Sunt invitată să vorbesc la radio despre cum se îmbracă femeile din România. Ups! Un subiect sensibil și nu prea pozitiv înfloritor în mintea mea. Așteptarea este să spun ceva interesant și să las o imagine frumoasă despre românce din punctul acesta de vedere, deși părerea mea personală nu se suprapune cu așteptările.
Mă tot gândesc ce pot să spun inteligent în doua minute, cât o fi audiția, și trebuie să admit că, în clipele astea și de fiecare dată când sunt pusă în fața misiunii de a promova România sau ceva despre România, mi-e tare greu. Mi-e tare greu să promovez țara mea, pentru că nu cred în ea. Și totuși, aleg de multe ori și la intervale regulate să fac chestia asta, prin care le explic străinilor, de obicei polonezi, prin cuvintele lor, despre țara mea de origine și oamenii ei.
Instinctiv le-aș spune eu multe, mai ales despre frustrările și tristețile cu care mă încarc de fiecare dată, când mă gândesc la țara mea, la viața oamenii de acolo, dar ei nu asta vor să audă. Instinctiv m-aș jeli despre toate lucrurile lipsă, nedrepte, greșite, despre toate speranțele deșarte și neajunsurile pe care le găsesc acolo, plângând cu lacrimi amare soarta oamenilor buni care au rămași, a oamenilor triști care o duc la fel, deși fi putut să o ducă mult mai bine. Dar, nu mai sunt în România și nici nu pun straturi de ceapă în grădină la maică-mea, nici nu-i plivesc roșiile. Tocmai, mi s-a pus un microfon în față și am fost întrebată într-o limbă, ce nu are multe în comun cu româna, despre cum se îmbracă românii și eu trebui să răspund.
Am înregistrat trei audiții până la urmă, pentru că tipei i-a plăcut că aveam ceva de spus. Am vorbit despre haine, cosmetice și turism. După ce am ascultat prima audiție, am tras concluzia că mai am de îmbunătățit poloneza, că merge prea greu cu declinarea in condiții de stres.
Divorțul nu este un concurs, nici o competiție, este o luptă. Câteodată lupta e pe viață și avuție, pe copii și posesiuni, pe părinți, socrii, prieteni și opinia publică, alteori lupta este despre viață și despre credite sau obligații, alimente și timp. Lupta poate fi deschisă cu participare generală sau tăcută, privată, în liniștea superficială a căminului cu obloanele trase, cu multe victime colaterale sau doar cu doi pioni, ce se lovesc reciproc în cerc închis. Divorțul nu este un concurs, căci acolo dacă participii o faci voluntar și poți renunța fără consecințe majore. Divorțul e pe viață, pe confort, pe consecințe, pe ceea ce ai, ai avut sau vei avea, iar participările fâstâcite și pline de falsă modestie sunt eșecuri deghizate. Așa că, permiteți-mi să nu cred în basme despre cupluri separate de bună voie și nesilite de nimic, pentru că, chiar dacă ulterior își afișează cu nonșalanta armonia, ea a fost dobândită cu vărsări de sânge sau măcar transpirație abundentă. E natural ca armonia să se instaleze ulterior în relațiile dintre partenerii divorțați și să afișeze amândoi cartea compromisului la vedere, dar s-a ajuns acolo după o luptă zdravănă, în care unul a luptat împotriva celuilalt. Normal că, după ce s-a instalat noua rutină, se pot lăuda amândoi, mai ales în perspectiva unei noi cuceriri, că s-au despărțit amical, alegând să-și șteargă din memorie fazele la care și-au scos ochii cu brio. Și eu, dacă mă întâlnesc mâine cu un tip care mă interesează și accidental ajung să vorbesc despre divorț, am să-i spun ca a fost o chestie de comun acord, că am ajuns la concluzia că nu ne înțelegeam și am decis să mergem pe drumuri separate. Diplomatic, nu? Și frumos și mincinos prin omisiune.
Divorțul nu e flori și parfum, indiferent ce îți spun aia care au divorțat și nici nu e ușor, pentru că însumează eșecuri, deznădejde și iluzii pierdute. Divorțul e o bătălie din care pot ieși doi învingători, unul singur sau nici unul, iar câștigul individual depinde de fiecare în parte.
Ca să ieși învingător din divorț trebuie să faci câteva lucruri de bază, iar ele ar fi cam așa:
În primul rând îți faci un plan. Și dacă tu vrei să părăsești și când te aștepți să fii părăsit. Planul ți-l structurezi în funcție de ceea ce vrei să obții în urma divorțului și cum îți dorești să arate viața ta după divorț, unde și cum vrei să trăiești, pentru că divorțul nu e un scop, e un mijloc. Dacă vrei să te desparți, ca să fii cu altcineva, atunci acesta este țelul tău, deși după părerea mea nu este un țel tocmai bun, pentru că ai mari șanse ca persoana nouă să aibă multe carențe pe care le are persoana curentă. Dar, este un țel și în realitate unul dintre cele mai comune țeluri. Sunt și oameni care, atunci când știu că vor să divorțeze, îți caută o nouă persoană care să le ofere garanția că există și altceva, iar dacă tot fac saltul, vor să fie siguri că au parașuta în spate. Amanții cu care treci prin divorț sunt amanții parașută, câteodată rămân, alteori se desprind.
Apoi în funcție de țel și viziunea pe care o ai, trebuie să îți faci o listă cu ceea ce vrei să câștigi în urma divorțului (libertate, bani, casă, etc.) și cu ceea ce poți să pierzi (bani, confort, timp cu copii, falsa afecțiune, siguranță, poziție socială, etc.). Pune bine asta în balanță, vezi care sunt lucrurile importate pentru tine și treci la planul doi, cum să lupți pentru ele.
La faza asta mulți inițiatori de divorț fac pasul înapoi, pentru că atunci când pun avantajele și dezavantajele în balanță, reiese ori că au prea mult de pierdut, ori că au prea mult de luptat. Este și asta o alegere. Și, ca orice alege, pe termen lung, creierul nostru o va vota drept corectă, pentru că așa suntem programați să facem, căci altfel nu ne-ar lăsa remușcările să putem funcționa. Când cealaltă parte inițiază divorțul, e bine să îți faci și tu planul, ca să știi măcar ce vrei să obții. Așa că șterge lacrimile și treci la muncă, jelitul lasă-l pentru după.
Planul de divorț se începe cu o vizită la avocat, care trebuie făcută cât mai repede, chiar dacă doar scârțâie treaba, pentru că îți poate clarifica multe aspecte și îți poate evalua exact poziția în care te afli. Cel mai bine e să-ți alegi avocatul pe bază de reputație, pe recomandare și în nici un caz să nu fie un prieten de familie (oricum nu se baga prietenii de familie, dar cel mai sănătos este să-i eviți din start). Pentru că-l plătești, întreabă-l tot ce-ți trece prin cap, fără jenă și scoate tot din tine, pentru că nu știi niciodată cum un lucru care ție ți-se pare lipsit de importanță, îți poate aduce beneficii. Cere-i soluții, la cum ar aborda el problema ta, în așa fel încât să obții ce era pe prima listă și să eviți să pierzi cât mai mult din a doua. Dacă nu îți convin răspunsurile sau nu ți-se potrivesc, consultă un al doilea avocat. Nu te zgârci la bani, pentru că asta e viața ta și acum e momentul să lupți pentru ea. Construiește strategia cu avocatul și începe prin a aduna dovezi, cât mai multe. Nu te da înlături de la ați înregistra jumătatea la nevoie, dar nu exagera cu spionajele și camerele de supraveghere, pentru că nu face o impresie bună la judecătorie și te consumă pe tine mai mult pe interior. Analizează-ți bine situația și începe să-ți numeri martorii. Dă-ți drumul la gură, spunând deschis ce te nemulțumește, dar nu la modul de bârfă, ci concret și în câteva cuvinte. Nu e cazul să faci pe misteriosul/a la faza asta, pentru că oricum oamenii vor bârfi și în loc să vorbească aiurea, mai bine spune-le tu clar și concis situația în care te afili și ce te-a mânat să iei decizia. Știu că e nașpa și nu o să fie plăcut să speli rufe în public, dar dacă taci vei fi acuzat de mai rele, așa că cel mai bine e să-ți oferi o șansă de a-ți face vocea ascultată. Nu trebuie să te spovedești la fiecare, dar îți trebuie un răspuns care să pară temeinic și hotărât. Cu cât îl scoți pe gură mai repede, cu atâta vei fi cicălit mai puțin pe tema asta.
Plănuiește-ți viața în etapa următoare, unde o să locuiești după separare, din ce o să te întreții, cum o faci cu copii. Prezintă-ți planurile și susține-le în fața partenerului, chiar dacă el/ea se vor da cu curul de pământ că nu le convine. E multă dramă inutilă la divorț, chiar dacă ambii știu că la asta se ajunge și mereu vor fi scoase de sub preș câteva polițe neplătite, dar cel mai important e să te ți de viziunea ta. După ce v-ați separat cu locuința, evită să discuți divorțul cu partenerul, trimite-l/o la avocat, pentru că orice discuții inutile nu îți sunt în avantaj. Nu accepta să te întâlnești cu avocatul lui/ei fără avocatul tău și dacă vrea ceva la telefon, cere-o în scris, chiar dacă este o chestie banală. Ai avocat, folosește-l, ca pe un burete, pentru că discuțiile inutile vor fi inutil de obositoare, îți vor mânca timp inutil și nu valorează nimic. Contează doar decizia de la tribunal și pe aia trebuie să fii concentrat/ă.
Urmează-ți planurile cât mai exact, nu te îndepărta de ele și trage aer în piept. E doar o stare de lucruri, care se poate schimba, iar la final va veni și ușurarea mult așteptată.
Am ajuns să dau sfaturi oamenilor să divorțeze. Pe lângă faptul că nu este elegant, mai este și o responsabilitate pe care nu am dreptul să mi-o asum. Uit de multe ori că nu toată lumea, și de fapt majoritatea, nu gândește ca și mine, nu are voința mea și nici dorințele mele. Mi-ar plăcea să schimb oamenii, calitatea vieții lor, mi-e o milă profundă de ei, mai ales de cei care trăiesc din inerție, dar lumea nu-i a mea, iar modul în care fiecare își trăiește fiecare viața, e alegerea lui individuală, bazată pe propriile sale puteri, nevoi, frici și dorințe.
A divorța nu e o decizie ușoară, nu e o consecință naturală a faptelor și nu e atât de simplu pe cât pare. Decizia de a divorța și pentru mine a fost grea, chiar și după ce am ajuns la concluzia că nu suport să fiu lângă persoana lângă care eram. A fost o decizie apăsătoare, pentru care mi-am găsit scuze și motive, desigur altele decât cel principal, gândită și răzgândită de zeci de ori. Când ești cu verigheta pe deget, brusc nu mai e atât de simplu să te desparți, ca și în cazul unei relații, fie ea și de lungă durată. Dintr-o dată, toate așteptările tale capătă ambalaj, obositor, sufocant și cu încrengături diverse, pentru că în ecuația dintre voi doi intră și: părinții, frații, neamurile, prietenii, vecinii și mai ales copii. Ordinea nu e întâmplatoare, de obicei părinții punând cel mai mare accent pe ceea ce se întâmplă în cuplul copiilor, unde își reflectă ei așteptările, educația, părerile și durerile. Și pentru mine influenta părinților a fost apăsătoare, eu fiind prin natură și de mulți ani foarte independentă. În ciuda independenței, a necesitat un efort mare și inutil de obositor până să-mi conving părinții că, nu are rost să-și bată gura degeaba, că oricum decizia mea e luată și îmi aparține. Apoi vin socrii, care pot fi foarte fățarnici, miere și zahăr cu tine, dar cu sfaturi otrăvitoare la polul opus. Același lucru e valabil și pentru prieteni, care la divorț se vor alege, inevitabil, de o parte sau alta. Nu există prieteni ce nu iau o decizie, poate nu e vizibilă la început dar cu siguranță își va arăta valoarea ulterior. Și adițional îți mai vin pe cap neamurile, vecinii și toți aia care nu dădeau pe tine o ceapă degerată, dar sunt brusc interesați și înduioșați, doar ca să afle ce s-a întâmplat, care e motivul, cum stau ostilitățile. Ți-se înfățișează cu o moacă compătimitoare întrebându-te insistent că ”ce s-a întâmplat” ori luându-ți partea fățarnic ”mie nu mi-a plăcu niciodată”. Ăștia vin numai să ciugulească din tine, ca să aibă ce mesteca la radio șanțul local sau pe scara blocului, de aceea trebuie tratați cu ignor maxim, dispreț și cât mai puține informații.
Divorțul e o decizie grea, ce nu are cale de întoarcere și nici urma de empatie, nici din partea celuilalt și nici din partea societății. Divorțul însemnă să răzbați singur si practic să o iei de la zero în multe aspecte, nu doar cel sentimental. Prin divorț te îndepărtezi și de iluzia afecțiunii, care de multe ori se mai conservă în relație, ca atunci când îți spală o cămașă sau te fute în scârbă, dar te fute, ori te ceartă, dar îți vorbește. Divorțând te tai de la tot, se termină până și asta, ca să îmbrățișezi singurătatea. De aceea mulți își trag amanți/te înainte de divorț, ca să îi îmbrățișeze măcar cineva, ca să îi asculte și să le dea speranță că se poate mai bine.
Divorțul nu e o joacă și o spun acum cu toată seriozitate. Divorțul e o soluție, reală, nasoală și relativ eficientă, ca să o iei de la capăt, dacă ai tras greșit la loteria vieții sau ai fost prea naiv să te gândești la consecințe. Ca să divorțezi trebuie să-ți permiți, mental și financiar. De aceea divorțul se plănuiește, se analizează probabilitățile, se fac strategiile, se iau deciziile și se executa cu precizie. Când divorțezi trebuie să fii foarte calculat, dacă vrei să ieși cât de cât bine, pentru că deciziile impulsive costa sănătate și bani.
Ador să mă dau în leagăn, mișcându-mă în ritm regulat, dintr-o parte în alta, cu ochii ațintiți la cer și mintea golită de gânduri. Leagănul te poartă dintr-o lume în altă, din văzduh în neant cu o viteză uimitoare. Leagănul îți dă impresia că zbori cu picioarele înainte spre cerul albastru unde totul e posibil, doar că înainte să te lase să-l atingi, te aduce pentru un moment cu picioarele pe pământ, ca mai apoi să te tragă cu o forță echivalent de puternică înapoi. Ești departe de cer acum.
Povestea unui abuz începe undeva la mijlocul filmului personal, când te trezești într-o realitate străină, repetitivă, plină de conotații familiare, dar pe care nu le posezi. Sigurul instinct pe care te poți baza în e nevoia permanentă de fugă. Vrei să scapi cu viață dintr-o viață, care nu-ți mai aparține. Inexplicabil, deoarece viața ta îți aparține, dar că acum nu o mai simți. Ai impresia că ți-a fost confiscată, cândva, de mult, pe nesimțite. Exiști, dar nu mai ești tu, de fapt nici nu prea știi cine ești de fapt și nici pentru ce și cum de te afili acolo, aici, oriunde. Ruina este singurul tău punct de echilibru, acționând și reacționând instinctiv, ca un animal rănit. Realitatea care te înconjoară și patul în care deschizi ochii dimineața îți este mult prea familiar ca să te iei pur si simplu si să pleci, dar ai o scârbă aparte de fiecare dată când îl simți sub tine.
Totul pare normal în liniștea căminului tău gol de oameni, așteptări și dorințe. E liniștea dinaintea furtunii, când leagănul fragil al vieții tale atinge punctul cel mai de jos, când distanța dintre tine și echilibru este cea mai mică, dar nu ai timp să stai acolo prea mult, pentru că în curând vine furtuna, ce se acumulează în tăcere pe panta descendentă, doar ca să te lovească, când te aștepți mai puțin. Ești în leagănul abuzului, în care urci și cobori, cu viteze amețitoare și în timpi impredictibili. După ce ți-ai încasat porția cu brutalitate, întărâtată de rezistența ta neputincioasă sau amortizată de amorțirea ta inertă, va veni răsplata. Leagănul emoțional te va duce din cel mai cumplit iad în raiul perfecțiunii, oferindu-ți armonia de mult tânjită, emoțiile pozitive și falsa impresie că ai ceea ce-ți dorești.
Adjectivele tale următoare se înscriu între momentele in care te simți neajutorată, inutilă, insuficient de bună, încă caldă, depresivă, nervoasă, violentă și rece, tristă, pe alocuri luptătoare, visătoare, romantică sau poate doar instinctivă.
Dacă abuzul fizic este o realitate vizibilă, ca un tatuaj temporar pe pielea și carnea ta rozalie impregnat la vedere, abuzul emoțional este o abstracție invizibilă impregnată în minte. Abuzul psihic e ca un cod scris cu amar pe o coală albă de hârtie, pe care îl poți vedea numai după ce îi dai foc. Cam târziu să mai salvezi foaia după ce-i mistuită de flăcări.
Abuzul psihic e ușor de identificat, fiind vizibil la nivelul ochilor avizați, cu o minte ageră sau doar trecută prin leagănul emoțional, căreia scenariul de bine și rău îi sunt cunoscute. Spre deosebire de abuzul fizic, in care urmele violenței sunt vizibile, abuzul emoțional în primul rând se simte. Se simte ca o goliciune, o lipsă și neliniște ce nu-ți dă pace, o fantomă a ceea ce ai fost și a ceea ce nu reușești să mai fii, a persoanei pe care o exprimi când te simți în siguranță și a persoanei pe care o manifești când ești în prezenta abuzatorului. Sunt multe relații abuzive, sub diferite forme și într-o multitudine de culori, mai mult sau mai puțin brutale, mai vizibile sau mai bine mascate, mai avantajoase sau mai dezavantajoase pentru victimă, mai complicitare sau mai forțate. Sunt oameni care aleg să trăiască în relații abuzive și sunt oameni care ies din ele, dar mai presus de toate sunt oameni care nu știu unde se află, de ce și ce li-se întâmplă. Simt doar că, ceva nu-i în regulă, dar e greu să explice ce.
Schimbatul cauciucurilor, în sfârșit o plăcere la mecanicul meu favorit 😁 cu un discount de 20%, pupături pe mâna și transport acasă inclus.
Nici eu nu m-am lăsat mai prejos și după ce am transpirat bine cărându-le câte doua de la etajul cinci, m-am băgat rapid la un dus, mi-am uscat răzleț parul și m-am parfumat pe deplin.
Ca femeie e foarte placut și sănătos sa trăiești vanități din astea de curtare delicată. Nu-i vorba de încredere, nici de stima de sine, ci doar de pura plăcere ca cineva îți prezintă interes, intr-in mod placut.
Am fost crescută în pură tradiție populară, cu sexul încadrat ca și un cuvânt urât, o acțiune păcătoasă, o rușine pentru femei și un motiv de fală pentru bărbați. Din fragedă copilărie am avut problema de a mă raporta la sexualitate, ne pricepând pe deplin elementul rușinii față de organele sexuale, de intoleranță față de nevoie sexuale și de jenă fața de probleme sexuale. Ca și mic copil nu îmi puteam explica pe unde ies bebelușii din burtici, după ce am realizat că nu-i mai aduce barza. Despre ciclu am auzit pe stradă, de la alte fete, procesul fiindu-mi ulterior explicat de o prietenă cu vreo trei ani mai mare. Mi-a zis și maică-mea ceva, la două săptămâni după ce mi-a venit primul ciclul, mai mult retoric chestionându-mă dacă știu despre ce e vorba.
Citatele uzuale ale adolescenței mele au fost ”curvele se fut” si ”fetele cuminți se mărită virgine”. Toată tinerețea mea nu am înțeles sexul și l-am evitat, deși în mod biologic mi l-am dorit, dar eram prea oripilată de frică si defăimarea socială, care mi-ar fi putut cădea pe cap, ca să încerc ceva mai mult decât niște frecări prin haine. Pentru că sexul era un lucru rău, un păcat, o rușine, ceva ce numai fetele de joasă speță fac, alea care vor rămâne singure și pe care nu le vrea nimeni până la urmă, că toți bărbații adevărați vor să-și bage pula cat mai mult în toate găurile, dar se însoară exclusiv cu virgine. Știu poezia asta pe de rost, iar atunci când am decis să mă fut prima dată mi-am dat seama instantaneu că, am renunțat la posibilitatea de a mă mărita virgină, cel puțin fizic.
O chestie relativ înțeleptă am auzit-o despre sex la școală, de la diriginta din liceu, care ne-a făcut educație sexuală cu un singur mesaj și anume că, ar fi bine să ne futem după ce împlinim 18 ani. Atât, că în rest, Dumnezeu cu mila, și fiecare după posibilitățile pe care i-le auzeau urechile sau i-le dezvolta imaginația. Eram atât de constipată în privința sexualității, că nici nu mi-a venit să cred că o colegă de clasă a rămas însărcinată în clasa a 12-a, eu fiind absolut convinsă că-i virgina și atât de naivă încât să cred in clasa a 9-a povestea cu pișatul după sex, pe care din fericire nu am practica-o ca măsură contraceptivă.
Am început să învăț mai multe despre sex la facultate, după ce am întrat într-o relație complexă, înțelegând cu ce se mănâncă această manifestare biologică, absolut normală, pentru care am fost creați, descoperindu-mă pe mine și renunțând la o parte din frigiditate. Abordarea de la oraș față de abordarea de orășel a fost diferită, atât la nivelul tinerilor, cât și la nivelul părinților, la oraș fiind clar că tipele se fut și nimeni nu-și mai punea întrebări existențiale despre măritișul dezvirginatelor. Nu era totuși bine să ți-se ducă faima că ești prea curtată, sau că îți înșeli prietenul, deși el nu vedea o mare scofală în a te înșela pe tine, că doar e bărbat, dar tu ca fată, nu prea poți să-i lași pe prea mulți, să-și bage pula în tine.
Apoi am schimbat țara, am schimbat relația, am schimbat nația și într-o zi obișnuită, ca oricare alta, m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama că oi fi eu deșteaptă cu diplome, realizată social și financiar, dar sunt profund neîmplinita biologic, sexual.
M-am privit bine în ochi și mi-am dat seama că duc în spate toți bolovanii societăților apuse, bazate pe primitivism în relații, ce opreau femeile de la sex ca măsură contraceptivă, dezonorându-le valoarea colectivă (orășelul) sau subminându-le valoarea în cuplu (oraș). În mod natural era dificil pentru o mamă să-și crească singură progeniturile, mai ales dacă erau multe, de aceea era de nedorit să se fută aiurea si să rămână însărcinată. Apoi, femeia fiind in cuplu, era de la sine înțeles ca trebuia să fie fidelă, pentru că în felul acesta, bărbatul furnizor de lângă ea, știe că nu-și spetește statele degeaba pentru a perpetua genele vecinului. Sunt soluții sociale înțelepte și excelent de aplicat mulțimii needucate, oamenilor care nu gândesc, ci doar acționează și reacționează. Sunt perfecte pentru a conserva societatea, inhibând nevoile naturale prin porunci sociale și religioase, în felul acesta menținând pacea în comunitate. Tot datorita acestor valori, e normal ca teorii de genul ”sexul nu e important într-o relație, care se bazează pe valori mult mai mărețe”, să ne fie fluturate pe la urechi, chiar si in societățile cu un picior afara din primitivism, pentru că dacă s-ar trezi mâine toate cuplurile cu vreo 2-3 plozi și minimul pe economie să divorțeze, am avea o criză din aia severă, copii flămânzi și o dezordine generală. Cuplul trebuie conservat, cel puțin până societatea mai evoluează, și un părinte singur își poate permite să crească un copil.
Aceste valori, pe care le găsesc personal greșite și nedrepte la adresa femeilor, le recomand tuturor societăților primitive, pentru că știu că le sunt necesare, dar nu mi-aș permite niciodată nesimțirea să le flutur prin fața oameni educați, care gândesc și nu mai posedă prieteni imaginari. Cei din grupul educat ar trebui să se privească și ei singuri în oglindă, așa cum am făcut-o și eu și să vadă acolo exact în ce parte atârnă pentru ei balanța dintre: ordinea socială, propria gândire și alegerile pe care le fac în viață.
În tinerețe e normal să mergi cu turma, pentru că vei fi în siguranță, e și recomandat pentru supraviețuire și dezvoltarea unor abilități de bază, dar după o vârstă, când începi să vezi, începi să alegi și să dezlegi, trebuie să mai și gândești.
Și mai trebuie să te și apreciezi, să te respecți și să-ți oferi, păcatele pe care ți-le permiți.
În departamentul alăturat au rămas la conducere două fete. Simpatice, frumușele, trecute de 30 și fără parteneri stabili. Au avut o misiune simplă și anume să-și angajeze două asistente. Au dat ofertele de muncă și au căutat vreo 2 luni, primind zeci de CV-uri. Și au angajat, două urâte. Ca să nu par subiectivă, i-am întrebat pe băieții din departament de la mine ce note le dau, pe o scală până la 10. Răspunsurile au fost: 1 și 2, 2 și 3. Prima e mică și grasă, iar doua înaltă și prea solidă.
Desigur că, le-au angajat pentru competențe lor profesionale, după intense teste de inteligență, dar nu pot să nu-mi abține să nu mă întreb, dacă nu a fost un plus consistent și faptul că sunt mai urâte decât ele? În mod ciudat și un coleg se întreba același lucru.
Ce știu din experiență, e că nu am fost niciodată angajată de femei, însă am avut parte de câteva interviuri pozitive cu gagici frumoase. Dar niciodată, nu am avut parte de interviuri pozitive cu femei urâte sau mediocre.
Englezul fute de mută patul. Cam jumătate de metru mi-a deplasat canapeaua noaptea pe la 12:00 în timpul sexului, numai ca să le facă în ciudă vecinilor mei certăreți, că nu i-am zis de curfew. Englezul nu a avut treabă că eram pe ciclu, de fapt nici nu îmi mai curgea așa mult sânge, iar în caz de ceva neplăceri oricum pusesem prezervativ peste treburi, mergând ca unse. Sau pe aproape.
Am început cu o felație, pe care i-am făcut-o cu dedicare, în exclamațiile lui pozitive. La început l-am atins delicat pe o parte din corpului penisului, mișcându-mi degetele fine în sus și în jos pe ea, în timp ce, cu limba mea moale și umedă, îi lingea cealaltă parte, de la scrot la gland. Am pus mai multă salivă și am trecut la gland, în timp ce îi frecam tot corpul penisului cu mâna. Cu limba doritoare i-am făcut cercuri în jurul coroanei, ca mai apoi să-i iau glandul în gură, în alternanțe mai mult sau mai puțin adânci. Am repetat cele două mișcări, jucându-mă din când în când cu limba în vârful glandului, între pereții meatului sau sugându-i cu putere glandul introdus între buzele mele, ca pe o acadea groasă. A fost atât de incitat încât m-a rugat să-l las să-mi lingă curul, chestie cu care nu sunt prea confortabilă, așa că am trecut diplomatic la partea cu penetrarea.
Nu m-am mai futut de mulți ani pe ciclu, din vremea studenției, când mă futeam cu prietenul meu ca iepurii, oriunde, oricând și oricum, fără complexe și întrebări. Așa ca, am avut parte de o surpriză, realizând că, pe ciclu nu sunt atât de strâmtă, ca de obicei, și nici nu-mi pot nici controla mușchii vaginali. In consecință, am simțit mai slab penetrarea. Pereții vaginului au fost mai delicați decât de obicei, experimentând la primele intrări o stare minimă de disconfort. După ce am începi sa ma obișnuiesc, când speram ca o sa ma termin, au început să mă deranjeze ovarele.
Am schimbat pozițiile de câteva ori, a băgat el mare de am mutat cu jumătate de metru canapeaua, însă tot nu am avut orgasm. A fost placut per ansamblu, ca mie imi place sexul, dar senzația de după nu a fost de extaz, ci doar de efort sănătos, ca după o partida satisfăcătoare de tenis. La final, obosita și cu respiratul gâfâit, am decis să-l termin cu mâna. Băuse el prea mult și cred că, și-a tras și o labă înainte, după cantitatea de spermă care a ieși, deci am preferat să fac o febră musculară la drepta, decât să mai obosesc pizda, că oricum nu aș mai fi avut orgasm.
În timp ce i-o frecam, i-am zis să se termine la mine pe față, ceea ce l-a incitat și mai tare, și ca să-l motivez să termine, până nu-mi amorțește mâna, mi-am plasat fața deasupra penisului lui tare, spunându-i că aștept sperma să sară. Mi-a udat un pic părul, dar nu a avut atâta marfă în dotare, cât să-mi ajungă până pe obraji.
Mi-a zis elogios, că sunt de fiecare dată tot mai bună, iar eu i-am răspuns că, nu mă cunoaște bine încă. A doua zi, când eram încă în pat și scriam textul ăsta, el îmi scria din Londra, să-mi spună că a ajuns.
A venit și ziua asta, când Miami e o amintire, iar sexul pe străzile din Bologna, doar un alt episod de-o seară. Nu m-am desprins în totalitate, dar sunt pe drumul acela, fără de reîntoarcere. Odată rupt firul iubirii, nodurile stau în gât și ies la suprafață neașteptat de brutal, în ceea ce nu va mai fi niciodată o iubire sinceră și dezinteresată, cu dopamina lăsată la liber și serotonina în continuă creștere.
Ești departe și vei fi și mai departe, cu fiecare zi ce trece, cu fiecare oră ce se scurge, indiferent dacă ne despart mii de km sau doar un pas. Nu mai îmi pare nici rău, nu mai am nici regrete, ci doar o lipsă de disponibilitate pentru tine în gândurile mele și în viața mea.
A fost greu și încă este, dar am făcut pace cu mine, după exact 7 luni, de la dimineața când ne-am despărțit îmbrățișându-ne de rămas bun. Am plâns multe lacrimi de durere de atunci, am nutrit sute de speranțe, dar și am crescut emoțional, înțelegând că pentru un tango ai nevoie de doi, iar tu cu siguranță nu ești unul dintre ei.
Căpşunăriţa 