Cămașă necălcată

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii
Photo by Filip Mroz on Unsplash

Anul acesta am petrecut Crăciunul în noua casă. Am gătit împreună 12 feluri de mâncare de post, și după-masă, ne-am așezat alături de copii și tatăl prietenului meu la masa de Wigilia. După ce am mâncat și am deschis cadourile, ne-am făcut și o poză de grup în fața bradului, ca să o trimitem prietenilor.

”Arați foarte frumos, mi-a scris o prietenă, dar gagiul tău are cămașa necălcată”. I-am răspuns că nu a mai fost de mult taică-său pe la noi să-i calce cămășile.

“Poftim, 🤔”, a fost reacția ei. ”Taică-său îi calcă hainele, este un hobby de-a lui, îi place să facă treaba asta ca să se simtă util la pensie”, i-am explicat eu mai detaliat, asigurând-o că nu am de gând să-i calc eu cămășile.

”Dar, știi ce ți s-ar spune în România”, mi-a dat ea replica.

”Știu”, am râs, amuzată dar și întristată de patriarhatul românesc, subliniind că eu nu mă orientez după astfel de reguli și nici nu am nevoie să mă transform în menajeră pentru altcineva. Nu de aceea am mers la școală, ca să mă educ, și nu de aceea merg la muncă și câștig banii meu, pentru ca apoi să vin acasă și să fac curat după un bărbat matur și apt de muncă. În același fel ca și gagiu meu, și eu am un serviciu, un copil de crescut, gătesc și curăț în casă în limita posibilităților, cot la cot cu el, dar nu consider că este de datoria mea să-i calc cămășile sau să pun osul la treburile domestice mai mult decât el, dacă nu am chef să fac treaba asta. De parcă, când mergea la întâlnirile de pe Tinder, îi călca altcineva cămășile 🤣.

Un bărbat poată să-și calce singur cămășile, își poate găti și curăța după el (și alții), iar dacă îi trebuie o menajeră sau o femeie de serviciu, poate comanda astfel de servicii, nu este nevoie să se transforme prietena, partenera sau soția lui în gospodină. Din experiența mea, analizând la nivelul educațional și cultural al bărbaților cu care eu am intrat în contact, nu am văzut până acum nici un bărbat care să respecte sau să-și iubească mai mult o femeie pentru că-i menajera sau bucătăreasa lui, ci mai degrabă să o înșele mai la greu. Ironic, cu cât nivelul educațional al bărbaților cu care am intrat în contact era mai scăzut, cu atât pretențiile lor menajere erau mai exagerate, în schimb cei educați nu manifestau astfel de cerințe sau așteptări.

Trist însă cum în România societatea are așteptări menajere de la femei, iar ele încă se propagă din generație în generație. Nici nu trebuie să caut departe, căci frate-meu a mărturisit mai în glumă, mai în serios că doar eu am beneficiat de serviciile lui de bucătar talentat pe vremurile studenției noastre, căci de când are nevastă nu a mai dat pe la cratiță. Azi vară, la maică-mea acasă, după ce prietenul meu i-am spus că el face omleta la micul dejun, pentru că eu nu știu să gătesc, ea s-a scandalizat, întrebându-mă agresiv ”De ce te faci proastă?”, de parcă nivelul meu în bucătărie mi-ar trasa deșteptăciunea sau prostia. Știu să fac o omletă, dar nu mai vreau, iar dacă bărbatului de lângă mine îi face plăcere să gătească, cu atât mai bine. Gătește, asamblează mobila și dă cu mopul…

”Apropo, i-am zis prietenei tale că tu nu ai dat cu noul mop pe care îl avem din august?” m-a întrebat el, după ce i-am povestit de îndatoririle călcatului cămășii în societatea românească.

Un nou an 2023

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Și uite așa, a mai trecut un an. 2022 a fost un an plin de muncă, am terminat de renovat casa, m-am mutat în ea și am început să vorbesc și să gândesc tot mai des la plural. A fost un an dedicat împlinirii unui vis, a unei dorințe, aceea de a locui într-o casă frumoasă, spațioasă și primitoare, unde pot invita prieteni și cunoștințe la cafea sau la prânz. Mi-am dorit să am un spațiu frumos, stilat în care să mă pot bucura de noțiunea de acasă. Am realizat asta cu multă muncă și efort, iar după o perioadă de acomodare destul de provocatoare, pot spune în sfârșit că sunt doamna casei mele.

2022 a fost un an dedicat “familiei”, construind și crescând în jurul acestui concept și stil de viață. A fost un an al schimbărilor și acomodărilor, al resetării priorităților și mentalităților.

În noul an 2023 îmi doresc să cresc mai mult personal, după această stabilizare familială, vreau să-mi concentrez eforturile asupra mea, a unor noi proiecte și împliniri!

Vouă, dragilor mei cititori vă doresc un nou an minunat, plin de împliniri, surprize plăcute și cât mai multe și interesante posturi citite pe blogul meu 😉. Una dintre rezoluțiile pentru nou an este să scriu mai mult 😘

Singapore

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Umed, cald, artificial, ordonat, străin, prietenos, complicat – un oraș stat atât de diferit. Este frumos, curat și în același timp destul de complicat. Complex, mai ales multor nații ce locuiesc aici, cu oameni de toate formele și culorile, Singapore încântă, impresionează, dar și dezamăgește, în special la prețul berii 😭😅. Și la umiditatea ce tronează aici, berea-i la mare căutare.

Câteva impresii vizuale:

Vietnam

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Admir natura pe scările din jungla Vietnamului și sunt recunoscătoare pentru viața frumoasă pe care am ocazia să o experimentez. Am parcurs un lung drum și ca să ajung până aici, încununat cu multă muncă, atât în termeni financiari, ca să fac posibilă călătoria, cât și în termeni mentali, ca să mă pot bucura de ea.

Sunt într-o continuă schimbare, în transformare și în curs de relaxare mintală. Lucrez de ceva ani cu mine, ca să ies din starea primitivă de “luptă” în care m-au programat nevoile copilăriei, adolescenței și ulterior ale tinereții fragede, încercând să trec la etapa următoare, de maturizare și bucurie.

Este liniștit acest lac vietnamez, plin de pești colorați și plante de un verde intens, iar plăcerea de-al privi este extraordinară. Mă liniștesc aceste locuri din natură, atât de îndepărtate și diferite de locul meu de baștină. Curioasă viața, cum te duce departe ca să te regăsești și să te simți mai acasă, decât acolo unde ai copilărit. Sunt departe de România și atât de aproape de mine. Mă simt inspirată, sunt bucuroasă, calmă interior și fericită în mijlocul junglei vietnameze.

Ne găzduiesc aici localnici, pe care-i respectăm și-i ascultăm. Când am ajuns i-am spus lui Hung că mă ustură gâtul, putând înghiți cu greu apă după cele noua ore de zbor, mi-a pus în mână un pumn de pastile verzi, mi-a dat să iau și un antibiotic, iar în a treia zi m-am vindecat deja. L-am ascultat docilă, așa cum mănânc ceea ce alege pentru mine și experimentez ceea ce-mi sugerează. Ne mai duce el prin localuri cu miros static de murdărie, ori toalete improvizate în care apa din chiuvetă se scurge direct pe podea, dar totu-i doar parte a folclorului local și a experimentării Vietnamului. Asta nu-i țara curățeniei, dar este o țară plină de surprize, cu bogate și frumoase atracții.

Ospitalitate turcească

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

“Fuck, asta-i Turcia”, i-am zis frustrată, uitându-mă la față lui de mucos îngâmfat pe care tocmai l-am deranjat din somnul cu ochii deschiși.

“Am fost peste tot în lume și în Turcia e mereu o loterie, dacă nimerești persoana greșită, nu te ajută orice ai face”.

“Watch your language”, mi-a turnat el ofensat și trezit brusc la realitate, deși în urmă cu zece secunde când l-am rugat să mă ajute, că mi-am uitat ceasul la security, între zboruri, și următorul avion pe care trebuie să îl iau tocmai face îmbarcarea, mi-a răspuns indiferent:

“Poți să mergi la lost & found și să pierzi avionul sau te poți întoarce la gate”.

Ospitalitate turcească, ce să mai zic. Am lucrat cu ei și sunt niște drăguți când vor ceva de la tine, mai ales când simt că pot profita, dar se transformă instantaneu în ticăloși indiferenți și leneși când le ceri ajutorul, ori să-și facă munca pentru care sunt plătiți (nu-i așa că sună un pic familiar 🤔). Depinde mult și peste ce fel de om dai, iar din trăsăturile acestuia se vedea că nu-i genul care să întindă o mână de ajutor. Mi-a mai venit pe limbă încă câteva superlative, dar m-am oprit. M-am concentrat asupra mâhniri mele.

Îmi cumpărasem ceasul în urmă cu mulți ani de pe aeroport din Munich. Nu a fost foarte scump, dar a fost ideal pentru mâna mea mică, argintiu, cu un fundal negru și patru puncte, dintre care unul din diamant. Fin, delicat și practic, exact cum mi-se potrivește. A fost și nu mai este. Măcar știu exact unde l-am pierdut. L-am cumpărat de pe aeroport, l-am pierdut pe aeroport.

Totul este temporar, iar obiectele vin și pleacă, doar că mie îmi cam place să mă atașez de ele. Ceasul se potrivea foarte bine cu inelul de logodnă, de care ar trebui probabil să mă scap voluntar.

Back in the air

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Înapoi la călătoriile de afaceri, de data acesta cu o destinație exotică. Dar, până la destinație mă așteaptă un transfer prin Dubai, cu Emirates.

M-am împachetat cu năbădăi, realizând la check-in că nu am nici un card la mine. Din fericire am două pe telefon 😅. Mi-am ieșit din mână, ce să faci 😓.

Surpriză plăcută la Lot, au dat o prăjitură 😌, chiar bună, în locul tradiționalului Price Polo. Poate vor să se repoziționeze, mai ales că în ultima vreme serviciile Lufthansa au scăzut enorm.

În schimb Emirates prestează trucuri de linii ieftine. Vrei loc mai bun, gen primul din față, ieșirea de urgență sau rând cu două scaune😀? Plătește mai mult 😟😖. Niște gunoaie, ținând cont de prețul biletului. Din păcate nici nu mă pot îmbăta ca lumea, că sunt la antibiotic 😔.

Pentru că am schimbat tipul bagajului de mâna, am lăsat valiza pentru laptop și am luat un rucsac, m-am cam aiurit la împachetarea în aeroport și am pierdut revista, așa că a trebuit să o cumpăr din nou 😩. Scump Economistul, dar util pentru a fi la curent ce ce se întâmplă în lume.

PS: #istandwiththewomenfromiran

Vacanță

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mă plimb pe străzile unui orășel din Slovacia și mă gândesc cu tristețe 😔de ce în România nu poate fi la fel: curat, aranjat și liniștit. Peisajele sunt frumoase, deși au și ei blocurile lor comuniste, dar în Paradisul Slovac, unde am făcut trasele în ultimele două zile nu dai peste căcat de om acoperit de hârtie igienica și nici peste gunoaie. Este parc național ce-i drept, dar și în România am fost tot în parc național si era plin de toalete publice printre copaci.

Romanii în schimb se pot lăuda cu prețurile exorbitante la servicii de rahat, restaurantele cu meniuri lungi și elaborate, care abia dacă au trei feluri de mâncare disponibile, dintre care unul sigur cu mămăligă, de parcă ar fi o mâncare de referință și gust nemaipomenit. Mămăligă se mânca în Moromeții, dar nu de plăcere, ci pentru că nu aveau la țară în vremea respectivă ceva mai bun. Poate de aia era si Moromete așa de acru, satul de fleșcăitul mămăligii printre dinți 🤓. A crede că-i specială sau fantastică, ori bună de pus în orice meniu, este chiar absurd. Și nu, străinilor nu le-o place, nu are nici un gust, iar consistența ei nu-i atrăgătoare. Strâmbând din nas la mămăligă, ne-au mai rămas din meniurile restaurantelor românești doar cărnurile, din belșugul de porc, prăjite în unsoare sau ulei abundent, excelente pentru crescut de burți mai ales la bărbați, de zici că-i concurs de sumo la piscină. Apropo, știe cineva de câți burtoși e nevoie, ca să dubleze apa într-o piscină? 🤔

Am stat puțin în România, mânați de drumurile proaste și mai ales de șoferii agresivi. Ne-au ținut la graniță aiurea, cu doar două puncte deschise pe autostradă, probabil ca să ne reamintească că România nu-i în Schengen. Ne-am oprit la Tokai, ca să bem un vin bun și să ne bucurăm de un pic de ospitalitate locală. Am găsit regiunea pustie, cu un singur restaurant deschis lunea și câțiva turiști polonezi mirați și ei de lipsa turiștilor din zonă. Un ungur simpatic, producător de vin și retras la țară după 15 ani de Londra, ne-a explicat repede că probabil sunt drumurile în renovare de vină, și poate și politica lui Orbán.

Prima zi de vacanță

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Sunt în România. Am ajuns greu, după 14 ore de condus, oboseală multă, stat în trafic și pauze prea lungi. Ultima parte a drumului, cel din România, a fost cel mai dificil: șosea de proastă calitate și șoferi agresivi.

Povesteam asta la piscină cu taică-meu, când s-a amestecat în discuție, ca să-și spună părerea, un “româno vero”, mândru că-i român și că depășește el pe linie continuă cu mașina lui de mulți cai putere, nesimțiții ce conduce prea încet. Și-a pledat cauza cu atâta patimă, mai să-mi fie milă de el săracu, că din nevoia de a-și duce nevasta să nască sau copilul la spital, el trebuie să calce pedala pe linie continuă, când nesimțiții ce nu ar trebui să aibă permis, merg prea încet. La întrebarea mea, de câte ori îi naște nevasta și de ce nu sună salvarea când are o urgență, el a simțit nevoia să mă întrebe indirect ce mașină conduc și ce școli am terminat. Am omis să-i dau răspunsurile, considerând că nu-l ajută cu nimic detaliile acestea despre mine, întrebările, dar i-am confirmat că m-am vaccinat și i-am povestit pe scurt că restricțiile din Polonia nu au atins absurditatea celor din România și probabil și de aceea oamenii în Polonia nu au fost la fel de extremiști.

Desigur că a ținut să-l elogieze pe Ceaușescu, și să-mi explice cum stă treaba cu țiganii și homosexualii. Dacă la Ceaușescu i-am răspuns doar că sunt recunoscătoare că nu mai e, căci viața mea ar fi arătat total diferit dacă ar mai fi trăit, și nu în direcția în care mi-aș fi dorit, la țiganii, care după el sunt toți infractori, și mai ales la homosexuali, drumurile noastre prin piscină s-au separat. Am pus apă între noi când mi-a spus că el nu își dorește homosexuali, ca și cum ar fi molimă ce se transmite de la un bărbat la altul. Am încercat să-i argumentez că homosexualii au existat dintotdeauna, și nu contează preferințele cuiva, ci caracterul, dar a înțeles că trăim în lumi paralele.

Din tonul lui am înțeles frustrarea că nu a putut mai mult și e cumva condamnat să trăiască într-o țară coruptă, în timp ce alții au plecat prin Spania, iar el rămas aici, să se descurce cu drumurile proaste și șpagă din spitale. Faptul că alegerile personale nu scuză lipsa de educație și faptul că homofobia nu-i , periază egoul rănit, nu a conceput să accepte.

– Să te pupe în fund, mi-a scris o prietenă româncă din Germania, când a citit despre experiența mea locală autentică.

Homosexualii, țiganii și Covidul, marile dureri de cap ale romanilor. Dar faptul că se fură pe față, că a ajuns corupția la nivel de normalitate și lipsește compasul moral al societății, astea nu contează.

Țâțele noastre

~ Căpşunăriţa ~ 17 comentarii

Țâțele noastre

Am înțeles valoare sânilor ca parte a corpului feminin târziu, când am văzut o femeie mutilată de un sân în urma unei operații împotriva cancerului. În partea dreptă avea un sân de vreo 3 kg, iar în partea dreptă o cicatrice negră a unei tăieturi urât cusute. Mi s-a făcut rău. M-am schimbat imediat la față, dar m-am ținut pe picioare, căci trebuia să o ajut să se îmbrace. În urma operației, îi rămăsese mâna paralizată și nu o mai putea mișca, iar de la purtatul de sutiene cu sân fals, coloana verticală i se curbase. Când am ieșit din cabinet, ea și-a cerut scuze jenată pentru situația în care m-a pus, iar eu m-am simțit și mai rău, căci pe lângă durerea de-a duce cu ea o asemenea povară, ea se preocupa de starea mea, fiindu-i jenă de corpul ei. Am asigurat-o că nu are de ce să-i fie jenă și din clipa aceea am învățat să privesc cu apreciere acest element al corpului, vulgar erotizat și standardizat de epoca modernă.

Citind despre controversa creată de frumoșii sâni ai actriței Florence Pugh, m-am gândit la superficialitatea și răutatea cu care acest element al corpului este privit la femei, și la cât de fals suntem informați că doar silicoanele și cupele mari sunt acceptate și dorite, descalificând orice femeie care îndrăznește să se prezinte altfel.

Trecerea la viața în cuplu

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Am găsit recent un caiet pe care-mi făcusem notițe la începutul relației, stări, dileme, dureri, provocări. Citindu-le am realizat cât de greu mi-a fost să mă integrez într-o relație, după o intensă perioadă în care am fost liberă. După divorț, m-am bucurat de libertate, luând ad litteram cuvintele unui coleg de la muncă, care mi-a povestit cu a petrecut el vreo 5 ani după divorț, până s-a săturat, și abia apoi s-a implicat din nou într-o relație stabilă. Așa că am dat-o și eu pe petreceri, ”făcându-mi de cap” pentru toți anii în care am stat ”închisă în casă lângă un soț” sau ”legată” mental de vreun prieten. Am început high-life-ul de recuperare și am ținut-o în aventuri, până când mi-am făcut plinul, iar după ce am fost sigură că l-am și îndesat bine, mi-am permis o retrospectivă sinceră, în urma căreia am decis că vreau din nou să fiu într-o relație. Am decis că vreau să încerc iar stabilitatea emoțională a unul parteneriat pe termen lung, să beneficiez de plusurile apropierii, să-mi mai dau o șansă la o familie, așa că am început căutările persoanei potrivite. Pe drum a trebui să învăț cum se caută persoana respectivă, ca să am o șansă s-o și găsesc. Am început cu trasarea cerințelor și am scris cu mâna mea într-un carnețel de Căpsunăriță exact ceea ce-mi doresc de la persoana respectivă. Am scris toate cerințele mele fără modestie sau moderație, dar și părțile negociabile pe care sunt dispusă să le accept, încercând să fiu realistă la unele aspecte, dar exigentă. După ce am închis caiețelul, l-am pus deoparte și am început căutările. În primul rând i-am eliminat din ele pe toți partenerii de aventuri și distracție, lăsând în urmă toți potențialii care-mi făceau curte, dar fără a fi în stare să pună la ea un gard, ori pe amicii de sex fără conversații, oricât de bine ar fi prestat la pat. Toți cei cu eticheta ”poate” au fost eliminați, concentrându-mă pe întâlniri proaspete, pe bandă rulantă ce-i drept, de multe ori proaste. Am evitat să-mi fac iluzii după întâlniri care au mers binișor, scanând pe fiecare după cele mai înalte standarde și continuând scanarea altor potențiali parteneri, cerând să fiu convinsă și impresionată. I-am eliminate pe zăbavnicii discuțiilor eterne, indecișii de serviciu din conversații siropoase, dar care nu mișcau un deget de la picior ca să pună la cale o întâlnire față în față. Mi-am optimizat timpul și m-am forțat să ies la întâlniri mai ales atunci când nu aveam nici un chef. Pe când mă așteptam mai puțin, și după momente serioase de disperare în care eram sigură că nu există pe lume ”bărbați normali” (sunt convinsă că bărbații evaluează la fel femeile 😅), am dat peste unul care mi-a plăcut. Cum era de așteptat, nu l-am observat din prima, dar el a insistat, așa că l-am văzut într-o lumină mult mai bună la a doua întâlnire, iar la a treia, a fost chiar super, atât de super că am încetat să mă mai văd cu alții după aceea.

A urmat o perioadă grea de acomodare, în care am oscilat între euforia relației, lupta interioară pentru libertate și tendința de a reveni în zona de confort a întâlnirilor fără obligații. Mi-am reinstalat de 2 ori Tinder-ul în perioada de acomodare în noua relație. Am vorbit aiurea cu câțiva oameni, doar ca să-mi confirm că sunt lângă persoana cu care vreau să fiu. Am avut episoade de disperare deplină în care m-am despărțit în capul meu de câteva ori, doar ca să-mi depășesc frica de apropiere.

Primul an a fost cu urcușuri și coborâșuri, luptând cu mine, ca să mă pot acomoda în noua realitate, ca să mă conving și reconving că merg pe calea pe care mi-o doresc. Am lucrat intens la terapie acomodarea, am preferat să mă izolez când apăreau problemele, să le macin singură și apoi să le abordez, încercând să evit conflictele și comportamentul pe care l-am abordat anterior (și care evident nu a funcționat), exersând răbdarea. M-a ajutat partenerul enorm, îndeplinindu-și partea lui din relație. Am simțit din partea lui dorința de-a fi cu mine, toleranță față de momentele mele dificile, sprijin la nevoie, spațiu când mă simțeam sufocată și implementarea unor schimbările pe care le-a cerut. Mi-am păstrat exigența și m-am străduit de fiecare dată să ofer sprijinul necesar și iubirea de care el avea nevoie.

Nu există vreo rețetă magică pentru relații, urcușurile și coborâșurile sunt tot acolo, încerc doar să le abordez fără prea multă dramă și sunt mult mai conștientă de implicarea și responsabilitatea mea.