ani dormeam cu taică-meu în pat și maică-mea cu frate-meu. Atunci părea cel mai normal lucru din lume, dar acum mi-se pare ușor deplasat. Probabil nu mai dădea nici mama, daca tata tot futea la altele.
Ca sa închei într-o notă pozitivă, așa de final, am început să comunic cu maică-mea. Comunicare merge deocamdată doar într-o singură direcție și încercă să fie pe cat posibil limitată în izbucniri de ură și dispreț, pe care si eu i-le servesc cu mândrie și nestingherit, îngrădind-se la exprimări de genul „nu îmi place”, „nu sunt de acord”, „mă jignește”, „mă deranjează”: critica, comparările și judecata.
Un el și o ea, întinși pe o bucata de iarbă privesc împreună stele. Se sărută, se frecă, vor mai mult si printre atingeri de buze si pipăituri intense, ea îi spune că nu îi poate atinge sânii pe sub tricou. El se oprește, o privește serios și îi răspunde cu o moacă aparent onestă „te respect prea mult pentru asta”. Vocea rațiunii își face loc, spiritele se calmează, el își declară iubirea pentru ea și o asigura că va aștepta futaiul. Amândoi contemplează mai departe în iarbă și armonie, privind stele.
Un el și o ea, îmbrățișați pe o bancă, într-un parc de pe o stâncă privesc împreună orașul. Se săruta, se frecă, vor mai mult și printre atingeri si pipăiri intense, ea îi sugerează că s-ar fute. El se oprește, o privește serios și îi spune o moacă aparent onestă că și el s-ar fute, dar „dacă tot vom fi împreună, avem toată viața pentru asta”. Vocea rațiunii își face loc, spiritele se calmează, el își declara afecțiunea pentru ea si o asigura că o dorește și că va aștepta futaiul. Amândoi se urcă în mașină, el conduce, iar ea si contemplează privind absent luminile podului peste care trec.
Prima, este o scenă din Lady Bird, un recent film mediocru, dar care surprinde prin câteva scene, cum ar fie cea în care se dovedește că iubărețul era de fapt gay. Futea fără jenă alți băieți, pretinzând că din iubire așteptă sexul cu o femeie.
A doua, este o scena din viață, în care nu s-a adeverit încă, nici după mulți ani, că tipul este de fapt gay, nu de alta, dar băieții straigt nu refuză, preferând să o ardă în dume seci despre relații și căsătorie, doar ca noaptea pe întuneric să-și tragă singuri o laba belind ochii într-un monitor.
În copilărie mă uitam la canalele italiene de la TV și era acolo un joc în care concurenții trebuiau să ghicească prețul de raft al unor produse. Dacă ghiceau, luau produsele acasă. Țin minte că priveam fascinată jocul respective, convinsă fiind că prețul corect al produselor este cel afișat la raft. Au trecut anii, viața s-a schimbat, iar eu am aflat adevărul. Așa că ieri, când am intrat într-un magazin, m-am uitat exclusiv la produsele reduse (pentru ca acelea din colecția nouă vor fi reduse în curând), alegând două articole. Când am ajuns la casă, m-a întrebat vânzătoarea daca mai doresc altceva. I-am răspuns că un discont, iar ea mi-a spus că dacă nu am cardul lor, și-mi fac unul pe loc, primesc încă 10% discont la prima cumpărare. Deși aveam deja cardul, mi-am mai făcut unul, cu celălalt număr de telefon.
Am învățat obiceiul de a cere discont de la fostul soț, care negocia orice și oriunde, pentru ca totul este negociabil. Ca regulă generală, cu cât un bun este mai scump, cu atâta devine mai negociabil. Prețul corect este stabilit de echilibrul dintre nevoia vânzătorului de a încasa investiția și disperarea cumpărătorului de-a o poseda. Nu există promoții de-a moaca, ci doar strictă mercantilitate și nevoia imperativă de-a scăpa de marfa problematică. Lucrând în vânzări, am avut de multe ori acces la prețul real de producție al bunurilor și privind lucrurile din partea cealaltă, perspectiva se schimba total.
În încercarea de-a dobândi un preț corect și în consecință avantajos, trebuie învinsă în primul rând rușinea. Rușinea de a cere și mândria de-a negocia valoarea pentru care-ți vinzi munca. Este pasul crucial și cel mai important. Unii o numesc o numesc speculație, alții tupeu, iar câțiva îi zic chiar cerșetorie. Eu o numesc negociere, atât cu tine, cât și cu ceilalți. Când oamenii sunt dispuși să se distanțeze de o parte dintre emoții, lăsând în urmă în special frustrările și umilințele, au puterea de-a privi obiectiv câtă muncă trebuie investită pentru a-și atinge scopul, iar atunci deciziile economice sunt luate cu o mai mare rată de precizie și negociate mult mai corect la rece și nu din perspectiva emoțiilor.
Timp. Niciodată nu de acordăm timp ca să înțelegem, să ne vindecăm, să decidem sau să ne bucurăm.
Mi-a luat aproape trei ani ca să realizez că sunt încă foarte activă în relația cu fostul soț și chiar dacă nu îmi doresc, sunt încă bine măritată cu el. De aceea, când ne vedem începe circul, căci este singurul mod de comunicare la care răspundem amândoi. Ne știm rolurile bine definite și ne simțim în elementul nostru atunci când urlăm unul la celălalt. Nici unul dintre noi nu dorește să meargă mai departe, ținându-se cu tărie de ceea ce posedă și cunoaște: o relație defectă, o comunicare incompletă, frustrările amare ale nemulțumirii și o profundă nefericite interioară profundă. În fapt un alt model de viață copiat de la părinții noștri și aplicat la noi. Doar că noi, și mai ales eu, suntem mai independenți și emancipați decât au fost ei, iar în loc să ne înghițim nemulțumirile, le-am vomitat. La mijloc este și un copil, a cărui personalitate se creionează acum, pe baza a ceea ce-i transmitem, deci am nimerit excelent pe urmele părinților noștri.
Câteodată avem momente de sclipire, speranța unei alte relații, clipe de luciditate când ne dorim cu adevărat sa ieșim din această smoală. Sunt momente rare, în care câteodată ne decidem să încheiem, să ne despărțim cu adevărat, să trecem peste resentimente, oprind cearta și privind lucrurile de la distanță cu indiferenta, calm și toleranță. Doar că, nu ne sincronizăm momentele respective și când unul iese la liman, celălalt îl trage din nou în mocirla dulce și foarte amara a dragostei de mult evaporate. S-ar putea să trebuiască să ne eliberăm împreună, dar cumva fiecare refuză asta individual.
Căpşunăriţa 