Autoritatea

~ Căpşunăriţa ~ 32 comentarii

Vorbeam la un moment dat cu un coleg de la muncă despre doctorat și MBA (master in business administration), explicându-i cu patimă, cum cele două studii sunt total diferite, ne aflându-se pe trepte egale în ierarhia educației, doctoratul fiind superior masterului, chiar dacă prescurtarea lui fancy este MBA, adică în administrarea afacerilor. Dar el nu și nu, ținând la opinia lui formată pe baza unor impresii populare și prescurtări pretențioase, ca măgarul de sac. Voia cu orice preț să mă convingă că ceea ce știe el din auzite,  era mai veritabil, decât ceea ce știam eu din educație. La un moment dat, sătulă de absurdul situației, i-am zis simplu că eu am doctorat și îi spun ceea ce știu ca expert, studiind din interior ierarhia universitară și dându-i ca exemplu faptul că o persoană care are doctorat poate să predea cursuri la MBA, dar o persoană după MBA nu este calificată să predea cursuri la doctorat. Argumentul meu final nu l-a mișcat câtuși de puțin, așa că am tăcut, meditând la încăpățânarea lui.

Într-adevăr ”adevărurile” populare sunt mai puternice decât știința pentru majoritatea oamenilor, ba chiar și pentru cei care apreciază știința, iar The Book of General Ignorance este exemplu perfect pentru asta, însă m-am gândit că am în fața mea un om relativ inteligent, care gândește, deci trebuie să mai fie ceva în context. Apoi am încercat să-mi imaginez cum ar reacționat colegul dacă i-ar fi spus altcineva, o persoană cu care nu-și împarte viața de zi în același loc de muncă, ceea ce încercam să-i spun eu. Dacă i-ar fi spun de exemplu cineva în timpul studiului, care este diferența dintre doctorat și MBA sunt sigură că ar fi reacționat total diferit, luând aminte, pentru că persoana din fața lui îi spunea acestă informație de pe o poziție de autoritate, în timp ce eu i-o spunem de pe o poziție de egalitate. Tot așa cum, dacă autoritate i-ar fi spus o prostie, ar fi procesat-o ca un fapt inteligent, pentru că din păcate autoritatea pentru majoritatea deasupra logicii.

La autoritate mă gândeam pe când priveam azi dimineață câteva filmulețe din media cu polițiști ce băteau niște civili prin România, pe motiv de pandemie și restricții. Cel mai interesant a fost să citesc comentariile de sub filmulețe, în timp ce auzeam urletele unui încătușat, lovit de polițiști. Oamenii de bine și docili lăudau acțiunile semenilor lor ce dețin momentan autoritatea, și care le-ar fi dat și lor la coaste fericiți, dacă i-ar fi prins de partea opusă a baricadei. Interesant cum oamenii sunt atât de deschiși, supuși și neajutorați în fața autorității. ”Să facă ceva autoritățile!”, cerea cu insistență în urmă cu câteva săptămâni un român care locuiește prin Polonia, când discutam despre situația cu Coronavirus, ce se apropia pe atunci cu pași repezi. Ba chiar era revoltat că polonezii nu au trecut la măsuri dictatoriale, ca și în România.

Observ cu tristețe cum autoritatea este pentru mulți o formă impersonală, a cea ce nu cunosc, nu cercetează și totuși sunt înclinați să creadă și mai ales să i-se supună. Sună cunoscut? Nu știu dacă faptul că, colegul meu poartă un lănțișor religios la gât are vreo importanță, dar în general am cam observat la ăștia mai religioși, tendințe din astea.

Am pus mereu docilitatea față de autoritate pe seama culturii, est europene, căci în asta trăiesc, și a lipsei față de educație, însă observ că persoane cu studii, oameni din categoria celor care se consideră realizați și educați, se supun cu o docilitate cretină altor semeni, fără a-și pune un minim de întrebări. Eu în schimb mă întreb în fiecare zi: dar autoritățile cine sunt? cu ce sunt oamenii aceștia mai calificați decât mine? cine îi plătește? de ce trebuie să mă supun eu deciziilor lor? sunt de acord cu drepturile pe care ei mi-le îngrădesc?

Pademia în Polonia

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

De alaltăieri s-au ridicat o parte din restricții în Polonia așa că oamenii au ieșit la soare în parcuri și prin păduri, la plimbări pe jos sau pe biciclete. Vremea este deosebit de frumoasă pentru această perioadă a anului, doar ca să ne mai tachineze puțin. Măștile sunt obligatorii și în ciuda faptului că nu se găseau în farmacii, toată lumea le poartă, cele mai populare fiind cele confecționate din materiale de bumbac.

Nu sunt prea multe cazuri în Polonia, 9856 când scriu aceste rânduri, dintre care 401 morți, însă nu se testează, de fapt se evită testarea, fiind recomandată izolarea, iar cei în izolare nu sunt testați. Statul polonez preferă să trimită poliția să-i verifice, în loc să-i testeze. Este în schimb greu să ajungi la medic, centrele comerciale, localurile și o mare parte dintre instituțiile publice sunt încă închise. Magazinele alimentare sunt deschise, intrându-se fără prea mari restricții, iar micile afaceri au început să funcționeze.

Lumea începe să fie preocupată de alegeri, care sunt programate în mai, și în curând viața o să-și reia cursul normal, dacă nu vine peste noi fumul de la Chernobyl. La muncă se lucrează în ture, o zi pe săptămână la birou, iar colegii mei postează pe Instagram lista de cărți citite. Eu nu am citit încă nici o carte în această perioadă,  dar am început să dau reset stilului meu de viață, unei bune părți dintre priorități și mai ales modului în care reacționez la factorii externi.

Am avut nevoie de pauza aceasta de la muncă, pentru a-mi putea reconfigura abordarea față de serviciu, reclasificându-mi prioritățile și angajamentul. Înainte de pandemie, eram absorbită de muncă și de ceea ce se întâmplă la muncă, fiind capabilă să mă deconectez doar în vacanțele lungi și solicitante. Treptat, din intimitatea casei mele, am început să accept că nu trăiesc pentru a munci, iar dacă la finalul lunii nu vine bonusul, nu-i sfârșitul lumii. Când ești workaholic de carieră, este greu să fii scos din priză.

Pentru mine pandemia a însemnat o deconectare, deși am proiecte mai mari decât de obicei, și am luat și ceva muncă adițională din altă parte, însă abordarea mea față de sarcini este diferită. Am început treptat să renunț la perfecționismul dus la extrem și stând departe de mediul putrezit de la muncă, reușind treptat să nu mai interiorizez problemele altora și mai ales ale sistemului pe care nu-l pot schimba și nu sunt plătită să-l schimb. Sper doar că, voi reuși să-mi mențin acestă stare și după ce ne vom întoarce la funcționarea în normalitate.

Bilețelul

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

M-am ridicat din pat și am scos din sertar un bilețel galben, pe care am scris cu un pix albastru nouă litere.
”Ce scrii acolo?” m-a întrebat, pe când lipeam capetele bilețelului cu textul înăuntru. I-am zâmbit și m-am întors în pat, înmânându-i bilețelul cu un zâmbet involuntar. În timp ce îl deschidea, mi-am tras plapuma peste nas, lăsându-mi doar ochii la vedere. A deschis calm, a citit serios, iar apoi m-a întrebat bucuros cu mișcare veselă din sprâncene și zâmbetul pe buze.
”Da???” Drept răspuns eu i-am zâmbit și mai mult.
”Și eu pe tine” mi-a răspuns, trăgându-mă în brațele lui. Am mai ațipit puțin unul în brațele celuilalt, doar ca la trezire să mă informeze că nu rămâne la micul dejun. M-am supărat un pic, regretând bilețelul  ce stătea acum cuminte masă. Am cochetat cu idea de-al arunca la coș pe când el se pregătea să plece, dat înainte să iasă din casă s-a întors de la ușă și l-a luat.
A doua zi, am observat bilețelul cu cele nouă litere în carcasa telefonului lui.

Casă de piatră

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

”Salut. Îți scriu ca să mă laud că m-am logodit și prin urmare contactul acesta v-a fi trecut în omisiune pe viitor.”

Citind m-a apucat râsul. Apoi, reflectând asupra efortului lui de a-mi trimite un astfel de mesaj la 3 dimineața, motivele care l-au mânat să facă acest gest, precum și mesajele pe care mi le-a trimis în ianuarie ca să mă întrebe, dacă mă mut în Varșovia, ori dacă mi-am găsit pe cineva, mi-au schimbat starea în compătimire.

Este ciudat să realizezi cât de mult ai însemnat pentru cineva, mai ales când acea persoană nu a însemnat la fel de mult pentru tine. Într-un mod pervers, suntem extrem de consumați cu sentimentele pe care noi le nutrim pentru alții, fie că sunt reciproce, fie că nu, dar atât de insensibili și orbi la sentimentele pe care alții le nutresc pentru noi. Iubirea-i egoistă și nemiloasă față de cei care nu-i cad în grație. Am reparcurs momentele relației noastre bazate pe afecțiunea fizică, concluzionând că nu ar fi însemnat niciodată mai mult pentru mine, decât un partener de-o aventură.

I-am urat casă de piatră și-n scris, și-n gând,

Fragmente din terapie

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.

Familia neconvențională

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Mi-a întins mâna și m-a invitat dans. Am valsat prin casă pe melodia lui Bryan Ferry cu zâmbetul pe buze, pupându-ne discret în timp ce copii zburdau prin camere, alergând, urlând, jucându-se și făcând boacăne. Am avut în grijă cinci: a lui, a mea și încă trei, ai unor prieteni de-ai lui. Grădinița în izolarea, în care tata zombie, când nu aleargă copii să-i transforme în monstruleți, le gătește, iar mama, după ce se ascunde cu ei prin dulapuri, scoate mătura și fărașul ca să curețe orezul împrăștiat cu succes peste tot prin bucătărie. M-a pupat pe frunte, un obicei frecvent de-al lui, apoi mi-a cerut ajutorul să montăm la loc ușa de la cameră, pe care copii reușiseră să o scoată cu succes din balamale. Ți-am făcut pșic, l-a informat unul dintre gemenii de 4 ani, în timp eu îi bandajam un deget sângerând celuilalt, doar ca să descopere toată baia stropită cu lichid pentru curățat. Nu-i tocmai ce te așteptai, mi-a zis el cu zâmbetul pe buze, mai mult ca să-mi afle reacția decât părerea. I-am zâmbit liniștită, plasându-i un pupic în barba recent tunsă de mine. Îl apreciez tot mai mult, dezvoltând pentru el o afecțiune profundă pe zi ce trece, în ciuda fricii constante pe care mă încăpățânez să o car cu mine. Sunt îngrozită de perspectiva de a fi în sfârșit fericită, iar viața de familie pe care o experimentăm împreună îmi atinge corzi sensibil de dureroase. Relația noastră, care a evoluat foarte rapid de altfel, s-a dezvoltat și mai mult sub presiunea noilor restricții sociale. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc din realitatea că am un prieten, punând treptat punct vieții de burlăcie, că m-a și lovit o nouă revelație, aceea că fac parte dintr-un fel de familie non convențională.

”Dacă ne oprește poliția spunem că suntem o familie”, ne instruia fiică-mea ieri în timp ce traversam strada toți patru, mergând spre parc.

”Păi, suntem ca un fel de familie, neconvențională”, îl aud pe el comentând în fundal.

Este terifiant nivelul de intimitate la care am ajuns în această relație. În cazul în care nu va funcționa, nici nu vreau să-mi imaginez cum am să culeg bucățile sparte, pe care sper (și mă străduiesc) să nu fiu eu cea care le sparge.

Debitări pe timp de pandemie 😋

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Lucrez pe muzică italiană în timp ce fulgi răzleți de zăpadă dansează de cealaltă parte a ferestrelor mele murdare. Mă uit la ele și mă enervez, obsedată de punctele gri de praf care le decorează. Nu-i tocmai cel mai bun moment de spălat geamuri prin centrul orașului la 3 grade Celsius, cu vânt de 6 pe scara Beaufort și sinuzită în nas, în plină pandemie, dar murdăria lor este o constantă care îmi zgârie creierii 😬zilnic de când lucrez de acasă. Au trecut vremurile când casa mea era doar locul în care-mi spălam și împachetam borfele 🧳🧳🧳pentru următoarea călătorie😕. Acuma am ajuns nu doar să locuiesc, dar și să muncesc aici.

De dimineață m-am rănit la mâini în timp ce-mi finisam setul de bondage. Am vrut să-i dau un pic de lustruire, ca să arate ca și scos din cutie, căci mă gândesc să-l introduc în relație, deși nu știu încă, cum am să-l prezint prietenului meu. O posibilă variantă ar fi:

”Kochanie, uite aici este un set de bondage. Ai vrea să mă legi cu el? Nu, te asigur, nu m-au legat chiar toți bărbații din viața mea, jur că numai unul și de acolo am prins gustul. Nu, n-am pomenit de el, nici nu am dus vorba vreodată, și da, l-am omis din CV-ul meu amor. Dar, ce-ar fi să lăsăm aventurierii perverși deoparte, căci de-acum încolo sunt fată de casă. Sigur, tu m-ai îmblânzit, pisculeț!!!”

Sau poate ursuleț (miś), că tot e la modă prin Polonia 🤔? Și cum spuneam, nu am găsit încă o formulă corectă ca să-i prezint gagiului și cealaltă jumătatea a personalității mele. Treptat însă începe să o observe. Aseară m-a întrebat mai în glumă, dar cu ochii încrucișați 🧐, dacă să-i fie frică de mine, după ce a aflat că țin o secure în mașină ca accesoriu util alături de spray-ul cu piper. Nu văd care-i marea scofală, de parcă lumea nu are securi și la oraș🪓🪓🪓? Cândva țineam și o lopată, iar pe vremuri am avut un cuțit gen macetă, iar bricege și tot felul de cuțite mai mici și frumoase am peste tot prin casă. Mie îmi plac accesoriile albe, iar bărbații cu care am făcut mai mulți purici, mi-ai dăruit astfel de accesorii. Nu degeaba se zice că, cel mai simplu mod de a ajunge la inima ❤️unei femei este cuțitul 🗡.

Mama: Eu

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

A terminat pe fesa mea, ca mai apoi să mă prindă cu brațele lui puternice de la spate. Așezându-și capul pe umărul meu, mi-a sărutat îndelung și zgomotos pielea moale. Mi-a pupat creștetul, iar eu am închis ochii, ascultându-i ritmul respirației. Mi-am alungit picioarele pe lângă ale lui, și atingându-i tălpile, am început să respir în același ritm cu el, rar și adânc, relaxându-mă într-o stare de bine, îmbrățișată, iubită și satisfăcută. Ne-am savurat goliciunea trupurilor în liniștea amiezii, îmbrățișați printre așternuturile moi, cu mâna lui desenând curbele corpului meu. Am rămas așa întinși minute bune, mereu prea scurte pentru mințile noastre amorezate, dar suficiente ca serotonina să ne invadeze corpurile calde și satisfăcute de efectul dopaminei. Când ceasul a bătut ora de plecare, l-am pupat râzând pe frunte, strângând-i capul la pieptul meu gol și obraznic, mărturisindu-i că-mi place de el foarte mult. Și mie de tine mi-a răspuns el calm.

Impulsiv am vrut să-i spun ceva mai mult, dar m-am abținut în ultima clipă. Îmi era dor de el, căci nu-l văzusem de două zile, de când ne-am jucat de-a familia cu copii. Venise la noi împreună cu fiu-său, ca să instaleze un program pentru lecțiile online ale fiice-mi. Și în timp ce el meșterea ustensilele electronice de prin casă, iar copii se jucau bucuroși Uno, eu am pregătit cina, pe care am mâncat-o toți patru la lumina difuză a lămpii, cu apusul soarelui în fundal.

”Fucking family” mi s-a întipărit în minte în timp ce puneam vasele în mașina de spălat, ștergând urmele gătitului din bucătărie. El începuse să alerge pe copii prin casă, iar eu am respirat adânc și greu, înțelegând că sunt prea încordată pentru momentul frumos pe care îl petreceam împreună. În țipetele și râsete de bucurie ale copiilor, am realizat că trebuie să-mi las scutul de acritură fricoasă deoparte și să mă bucur de rolul inevitabil pe care mi-l alocasem cu mulți ani înainte, cel de mamă. Rol de temelie al familiei, nu avusesem ocazia să fiu cu adevărat mama în nici una dintre relațiile pe care le cultivasem până acum, inclusiv căsătoria. Și totuși, în această ”familie improvizată” în care mă aflam acum și pe care o alcătuiam involuntar, încorporată pe rămășițele a două relații eșuate, pe dureri adânci, răni parțial deschise și pe temeri generate de dezamăgiri otrăvitoare, eram mama. Am mai tras odată aer în piept, scoțându-mi masca morocănoasă. Am înlocuit-o cu un zâmbet până la urechi, în timp ce am început să alerg și eu, împreună cu tata și copii prin casă, jucându-ne leapșa. Obosiți de la alergat, ne-am relaxat construind inimioare și fluturași, iar mai apoi copii au cerut ca tata să-i arunce pe pat. După ce și-au primit fiecare pe rând turele de rigoare, a cerut și mama, iar tata a aruncat-o cu brio pe salteaua moale. Când am aterizat, am râs bucuroasă la amintirea copilăriei, când săritul în pat era una dintre cele mai hazlii activități.

Primul poem

~ Căpşunăriţa

Când mă îndrăgostesc, am obiceiul de a scrie poezii pentru și despre bărbații pe care îi las să pătrundă în inima mea. Am scris în felul acesta unele dintre cele mai frumoase poeme ale mele, cu unele câștigând concursuri și publicându-le în ziare, reviste ori cărți.

Fiecare persoană care-mi pătrunde în inimă îți primește poemul aferent și aici nu mă refer doar la bărbați. I-am scris poeme și fiicei mele și prietenelor mele, doar că cele pentru bărbați sunt mereu mai dramatice, mai intense, ca un cuțit, pe care după ce-l înfigi în rană, îl mai și învârți, ca să fii sigur că va rămâne o cicatrice serioasă acolo, iar iubirea nu-și va lua zborul neobservată.

Azi i-am scris lui T. primul poem.

Să fi fost oare de la prima seară romantică petrecută împreună fără sex?

No sex = Creație 😊

Miroase a criză

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Miroase a criză. Pute de fapt, apropriindu-se cu pași repezi și siguri. Toți sunt preocupați de sănătate și este normal, căci în primul rând trebuie să trăim ca să o apucăm, deci după ce vom supraviețui ziua de mâine, vom experimenta noua situație economică în care am intrat pe nesimțite de ieri.

Azi dimineața, uitându-mă pe fereastră, am văzut-o în fața ochilor sclipitoare, frumoasă și albastră. Clădirea, care până aseară era inundată de panouri comerciale cu reclame pompoase la vacanțe de lux și apartamente noi și scumpe, era goală. În două zile s-au redus la jumătate numărul panourilor publicitare din oraș, în timp ce firmele de retail și-au trimis angajații în concedii forțate pentru cele două săptămâni de izolare în care sunt închise școlile. Căminele studențești și-au dat afară ocupanții, iar centrele medicale și-au informat din timp potențialilor pacienți să stea mai bine acasă, decât să le viziteze, ca să nu se îmbolnăvească nedorit. Străzile orașului sunt pustii, băncile vorbesc despre plata întârziată a creditelor, dar care tot vor avea o zi de scadență amară, iar la TV și în media se numără vii și morții infectați.

Pe lângă criza medicală în care ne aflăm, suntem și în criză economică, sectorul turistic fiind deja serios afectat, ba chiar pe butuci. Urmează sectorul comercial, unde non-utilitățile au început numărătoarea pagubelor. De data aceasta se va ajunge mult mai repede la sectorul imobiliar, mai ales în orașele turistice, unde o bună parte a imobilelor au fost achiziționate pentru chiria pe termen scurt, în regim hotelier. Oricum prețurile erau umflate artificial de câțiva ani, iar aroganța vânzătorilor atinsese cote astronomice, deci criza va readuce casele la valoarea lor reală și poate accesibilă muritorilor din clasa medie. Se va lăsa cu concedieri, din alea surpriză anticipată, unele chiar în grup. Concedierile se vor derula în stilul clasic, peste ceva timp, când firmele vor număra pierderile mai exact, iar angajații se vor întoarce fericiți la muncă, bucuroși că au scăpat cu viață și frecând menta delicat în așteptarea reluării ritmului standardizat al rotițelor economice oprite forțat de statele intrate în carantină. Îl vor relua, dar undeva peste cel puțin 2 sau 3 ani, după ce va mai trece un val de criză medicală și o parte din criza economică va fi ameliorată. Între timp euro urcă, iar dolarul american imediat după el. Brace for impact!

Și în timpul acesta eu fac afaceri din greu, vânzând la supra preț și negociez nemilos achiziții.