Etichetă: eu

Schimbări

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Duminică s-au făcut 12 ani de când am luat lângă numele meu, numele fostului meu soț. A fost mai mult o alegere formală de unire a două nume care sunau destul de armonios împreună, la început. Ulterior caracterele poloneze din numele lui au început să-mi dea de furcă pe la hoteluri, prin aeroporturi și mai nou să mă irite la ochi. Cu o săptămână înainte de aniversarea de 12 ani a nunții, am decis să renunț la numele lui. Am început prin mici schimbări, din formatul emailului, până la numele din calculator, dar și cu o schimbare majoră, renunțarea la obiceiul de a-i pronunța numele lui când mă prezint. Am în plan să renunț definitiv la numele lui, și din documente, dar cu siguranță primul pas a fost făcut.

M-a întrebat multă lume de ce așa târziu, iar eu am răspuns că din comoditate. Este răspunsul corect, căci atunci când ai două seturi de documente nu-i chiar ușor să le schimbi, dar nu-i complet. Am renunțat când am înțeles că sunt pregătită să merg mai departe și nu mă refer la întâlniri amoroase cu potențiali parteneri pentru sex, ci la o relație de angajament. Când în sfârșit mi-a fost atinsă coarda angajamentului, am realizat că-mi doresc să fii înconjurată ceea ce mă reprezintă pe mine, eventual de elemente pe care le aduce noua persoană din viața mea, și nu de rămășițele unui bărbat pentru care nu simt nimic.

Revenirea din pandemie

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

-Avem Coronavirus.
– Și la noi a fost, dar acum deja trece. Deja lumea s-a relaxat pe aici.
– Eu am Coronavirus.
– Poftim? Ai tu Coronavirus?
– Dar, mă simt ok.

Sunt bine mă asigură el, în timp eu am rămas mirată, realizând că-i prima persoană pe care o știu cu Coronavirius și ușor relaxată, că Ecuatorul nu-i chiar la o aruncătură de băț. În schimb în Polonia se implementează reîntoarcerea forțată la muncă, motivată de nevoia guvernului pentru a câștiga alegerilor și a firmelor de profit. Pe alocuri sunt cei cărora le este frică, dorind să rămână precauți și preferând să tragă de home office cât pot, chiar dacă îți fac un PR prost la muncă, într-o perioadă în care plouă cu concedieri. Problema este cu copii, căci Polonia nu-i prea kids friendly, chiar dacă avorturile sunt interzise. Cu greu au adoptat în anii recenți posibilitatea mamelor de a sta un an după naștere acasă, dar cu salariu înjumătățit, iar dacă, copilul are peste opt ani, nu poți lua zile pentru îngrijirea lui acasă pe timp de pandemie. Aici instituția bunicilor nu există ori este pe cale de dispariție, așa că toată speranța stă în programele de îngrijire a copiilor contra cost, care sunt la comun, deci locuri ideale de transmitere pentru Covid.

În tot acest haos încerc să-mi păstrez calmul, să nu o iau pe arătură în nici o direcție. Inevitabil mă voi expune, întorcându-mă la muncă și având contacte zilnice cu mai multe persoane. Pe de altă parte mă bucur că mă pot întoarce la o viață mai normală.

Trezirea

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Fragmente din terapie

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Problema mea cea mai mare este că am filme prea multe în cap, pe care mi-le fac de fiecare dată când totul este bine, când e prea liniște, iar armonia cuprinde și ultimul zumzet de muscă ce mi-ar putea deranja fericirea. Când nu se întâmplă nimic deosebit, iar euforia normalului atinge cote maxime, eu simt nevoia să-mi iau viața la puricat, ca o drogată cu adrenalină, așa că încep coborâșul, căci urcușul este întotdeauna mai dificil. Și mă duc la vale, călare pe filmele proaste din capul meu, cu scenarii SF, regizate ieftin de mintea mea traumatizată. În filmele mele îmi place să fac din țânțar armăsar și din mâță tigru, ducând totul la extrem și căutând motive și pretexte de nemulțumire, ca să-mi pot alimenta frica și deznădejdea, flori amăgitoare pe care le cultiv cu talent în grădina mea post traumatică. Și cum am un talent aparte pentru a căuta motive, scormonesc până găsesc, iar apoi dau drumul în clocotit problemelor inventate cu creativitate, numai ca să le pot vărsa pe nepusă masă în momentul cel mai nepotrivit.

În terapia de grup am aflat că este normal pentru fostele victime ale abuzului să inducă stările de coborâș și urcuș, respectând cu sfințenie ciclul abuzului, și după ce abuzatorul a fost înlăturat, căutându-și alți abuzatori, ori abuzându-se singure.

În terapie individuală am aflat că am un alter ego de o cruzime extremă, permanent nemulțumit, nemilostiv, perfecționist, nesătul și niciodată satisfăcut.

Lucrez cu mine și merge greu. Fac pașii în direcția corectă, iar apoi mă biciuiesc luând-o iar prin mărăcini. Cu cât mi-e mai bine, cu atâta mă afund în mărăcini și mai tare, ca să ies din ei cât mai desfigurată. Cea mai dulce-i durerea provocată de mâna mea.

Familia neconvențională

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

Mi-a întins mâna și m-a invitat dans. Am valsat prin casă pe melodia lui Bryan Ferry cu zâmbetul pe buze, pupându-ne discret în timp ce copii zburdau prin camere, alergând, urlând, jucându-se și făcând boacăne. Am avut în grijă cinci: a lui, a mea și încă trei, ai unor prieteni de-ai lui. Grădinița în izolarea, în care tata zombie, când nu aleargă copii să-i transforme în monstruleți, le gătește, iar mama, după ce se ascunde cu ei prin dulapuri, scoate mătura și fărașul ca să curețe orezul împrăștiat cu succes peste tot prin bucătărie. M-a pupat pe frunte, un obicei frecvent de-al lui, apoi mi-a cerut ajutorul să montăm la loc ușa de la cameră, pe care copii reușiseră să o scoată cu succes din balamale. Ți-am făcut pșic, l-a informat unul dintre gemenii de 4 ani, în timp eu îi bandajam un deget sângerând celuilalt, doar ca să descopere toată baia stropită cu lichid pentru curățat. Nu-i tocmai ce te așteptai, mi-a zis el cu zâmbetul pe buze, mai mult ca să-mi afle reacția decât părerea. I-am zâmbit liniștită, plasându-i un pupic în barba recent tunsă de mine. Îl apreciez tot mai mult, dezvoltând pentru el o afecțiune profundă pe zi ce trece, în ciuda fricii constante pe care mă încăpățânez să o car cu mine. Sunt îngrozită de perspectiva de a fi în sfârșit fericită, iar viața de familie pe care o experimentăm împreună îmi atinge corzi sensibil de dureroase. Relația noastră, care a evoluat foarte rapid de altfel, s-a dezvoltat și mai mult sub presiunea noilor restricții sociale. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc din realitatea că am un prieten, punând treptat punct vieții de burlăcie, că m-a și lovit o nouă revelație, aceea că fac parte dintr-un fel de familie non convențională.

”Dacă ne oprește poliția spunem că suntem o familie”, ne instruia fiică-mea ieri în timp ce traversam strada toți patru, mergând spre parc.

”Păi, suntem ca un fel de familie, neconvențională”, îl aud pe el comentând în fundal.

Este terifiant nivelul de intimitate la care am ajuns în această relație. În cazul în care nu va funcționa, nici nu vreau să-mi imaginez cum am să culeg bucățile sparte, pe care sper (și mă străduiesc) să nu fiu eu cea care le sparge.

Mama: Eu

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

A terminat pe fesa mea, ca mai apoi să mă prindă cu brațele lui puternice de la spate. Așezându-și capul pe umărul meu, mi-a sărutat îndelung și zgomotos pielea moale. Mi-a pupat creștetul, iar eu am închis ochii, ascultându-i ritmul respirației. Mi-am alungit picioarele pe lângă ale lui, și atingându-i tălpile, am început să respir în același ritm cu el, rar și adânc, relaxându-mă într-o stare de bine, îmbrățișată, iubită și satisfăcută. Ne-am savurat goliciunea trupurilor în liniștea amiezii, îmbrățișați printre așternuturile moi, cu mâna lui desenând curbele corpului meu. Am rămas așa întinși minute bune, mereu prea scurte pentru mințile noastre amorezate, dar suficiente ca serotonina să ne invadeze corpurile calde și satisfăcute de efectul dopaminei. Când ceasul a bătut ora de plecare, l-am pupat râzând pe frunte, strângând-i capul la pieptul meu gol și obraznic, mărturisindu-i că-mi place de el foarte mult. Și mie de tine mi-a răspuns el calm.

Impulsiv am vrut să-i spun ceva mai mult, dar m-am abținut în ultima clipă. Îmi era dor de el, căci nu-l văzusem de două zile, de când ne-am jucat de-a familia cu copii. Venise la noi împreună cu fiu-său, ca să instaleze un program pentru lecțiile online ale fiice-mi. Și în timp ce el meșterea ustensilele electronice de prin casă, iar copii se jucau bucuroși Uno, eu am pregătit cina, pe care am mâncat-o toți patru la lumina difuză a lămpii, cu apusul soarelui în fundal.

”Fucking family” mi s-a întipărit în minte în timp ce puneam vasele în mașina de spălat, ștergând urmele gătitului din bucătărie. El începuse să alerge pe copii prin casă, iar eu am respirat adânc și greu, înțelegând că sunt prea încordată pentru momentul frumos pe care îl petreceam împreună. În țipetele și râsete de bucurie ale copiilor, am realizat că trebuie să-mi las scutul de acritură fricoasă deoparte și să mă bucur de rolul inevitabil pe care mi-l alocasem cu mulți ani înainte, cel de mamă. Rol de temelie al familiei, nu avusesem ocazia să fiu cu adevărat mama în nici una dintre relațiile pe care le cultivasem până acum, inclusiv căsătoria. Și totuși, în această ”familie improvizată” în care mă aflam acum și pe care o alcătuiam involuntar, încorporată pe rămășițele a două relații eșuate, pe dureri adânci, răni parțial deschise și pe temeri generate de dezamăgiri otrăvitoare, eram mama. Am mai tras odată aer în piept, scoțându-mi masca morocănoasă. Am înlocuit-o cu un zâmbet până la urechi, în timp ce am început să alerg și eu, împreună cu tata și copii prin casă, jucându-ne leapșa. Obosiți de la alergat, ne-am relaxat construind inimioare și fluturași, iar mai apoi copii au cerut ca tata să-i arunce pe pat. După ce și-au primit fiecare pe rând turele de rigoare, a cerut și mama, iar tata a aruncat-o cu brio pe salteaua moale. Când am aterizat, am râs bucuroasă la amintirea copilăriei, când săritul în pat era una dintre cele mai hazlii activități.

Sertarul meu

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

La ceas de seară, cu lampa aprinsă, mi-a mărturisit că are compartimente, ca niște sertare fictive pentru toate gagicile pe care le întâlnește:

În primul sertar intră cele fără nici o șansă – genul de dat la stânga, dacă le nimerești pe Tinder;

În al doilea sertar intră temporarele – gagicile cu termen de expirare scurt, după un futai sau două;

În al treilea sertar intră cele cu potențial de prietenă, dar se mai gândește, așteptând Paștele cailor să se convingă;

În al patrulea sertar intră cele cu perspective de locuit împreună.

”Și pe mine în care sertar m-ai plasat?”

Evoluții

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

”De mult nu am mai fost într-o relație. Nu știu cum ar trebui să fie, nu știu cum ar trebui să mă comport. Sunt speriată.”

”Eu de mult nu am mai fost într-o relație frumoasă, așa că nu o fute pe asta.”

Am râs până mi s-au încălzit obrajii. Sinceritatea lui m-a relaxat. Ne-am și futut, am și povestit, am și băut, ne-am și îmbrățișat. Am și plâns, m-am potolit. Ne-am sărutat cu patimă. Am dormit buștean toată noaptea.

***

La începutul săptămânii mă gândeam cu jind la Valentine’s fetish party, la care merge o colegă. Eram determinată s-o însoțesc, încântată că-mi pot expune colecția de lanțuri, cizme și șnururi. Tot pe atunci am intrat din nou pe Tinder. Aș fi intrat și pe Badoo, dar mi-am uitat parola. Din câteva mișcări de degete pe tastatură mi-am găsit vreo doi-trei potențiali parteneri de întâlnire. Tocmai mă pregăteam să o iau din nou la vale pe drumul deja bine pavat de pașii mei, decisă fiind să corectez brutal schimbările romantice și angajante ce au avut loc recent în viața mea. Eram convinsă că știu cum va decurge discuția și că aburelile mele uzuale vor funcționa ca prin farmec, iar el nici măcar nu va înțelege ce l-a lovit și cum s-a terminat totul. Deja mă vedeam scurgându-mă din viața lui ca apa de pe rână într-o zi de primăvară seacă și înainte să se dezmeticească, eu să fiu deja peste drum, dar în sens drept, la același local cu ceas deasupra ușii, numărând minutele unei alte întâlniri banale. Doar că, m-a citit. Dinainte ca eu să-i fi intrat pe ușă, el știa deja pe unde-i baiul meu, anticipându-mi reacțiile și așezându-mi pe tavă aleatoriu argumentele mele fragede, ce nu-și prinseseră bine contur în mintea mea bulversată. M-a punctat glumeț, direct și la țintă, reamintindu-mi că-i mai ușor pe Tinder decât în relație, căci dacă nu-mi convine ceva, fac la stânga cu poza și asta e. M-a îmbrățișat și mi-a subliniat din nou, clar, concis și de câteva ori că sunt importantă pentru el, că mă vrea în viața lui și că este acolo ca să mă susțină, nu doar în momentele plăcute dar și în momentele grele. Apoi, m-a luat pe la spate și m-a futut cu patimă, până am cedat.

A fost rețeta perfectă pe care nu a reușit până acum nici un bărbat să mi-o administreze. M-am șocat, m-am resetat și am recunoscut că mi-e frică. Mi-e o teamă teribilă de relație, să mă îndrăgostesc din nou, și nu știu cum să mă plasez pe mine în ”doi”.

Probabil am să aflu în curând, dar până atunci mi-am dezinstalat și Tinder-ul și Badoo-ul, iar după masă merg la teatru cu prietenul meu, iar fetish party o să facem acasă după, în doi.

Sper că mă vei visa

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

“Sper că mă vei visa.”

Și l-am visat, dar nu așa cum speram amândoi, în brațele celuilalt, împărțind momente romantice și clipe de intimitate. L-am visat, ca parte a unei experiențe, a unui moment ce reflecta exact cele mai mari frici ale mele, cele mai aprige temeri și dureroase nesiguranțe, toate carențele pe care le duc cu mine. M-am văzut în vis urlându-mi frica, vulnerabilă, goală și cerând confirmarea, pe care refuzam cu încăpățânare să o recunosc. Era în fața mea, dar preferam să mă prăbușesc în orgoliu. Cerșeam ajutorul lui ca să-mi înfrâng nesiguranța și teama de intimitate. În vis, l-am văzut cum nu mi-ar place să-l văd în realitate niciodată, culegând cu sufletul trist bucăți din mine, împrăștiate pe podeaua existenței.

Trezindu-mă, am realizat că mai am de lucrat la mine. Am văzut locul din care am plecat și în care nu vreau să mai revin vreodată. În mod interesant, sunt pusă mai repede decât mă așteptăm în poziția de a reconsidera o familie. Nu știu dacă sunt pregătită.












			

	


				
					


	

		
Călător prin lume
	

				

			 ~ Căpşunăriţa			 ~ 16 comentarii					

				

		
M-am întors cu energie de la Berlin, înțelegând tot mai bine cine sunt, cine vreau să fiu și ceea ce îmi doresc. Nu am prea avut timp să meditez la viață, căci de dimineață m-au așteptat comenzile, planul de vânzări și următoarele bilete de avion. Călătoresc mult și îmi place. Mă relaxează. Îmi oferă alte perspective, văd lumea cu alți ochi și experimentez lucruri noi. De fiecare dată când ies din cutia mea de confort învăț ceva nou, înțeleg despre mine lucruri și mă formez pentru viitor. Și călătoriile nasole sunt experiențe, pentru că știu ceea ce nu-mi doresc, motivându-mă să merg înainte pe drumul meu. Oamenii care călătoresc mult au o altă viziune asupra vieții, a dorințelor și nevoilor. Am și momente în care mă simt dezrădăcinată, pierdută prin lume, fără un cuib al meu, și totuși fiecare întâlnire cu noul îmi aduce bucurie, în timp ce stagnarea mă deprimă. Călătorind mă regăsesc, sunt curajoasă, creativă și eficientă. Stând pe loc mă pierd pe mine, iau în brațe frica și sunt neproductivă. Încă îmi caut potențialul pentru că știu că sunt departe de el și locurile noi pe care explorez îmi oferă exact asta, răspunsul la căutări.