A câștigat Duda

TVP_4Alegerile prezidențiale din Polonia au reprezentat o luptă între generații și categorii sociale. S-au luat la trântă tinerii ateiști, ce refuză să-și boteze copii, cu bunicii lor catolici, obedienți ai popilor catolici.

Introducând votul în urne, s-au combătut cu ardoare între ele familiile educate cu unu-doi copii și plătitoare de taxe în al doilea prag de la oraș, cu familiile mai puțin școlite, mândre posesoare a trei-patru urmași și fideli clienți ai programului 500+ de la țară.

Au luptat cu ardoare, au votat cu patimă și au câștigat democratic săracii, asistații social, xenofobii și pensionarii. I-a ajutat diaspora, mai ales milioanele de polonezi din State, plecați pe vremea comuniștilor și deconectați la realitatea curentă din Polonia, votanți a lui Trump și a republicani pe tărâmul tuturor posibilităților, dar ai socialiștilor în țara de baștină. De cealaltă parte au pierdut tinerii, educații, vorbitorii de limbi străine, antreprenorii și plătitorii de taxe. Urmează cinci ani de PiS în Polonia și va trona naționalismul, țara se va împrumuta și mai mult, iar złotówka poloneză se va devaloriza cu brio. Democrația, această tiranie a majorității nu-i cel mai sănătos sistem pentru progres și dezvoltare, căci frâna generațiilor ce-și așteptă trecerea este necruțătoare.

Bătălia nu-i însă pierdută. Diferența dintre candidați a fost minimă, iar speranța trăiește pentru alegerile parlamentare, care sunt în esență mult mai importante decât cele prezidențiale.

Într-un fel situația este similară cu ceea ce se întâmplă în România, însă acolo tot sistemul este corup, fără urmă de schimbare, atâta timp cât generațiile mitei vor trăi și guverna.

Polonia pentru polonezi

tvp_1

La mine în bloc, la etajul unu, există un cabinet ginecologic renumit ce funcționează șapte zile pe săptămână și are tot timpul pacienți. Când a început pandemia, la cabinet s-au aplicat câteva măsuri de siguranță pentru pacienți și doctori, cum ar fi să nu permită însoțitorilor să aștepte înăuntrul cabinetului. Așa că, însoțitorii au început să aștepte în casa scării. Am vorbit cu doctorul, vecin de-al meu și om de treabă, și la rugămintea mea a pus pe ușă un afiș în care se comunica însoțitorilor, să nu aștepte pe scara blocului.

Ies ieri din casă liniștită și pe scară dau din nou peste un însoțitor. Îl întreb dacă a citit afișul, el îmi spune că nu, eu îl rog să citească și să se conformeze. Bombănind morocănos iese din scara de bloc în fața mea și se plasează în fața ușii de la intrare, întrebându-mă ironic dacă-mi convine. Îi comunic frumos că-mi pare rău de situație, dar nu mi-se pare corect să mă pună pe mine într-o situație neplăcută, pentru că s-au schimbat regulile la cabinet, moment în care el îmi răspunde ofticat că de ce-i atrag atenția, mai ales că nu sunt poloneză. M-a șocat xenofobia lui, căci nu mă așteptam la o astfel de reacție, se vede clar că nu mă învârt în cercurile PiS din Polonia, așa că i-am răspuns timid, rușinată că am cetățenie și plătesc taxe aici.

Polonia pentru polonezi, ăsta-i motto-ul unei bune părți a populației acestei țări, de preferință plătitori de taxe în primul prag financiar, primar educați și beneficiari fericiți ai programului 500+. Xenofobia le iese pe ochi, dar din fericire pentru ei și mai ales pentru alții, nu întâlnesc prea mulți străini, căci sunt vorbitori fideli doar de poloneză, iar în cercurile lor limitate au acces doar la disco polo, Radio Maria și multă votcă.

Firmele poloneze și idiotismul selectiv

nikita-kachanovsky-bLY5JqP_Ldw-unsplash

Copy to clipboard

M-am întors dintr-un weekend relaxant la gunoiul de la serviciu, doar ca să găsesc aceleași jocuri de culise de rahat, intrigi locale expirate și povești vânătorești cu lins în cur inutil și multă nedreptate. Sunt sătulă de polonisme mărunte, pe care le tolerez tot mai greu și care mă irită ca râia. Poate că le-aș căra pe majoritatea cumva în spate, dacă nu ar fi permanenta așteptare de la mine să fiu o idioată selectă.

Acestă așteptare a firmelor poloneze, pe care nu am mai întâlnit-o la alte nații, este pe atât de interesantă, pe cât de ridicolă. Miraculosul management polonez de speță veche cu înrădăcinate principii comuniste, dar care se dorește vizual inovator, tratează angajații ca pe niște idioți altruiști în relațiile lor cu firma, așteptând de la ei ca în numele firmei, să fie șmecheri egoiști, mai ales când negociază cu alții. Se cere practic aceleiași persoane să lupte până la sânge pentru nevoile altora vs parteneri de afaceri, ca mai apoi învingător fiind să-și plece capul spășit la nevoile sale în relația cu firma.

Există într-adevăr în negociere o paradigmă, fiind mai ușor să negociem pentru alții decât pentru noi, însă firmele poloneze duc asta la extrem și nesimțire, oprindu-se la premisa că angajatul este un prost sau că-i atât de constrâns economic, că nu va acționa mânat de respectul de sine. Insolența asta a polonezilor se vede peste tot în domeniul privat și chiar funcționează cu cei slabi (majoritatea), în schimb îi motivează pe cei puternici să le de-a peste bot firmelor care îi tratează în acest mod. De aceea, în Polonia când un angajat cheie pleacă, sătul de nedreptatea și insolența patronilor norocoși, firma angajează câte doi sau trei ca să-l înlocuiască.

Lucrând un pic în contextul relațiilor de afaceri polonezo-române am constatat că românii au un stil original de a răspunde acestei insolențe a firmelor poloneze mințind. Românii îi mint instinctiv pe polonezi în afaceri, nu cu un scop perfid anume, ci doar ca să-i mulțumească și să și-i ia de pe cap. Nu le opun rezistență, dar nu le spun nici adevărul și cu siguranță nu le respectă așteptările. În fapt se prefac că sunt idioți selectivi, până la proba contrarie, practicând politica capului plecat ce sabia nu-l taie, ce  te mușcă de picior. Iar polonezii, știu că sunt mințiți, că nu-i greu să afle, dar nu știu cum să rezolve problema, pentru că nu-și văd propriul gunoi de sub preș.

Comunicare non-verbală

nick-fewings-ka7REB1AJl4-unsplash

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Mi-a luat mult timp până să înțeleg că cea mai utilă formă de comunicare cu un bărbat este comunicarea non-verbală. Până să ajung la această concluzie au durat ani în care mi-am bătut gura degeaba cu explicații, nemulțumiri și doleanțe, ce le-au intrat partenerilor mei pe o ureche, ca să le iasă pe cealaltă. Când s-au văzut strânși cu ușa, unii dintre ei au înaintat cu răspunsurile corecte, predictibile și repetitive pe care mi le-au livrat cu regularitate de fiecare dată când nu au dorit să treacă la fapte. Câteodată, exasperată de lipsa concretului în schimbările lor mult promise, îmi repetam greșeala din condei, elaborând scrisori pline de înțelepciune, presărate cu speranță și apreciate de destinatar pe moment. Ce nu știam eu atunci, era că toate cuvintele sunt menite să fie uitate. Oricum le-aș exprima, verbal sau în scris, urlându-le în gura mare sau șoptindu-le la urechile flămânde ale interlocutorilor, cuvintele mele vor avea impact fix zero.

Am priceput târziu că bărbații sunt firi mult mai sentimentale decât femeile, mai stabile în afecțiune și mai sensibile. Singura problemă este că-i foarte greu să ajungi la sentimentele lor, iar cuvintele cu siguranță nu sunt săgeata care să le penetreze armura dură. În schimb, comunicarea non-verbală, prin acțiune și fapte, este cea mai eficientă armă. Atunci când faci și taci, după ce ți-ai oprit robinetul de la gargară inutilă, încep să observe și mai ales să simtă. Am acceptat cu greu că trebuie să mă abțin de la a-mi irosi energia pe vorbitul în gol  și că lipsa cuvintelor este cea mai eficientă metodă de comunicare, cu cele mai rapide efecte. Cum se comunică non-verbal cu un bărbat? Prin liniște. Nu trebuie să faci de fapt nimic. În limbajul femeilor asta se traduce prin a te abține de la a face absolut orice, o misiune grea și complicată, pentru noi, creaturile expresive.

În tinerețe, când așterneam tăcerea în relația cu partenerul, pentru mine iubirea noastră terminată și îngropată. Pentru el era un impuls la acțiune, ca să mă inunde pe mine cu iubirea lui ce mie nu-mi mai trebuia. Cu vârsta, am dezvoltat gena răbdării, rar posedată de exemplarele feminine în tinerețe, cu siguranță eu nu am avut-o, care m-a ajutat să înțeleg mai bine puterea ignorării. Așa că, am devenit tot mai ocupată.

Când o femeie nu face nimic, este un semnal clar pentru un bărbat că lucrurile nu merg în direcția în care ei îi convine,  și sunt pe cale s-o ia pe un făgaș care lui cu siguranță nu-i va convine. Așa că acționează, dacă îi pasă. Toți bărbații cărora le pasă răspund la liniște și la absență.

România are nevoie de o bancă

damir-spanic-vwaTtIhCjVg-unsplash

Photo by Damir Spanic on Unsplash

Săptămâna trecută am câștigat lupta cu OTP Bank, banca ungurească, cu sedii în România, unde accidental am ajuns să am cont (au cumpărat Millennium în urmă cu mulți ani). Lupta a fost destul de nasolă, ei blocându-mi contul, iar eu amenințându-i cu instanța, dar până la urmă treburile s-au rezolvat. Problema a apărut la actualizare datelor, când eu nu am dorit să declar unei instituții private, informații personale care nu-i privesc, cum ar fi rezidența mea financiară, numele angajatorului, ori profesia. Bineînțeles că, în loc să schimbe la ei în sistem posibilitatea de a-și actualiza clienții datele, fără a oferi aceste informații cu caracter personal ce nu privește banca, au preferat să-mi trimită un formular pe email, ca să-l completez individual, în care am lăsat log gol în dreptul informațiilor pe care am considerat că nu doresc să le împărtășesc.

Le-am spun clar și răspicat că sunt pregătită să mă mut la o altă bancă dacă nu le convine, ceea ce am să și fac după ce ajung prin România, mai ales că în formularul lor am găsit un punct care mi-a dat de gândit:

”Sunt de acord ca datele mele personale referitoare la plățile efectuate prin intermediul SWIFTnet FIN să fie transferate centrului de operare din SUA și că autoritățile americane pot avea acces la acestea în scopul prevenirii …”

Din păcate, experiența mea cu alte bănci din România a fost la fel de dezamăgitoare, Transilvania trăgând și piele după clienți prin comisioane la trimitere și la primire de bani, iar la nasul funcționarilor din BCR nu am ajuns nici cu prăjina. La ING și Raiffeisen am avut ceva tendințe să-mi fac cont, însă nu-mi amintesc exact din ce motive am renunțat. Cert este că România are nevoie de o bancă, una de bun simț, fără comisioane de rahat doar pentru că respiri oxigen la ei în sediu sau ingerință personală fără bun simț.

In altă ordine de idei, aceasta este doar una dintre puținele lupte pe care le duc cu sistemul, de fiecare dată când am tangență cu România. Sunt multe lucruri în neregulă acolo și încă mă mir că trebuie să vin eu din Polonia ca să le văd și ca să cer schimbarea lor. De multe ori schimbarea are loc doar pentru mine, căci ceilalți nici măcar nu îndrăznesc să protesteze. Aș vrea să le spun tuturor că normalitatea este diferită, că există și că trebuie cerută, dar de multe ori sunt privită ca o maniacă și cam atât.

Schimbări

Duminică s-au făcut 12 ani de când am luat lângă numele meu, numele fostului meu soț. A fost mai mult o alegere formală de unire a două nume care sunau destul de armonios împreună, la început. Ulterior caracterele poloneze din numele lui au început să-mi dea de furcă pe la hoteluri, prin aeroporturi și mai nou să mă irite la ochi. Cu o săptămână înainte de aniversarea de 12 ani a nunții, am decis să renunț la numele lui. Am început prin mici schimbări, din formatul emailului, până la numele din calculator, dar și cu o schimbare majoră, renunțarea la obiceiul de a-i pronunța numele lui când mă prezint. Am în plan să renunț definitiv la numele lui, și din documente, dar cu siguranță primul pas a fost făcut.

M-a întrebat multă lume de ce așa târziu, iar eu am răspuns că din comoditate. Este răspunsul corect, căci atunci când ai două seturi de documente nu-i chiar ușor să le schimbi, dar nu-i complet. Am renunțat când am înțeles că sunt pregătită să merg mai departe și nu mă refer la întâlniri amoroase cu potențiali parteneri pentru sex, ci la o relație de angajament. Când în sfârșit mi-a fost atinsă coarda angajamentului, am realizat că-mi doresc să fii înconjurată ceea ce mă reprezintă pe mine, eventual de elemente pe care le aduce noua persoană din viața mea, și nu de rămășițele unui bărbat pentru care nu simt nimic.

Revenirea din pandemie

-Avem Coronavirus.
– Și la noi a fost, dar acum deja trece. Deja lumea s-a relaxat pe aici.
– Eu am Coronavirus.
– Poftim? Ai tu Coronavirus?
– Dar, mă simt ok.

Sunt bine mă asigură el, în timp eu am rămas mirată, realizând că-i prima persoană pe care o știu cu Coronavirius și ușor relaxată, că Ecuatorul nu-i chiar la o aruncătură de băț. În schimb în Polonia se implementează reîntoarcerea forțată la muncă, motivată de nevoia guvernului pentru a câștiga alegerilor și a firmelor de profit. Pe alocuri sunt cei cărora le este frică, dorind să rămână precauți și preferând să tragă de home office cât pot, chiar dacă îți fac un PR prost la muncă, într-o perioadă în care plouă cu concedieri. Problema este cu copii, căci Polonia nu-i prea kids friendly, chiar dacă avorturile sunt interzise. Cu greu au adoptat în anii recenți posibilitatea mamelor de a sta un an după naștere acasă, dar cu salariu înjumătățit, iar dacă, copilul are peste opt ani, nu poți lua zile pentru îngrijirea lui acasă pe timp de pandemie. Aici instituția bunicilor nu există ori este pe cale de dispariție, așa că toată speranța stă în programele de îngrijire a copiilor contra cost, care sunt la comun, deci locuri ideale de transmitere pentru Covid.

În tot acest haos încerc să-mi păstrez calmul, să nu o iau pe arătură în nici o direcție. Inevitabil mă voi expune, întorcându-mă la muncă și având contacte zilnice cu mai multe persoane. Pe de altă parte mă bucur că mă pot întoarce la o viață mai normală.

Căsnicia clasică modernă

Ea a cumpără un câine de casă în ciuda protestelor lui. El îi spune prima mea soție.

Ea merge în cluburi cu fetele, unde se îmbată cu cocktailuri ieftine, apoi vine acasă să-și vomite mațele în budă, când el o ține de păr. El merge în cluburi cu verigheta în buzunar, unde agață tinere, naive și ieftine, cărora după abureala specifică le mărturisește câți ani are, apoi le prezintă chelia și dacă încă mai sunt doritoare, le arată verigheta, scuzându-se că nu poate.

Ea a primit cererea de căsătorie de la el, la insistențele tatălui lui, care i-a zis că ar trebui să o oficieze ca nevastă, că poate se va simți ea mai integrată în familie. El nu a fost sigur că ea va accepta să se mărite până în ziua când au ajuns pe bune la starea civilă și a dat cu semnătură.

Ea a rămas însărcinată cu el. El a rugat-o să facă avort. Ea a refuzat. El a turbat de nervi câteva luni, iar în cele din urmă s-a dat pe brazdă motivat de puternicele valori familiale ce i-au fost induse de părinți.

Ea e o blondină solidă, concretă și arțăgoasă. El este un tip vesel, glumeț și harnic.. Împreună au doi copii, dintre care unul cu handicap cauzat de o boală genetică. Trăiesc la comun, dar separat cu banii, opuși în idei, diferiți în dorințe și divizați în fapte. Conviețuiesc într-o armonie de nemulțumire reciprocă, condimentată cu frustrări adânci și dureroase, urându-se reciproc cu spume, încremeniți într-o stare de conflict înăbușit, presărat cu glume nesărate. Îi ține laolaltă speranța nerostită că celălalt va fi suficient de curajos să-și ia tălpășița și fuga comună de responsabilitatea reală a fiecăruia de a-și lua viața în mâini și a-și asuma contribuția la propria fericire. Aleg să acumuleze următoarele credite la tot mai multe proprietăți imobiliare care aparțin băncilor, în loc să-și tragă o linie clară sub și să-și facă un plan de ieșire din viața mizeră pe care o trâmbițează cu deschidere și mândrie prietenilor la un pahar de apă.

Afaceri cu Covid sau cum trezește în români Coronavirus spiritul antreprenorial

A murit înainte de Paște un prieten de familie al părinților mei. În spital, cu pneumonie și NU de Coronavirus.

Povestea clasică din spitalele românești: și-a programat omul o operație de rutină pentru scoaterea unui neg de pe spate în luna februarie, l-au operat și după ce l-au trimis acasă a început să se simtă rău. A făcut pneumonie, cel mai probabil de la o infecție nosocomială, dar cum între timp venise Coronavirusul peste România, când s-a prezentat cu pneumonia la spital i-au refuzat internarea, dându-i ceva antibiotice și trimițându-l acasă. Acasă s-a simțit tot mai rău și în cele din urmă a ajuns din nou la spital înainte de Paște. Acolo a urmat saga clasică a doctorilor foarte competenți de prin spitalele-morgă ale României, care au început să se plângă de foștii doctorii și tratamentul greșit administrat. L-au băgat la izolare, panicați de Coronavirus, cum le stă bine doctorilor serioși, și în ciuda faptului că i-au ieșit 3 teste negative de Covid, nu i-au permis familiei nici un contact cu el. Singur în spital, fără însoțitor și fără cash în Românica, normal că nu l-a mai băgat nimeni în seamă, familia putându-i doar trimite ceva mâncare prin intervenții. Într-o zi din Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paște, a încetat pur și simplu să mai răspundă la telefon. Panicată, familia a început cu telefoanele și intervențiile, iar seara, prin pile solide, au aflat că murise de dimineață, tocmai în ziua în care îi ieșise și cel de-al patrulea test negativ la Coronavirus.

Dar, această poveste, adevărată și tristă, nu-i despre infecțiile intraspitalicești și nici despre ignoranța șpăgarilor din spitalele românești, poveste spusă de atâtea ori, asta-i o altă poveste despre Coronavirus și spiritul antreprenorial al românilor. Povestea începe abia la morgă, când s-a dus fiul bărbatului mort să ridice cadavrul tatălui său, iar angajații de acolo i-au propus o tranzacție irezistibilă: să semneze că i-a murit tatăl de Coronavirus, că primește bani. Normal, primesc și ei, pentru spor în muncă, probabil la ars cadavre cu Covid, dar primește și familia. Argumentul lor suprem a fost că, oricum e mort și nu-l ajută cu nimic să-l înmormânteze în stil tradițional, dar banii nu-i strică. Ca să-l motiveze pe tânărul ce tocmai își pierduse tatăl, l-au și amenințat că nu-i eliberează cadavrul până după Paște în caz de refuz. Fiul a făcut scandal, au sunat iar la intervenții și până la urmă, s-a rezolvat, i-au eliberat cadavrul înainte de Paște și l-a putut înmormânta normal în țărână.

Dacă aș fi citit povestea asta pe Facebook, aș fi calificat-o ca fake news, probabil înflorită de o imaginație bogată, dar când am auzit-o din primă mână, mi-am amintit de toată corupția, șpaga, înșelătoria și mizeria din România. Intervenții, pilele, plicul alb pentru  doctorii incompetenți și aroganți, ignorarea din spitale și multe alte umilințe sunt chestii pe care le-am trăit pe viu în România, ca parte a unei realități pe care acum o găsesc abstractă. Și totuși, există atât de mulți oameni care trăiesc asta pe piele lor: familia mea, prietenii mei, cunoștințele mele, o întreagă țară.

După o experință din asta, mă gândesc inevitabil câte dintre cazurile de morți declarate cu Covid din România, sau chiar Polonia, de fapt din toată EU sunt reale și câte au fost inventate pentru șpagă? Oare când vor crește compensațiile pentru Covid, că am înțeles că EU dă ceva ajutoare pentru asta, va crește și numărul de morți? Oricum, de când am aflat, citesc cu multă suspiciune toate raporturile media despre Coronavirus.

În ce lume trăim, care-i realitatea și care-i ficțiunea?

Autoritatea

Vorbeam la un moment dat cu un coleg de la muncă despre doctorat și MBA (master in business administration), explicându-i cu patimă, cum cele două studii sunt total diferite, ne aflându-se pe trepte egale în ierarhia educației, doctoratul fiind superior masterului, chiar dacă prescurtarea lui fancy este MBA, adică în administrarea afacerilor. Dar el nu și nu, ținând la opinia lui formată pe baza unor impresii populare și prescurtări pretențioase, ca măgarul de sac. Voia cu orice preț să mă convingă că ceea ce știe el din auzite,  era mai veritabil, decât ceea ce știam eu din educație. La un moment dat, sătulă de absurdul situației, i-am zis simplu că eu am doctorat și îi spun ceea ce știu ca expert, studiind din interior ierarhia universitară și dându-i ca exemplu faptul că o persoană care are doctorat poate să predea cursuri la MBA, dar o persoană după MBA nu este calificată să predea cursuri la doctorat. Argumentul meu final nu l-a mișcat câtuși de puțin, așa că am tăcut, meditând la încăpățânarea lui.

Într-adevăr ”adevărurile” populare sunt mai puternice decât știința pentru majoritatea oamenilor, ba chiar și pentru cei care apreciază știința, iar The Book of General Ignorance este exemplu perfect pentru asta, însă m-am gândit că am în fața mea un om relativ inteligent, care gândește, deci trebuie să mai fie ceva în context. Apoi am încercat să-mi imaginez cum ar reacționat colegul dacă i-ar fi spus altcineva, o persoană cu care nu-și împarte viața de zi în același loc de muncă, ceea ce încercam să-i spun eu. Dacă i-ar fi spun de exemplu cineva în timpul studiului, care este diferența dintre doctorat și MBA sunt sigură că ar fi reacționat total diferit, luând aminte, pentru că persoana din fața lui îi spunea acestă informație de pe o poziție de autoritate, în timp ce eu i-o spunem de pe o poziție de egalitate. Tot așa cum, dacă autoritate i-ar fi spus o prostie, ar fi procesat-o ca un fapt inteligent, pentru că din păcate autoritatea pentru majoritatea deasupra logicii.

La autoritate mă gândeam pe când priveam azi dimineață câteva filmulețe din media cu polițiști ce băteau niște civili prin România, pe motiv de pandemie și restricții. Cel mai interesant a fost să citesc comentariile de sub filmulețe, în timp ce auzeam urletele unui încătușat, lovit de polițiști. Oamenii de bine și docili lăudau acțiunile semenilor lor ce dețin momentan autoritatea, și care le-ar fi dat și lor la coaste fericiți, dacă i-ar fi prins de partea opusă a baricadei. Interesant cum oamenii sunt atât de deschiși, supuși și neajutorați în fața autorității. ”Să facă ceva autoritățile!”, cerea cu insistență în urmă cu câteva săptămâni un român care locuiește prin Polonia, când discutam despre situația cu Coronavirus, ce se apropia pe atunci cu pași repezi. Ba chiar era revoltat că polonezii nu au trecut la măsuri dictatoriale, ca și în România.

Observ cu tristețe cum autoritatea este pentru mulți o formă impersonală, a cea ce nu cunosc, nu cercetează și totuși sunt înclinați să creadă și mai ales să i-se supună. Sună cunoscut? Nu știu dacă faptul că, colegul meu poartă un lănțișor religios la gât are vreo importanță, dar în general am cam observat la ăștia mai religioși, tendințe din astea.

Am pus mereu docilitatea față de autoritate pe seama culturii, est europene, căci în asta trăiesc, și a lipsei față de educație, însă observ că persoane cu studii, oameni din categoria celor care se consideră realizați și educați, se supun cu o docilitate cretină altor semeni, fără a-și pune un minim de întrebări. Eu în schimb mă întreb în fiecare zi: dar autoritățile cine sunt? cu ce sunt oamenii aceștia mai calificați decât mine? cine îi plătește? de ce trebuie să mă supun eu deciziilor lor? sunt de acord cu drepturile pe care ei mi-le îngrădesc?