Iubirea și stilul de viață

img_7308

Ne-am despărțit de ea și l-am rugat pe el să mă ducă acasă, motivând că-i pe drum. De fapt doream să mai rămân cu el câteva minute, schimbând onest și direct păreri și opinii, pe care nu le puteam spune între șase ochi. În timp ce a întors mașina, mi-au revenit în minte momente din timpul discuției abia încheiate în care familiaritatea noastră evidentă se manifestase prea deschis, de la întrebările detaliate despre prietenii și verișorii lui, la atingerea ușoară a mâinii lui, ce mi-a scăpat într-un moment de neatenție. Ea știa că noi fusesem împreună, ba chiar ne-a ajutat să mascăm legătura pe vremea când eram măritată, așa că nu a reacționat la familiaritatea noastră libertină de acum.

Rămași singuri am dezbătut aspectele nediscutate la masă, eu mărturisindu-i printre altele că mă întâlnesc cu cineva. El nu și-a ascuns curiozitatea, ba chiar și-a manifestat interesul de-al cunoște. L-am tachinat despre iubita lui actuală, cea care mi-a urmat mie, iar el a promis o invitație la nuntă, dacă se decide să-i dea inelul.  Printre rânduri a scăpat un ”dacă nu vrei să fii cu cineva, nu te reține nimic, nici măcar verigheta”, la care eu m-am simțit datoare să-i explic că, după separarea de fostul soț, eu nu mi-am dorit o relație serioasă (unde viziunile noastre intraseră în conflict), fiind prea îndrăgostită și fascinată de nevoia mea de libertatea.

Din politețe am ales să pun nereușita relației noastre pe seama dorințelor noastre diferite, a lui de a se angaja într-o relație stabilă emoțional și a mea de-a zburda prin lume. Am vrut să curăț atmosfera de epavele sentimentelor noastre cândva intense și să păstrez prietenia, pentru că-mi place compania lui, este interesant, isteț, glumeț și relativ de încredere.

Coborând din mașină am realizat că mi s-a confirmat încă odată că am luat decizia corectă în ceea ce-l privește, deși atunci când m-am despărțit de el nu știam prea bine de ce o fac. Aveam doar un sentiment ciudat că nu mă potrivesc în contextul pe care el îl crea, că nu-mi găsesc locul și nici spațiul în familia lui, în lumea lui, că stilul meu, așteptările mele, ce-mi place mie să fac și modul în care aleg sa-mi trăiesc viața, pur și nu se pliază pe așteptările și oferta lui.

A doua zi dimineața, în timp ce-mi puneam o rochie în stil Charlotte pentru muncă, mi-am amintit de incidentul mănușilor, când m-am prezentat la părinții lui acasă stilată cu o pereche de mănuși fără degete, pe care taică-său le-a luat în derâdere. L-am privit cu indulgență și, deși îmi stătea pe limbă, am evitat să-i explic, că-i vorba de stil. M-am abținut, pentru că știam că nu va duce nicăieri, ba chiar mă va lua de înfumurată. În schimb, am început să-mi pun problema la modul serios, dacă-i aceasta familia la care vreau să mă alătur, concluzionând că nu voi avea peste ani prea multe subiecte în comun cu ei. Câteodată pur și simplu nu aparții, iar după ce infatuarea dispare, rămâi cu  familiaritatea, lucrurile pe care le aveți și faceți în comun și sentimentul/nevoia aparținerii. Instinctul mi-a spus că acestea vor lipsi de aici.

Sânzi-Ana

IMG_6152

Mă gândesc la ea cu melancolie și o ușoară undă de tristețe. Nu am mai apucat să o văd în anul în care a murit, căci s-a dus înainte să ajung eu ”acasă”. Nu sunt supărată că a plecat, știu că și-a dorit asta de câțiva ani, chinuită de boli, durerea de picior, accidentele vasculare și imposibilitatea de a fi ea însăși.

Am iubit-o cel mai mult pentru că m-a îngrijit, m-a alintat, a fost bună cu mine și m-a iubit necondiționat, fără o vorbă, un gest sau un gând de brutalitate. A fost singura persoană care nu m-a bătut, nu m-a înjurat și nu m-a pedepsit niciodată. A fost pur și simplu bună și darnică. Ea m-a învățat să spăl haine cu maiul în albia râului din fața casei, să fac pătură din tăieței cu sucitoarea și să frământ aluatul.

Cel mai mult îmi plăceau diminețile în care cocea pâine, când mă trezeam ca să găsesc micul dejun din dovlecei răzuiți pregătit pentru mine pe masă din bucătărie și aluatul dospind în ligheanul scobit din lemn. Înfulecam la repezeală doi dovlecei, ca să pot alerga mai iute la cuptorul de lut ce stătea la loc de cinste în curte. Ardeau în el de la primii zori ai dimineții lemnele pentru jar. Când jarul era pregătit, ea îl distribuia în mod egal pe suprafața cuptorului cu lopățică specială, aranjându-l cu atenție. În fundul cuptorului întra prima dată pâinea, cu aluatul moare și alb turnat în vase mari. Apoi, veneau cocoroadele umplute cu prune din prunii din spatele casei sau mere răzuite, iar la gura cuptorului erau puși pupii, împletiți de mine din ultimele bucăți de aluat și copți pe frunze de nuc proaspăt culese. Pupii ieșeau primii din cuptor, de aceea stăteau și lângă ușă, iar eu și înfulecam goi, calzi și moi, pentru completarea ospățului de dimineață. Pe la amiază ieșeau din cuptor cocoardele, pe care le serveam în loc de prânz, iar târziu, spre seară erau gata pâinile, mari, serioase și pregătite să țină pentru o săptămână întreagă.

Demonstrația de abuz

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.

 

Căsnicia clasică modernă

Ea a cumpără un câine de casă în ciuda protestelor lui. El îi spune prima mea soție.

Ea merge în cluburi cu fetele, unde se îmbată cu cocktailuri ieftine, apoi vine acasă să-și vomite mațele în budă, când el o ține de păr. El merge în cluburi cu verigheta în buzunar, unde agață tinere, naive și ieftine, cărora după abureala specifică le mărturisește câți ani are, apoi le prezintă chelia și dacă încă mai sunt doritoare, le arată verigheta, scuzându-se că nu poate.

Ea a primit cererea de căsătorie de la el, la insistențele tatălui lui, care i-a zis că ar trebui să o oficieze ca nevastă, că poate se va simți ea mai integrată în familie. El nu a fost sigur că ea va accepta să se mărite până în ziua când au ajuns pe bune la starea civilă și a dat cu semnătură.

Ea a rămas însărcinată cu el. El a rugat-o să facă avort. Ea a refuzat. El a turbat de nervi câteva luni, iar în cele din urmă s-a dat pe brazdă motivat de puternicele valori familiale ce i-au fost induse de părinți.

Ea e o blondină solidă, concretă și arțăgoasă. El este un tip vesel, glumeț și harnic.. Împreună au doi copii, dintre care unul cu handicap cauzat de o boală genetică. Trăiesc la comun, dar separat cu banii, opuși în idei, diferiți în dorințe și divizați în fapte. Conviețuiesc într-o armonie de nemulțumire reciprocă, condimentată cu frustrări adânci și dureroase, urându-se reciproc cu spume, încremeniți într-o stare de conflict înăbușit, presărat cu glume nesărate. Îi ține laolaltă speranța nerostită că celălalt va fi suficient de curajos să-și ia tălpășița și fuga comună de responsabilitatea reală a fiecăruia de a-și lua viața în mâini și a-și asuma contribuția la propria fericire. Aleg să acumuleze următoarele credite la tot mai multe proprietăți imobiliare care aparțin băncilor, în loc să-și tragă o linie clară sub și să-și facă un plan de ieșire din viața mizeră pe care o trâmbițează cu deschidere și mândrie prietenilor la un pahar de apă.

Trezirea

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Familia neconvențională

Mi-a întins mâna și m-a invitat dans. Am valsat prin casă pe melodia lui Bryan Ferry cu zâmbetul pe buze, pupându-ne discret în timp ce copii zburdau prin camere, alergând, urlând, jucându-se și făcând boacăne. Am avut în grijă cinci: a lui, a mea și încă trei, ai unor prieteni de-ai lui. Grădinița în izolarea, în care tata zombie, când nu aleargă copii să-i transforme în monstruleți, le gătește, iar mama, după ce se ascunde cu ei prin dulapuri, scoate mătura și fărașul ca să curețe orezul împrăștiat cu succes peste tot prin bucătărie. M-a pupat pe frunte, un obicei frecvent de-al lui, apoi mi-a cerut ajutorul să montăm la loc ușa de la cameră, pe care copii reușiseră să o scoată cu succes din balamale. Ți-am făcut pșic, l-a informat unul dintre gemenii de 4 ani, în timp eu îi bandajam un deget sângerând celuilalt, doar ca să descopere toată baia stropită cu lichid pentru curățat. Nu-i tocmai ce te așteptai, mi-a zis el cu zâmbetul pe buze, mai mult ca să-mi afle reacția decât părerea. I-am zâmbit liniștită, plasându-i un pupic în barba recent tunsă de mine. Îl apreciez tot mai mult, dezvoltând pentru el o afecțiune profundă pe zi ce trece, în ciuda fricii constante pe care mă încăpățânez să o car cu mine. Sunt îngrozită de perspectiva de a fi în sfârșit fericită, iar viața de familie pe care o experimentăm împreună îmi atinge corzi sensibil de dureroase. Relația noastră, care a evoluat foarte rapid de altfel, s-a dezvoltat și mai mult sub presiunea noilor restricții sociale. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc din realitatea că am un prieten, punând treptat punct vieții de burlăcie, că m-a și lovit o nouă revelație, aceea că fac parte dintr-un fel de familie non convențională.

”Dacă ne oprește poliția spunem că suntem o familie”, ne instruia fiică-mea ieri în timp ce traversam strada toți patru, mergând spre parc.

”Păi, suntem ca un fel de familie, neconvențională”, îl aud pe el comentând în fundal.

Este terifiant nivelul de intimitate la care am ajuns în această relație. În cazul în care nu va funcționa, nici nu vreau să-mi imaginez cum am să culeg bucățile sparte, pe care sper (și mă străduiesc) să nu fiu eu cea care le sparge.

Mama: Eu

A terminat pe fesa mea, ca mai apoi să mă prindă cu brațele lui puternice de la spate. Așezându-și capul pe umărul meu, mi-a sărutat îndelung și zgomotos pielea moale. Mi-a pupat creștetul, iar eu am închis ochii, ascultându-i ritmul respirației. Mi-am alungit picioarele pe lângă ale lui, și atingându-i tălpile, am început să respir în același ritm cu el, rar și adânc, relaxându-mă într-o stare de bine, îmbrățișată, iubită și satisfăcută. Ne-am savurat goliciunea trupurilor în liniștea amiezii, îmbrățișați printre așternuturile moi, cu mâna lui desenând curbele corpului meu. Am rămas așa întinși minute bune, mereu prea scurte pentru mințile noastre amorezate, dar suficiente ca serotonina să ne invadeze corpurile calde și satisfăcute de efectul dopaminei. Când ceasul a bătut ora de plecare, l-am pupat râzând pe frunte, strângând-i capul la pieptul meu gol și obraznic, mărturisindu-i că-mi place de el foarte mult. Și mie de tine mi-a răspuns el calm.

Impulsiv am vrut să-i spun ceva mai mult, dar m-am abținut în ultima clipă. Îmi era dor de el, căci nu-l văzusem de două zile, de când ne-am jucat de-a familia cu copii. Venise la noi împreună cu fiu-său, ca să instaleze un program pentru lecțiile online ale fiice-mi. Și în timp ce el meșterea ustensilele electronice de prin casă, iar copii se jucau bucuroși Uno, eu am pregătit cina, pe care am mâncat-o toți patru la lumina difuză a lămpii, cu apusul soarelui în fundal.

”Fucking family” mi s-a întipărit în minte în timp ce puneam vasele în mașina de spălat, ștergând urmele gătitului din bucătărie. El începuse să alerge pe copii prin casă, iar eu am respirat adânc și greu, înțelegând că sunt prea încordată pentru momentul frumos pe care îl petreceam împreună. În țipetele și râsete de bucurie ale copiilor, am realizat că trebuie să-mi las scutul de acritură fricoasă deoparte și să mă bucur de rolul inevitabil pe care mi-l alocasem cu mulți ani înainte, cel de mamă. Rol de temelie al familiei, nu avusesem ocazia să fiu cu adevărat mama în nici una dintre relațiile pe care le cultivasem până acum, inclusiv căsătoria. Și totuși, în această ”familie improvizată” în care mă aflam acum și pe care o alcătuiam involuntar, încorporată pe rămășițele a două relații eșuate, pe dureri adânci, răni parțial deschise și pe temeri generate de dezamăgiri otrăvitoare, eram mama. Am mai tras odată aer în piept, scoțându-mi masca morocănoasă. Am înlocuit-o cu un zâmbet până la urechi, în timp ce am început să alerg și eu, împreună cu tata și copii prin casă, jucându-ne leapșa. Obosiți de la alergat, ne-am relaxat construind inimioare și fluturași, iar mai apoi copii au cerut ca tata să-i arunce pe pat. După ce și-au primit fiecare pe rând turele de rigoare, a cerut și mama, iar tata a aruncat-o cu brio pe salteaua moale. Când am aterizat, am râs bucuroasă la amintirea copilăriei, când săritul în pat era una dintre cele mai hazlii activități.

De 8 Martie

De 8 Martie m-am plimbat pe faleză admirând marea cu vântul în pletele-mi răzlețe, scăpate de sub șapca de primăvară. Am pășit pe lângă apa albastră și liniștită, privind cerul însorit și norii pufoși, având lângă mine bărbatul, cu care schimbam sărutări pe furiș și în față copilul gelos pe trotinetă.

Am respirat aerul călduț al primăverii, i-am strâns mâna bărbatului, am pupat copilul și am contemplat la banalitatea vieții, la aceste momentele de ”famile”, atât de simple, naturale și neapreciate în relațiile lungi. Neapreciații catalizatori ai relației, când nimic nu-i extrem de intens, dar nici dramatic, cu doar familial. Există un confort și o siguranță incontestabilă pe care aceste momente le dau, o stabilitate dureros de necesară ce vine din parteneriat, acoperind nevoia aparținerii la un cuib, dorința de a fi parte a unei construcții și răspunsul unei conexiuni.

În orele petrecute la malul mării și în momentele de după, am făcut față cu brio la crizele de gelozie ale copilului, căci în viața mea și-a făcut apariția o altă persoană importantă, situație pe care ea o gestionează dificil, cu lacrimi, crize de furie și multe ”te iubesc”. Momentele de liniște, discuțiile calme și pupăturile furișate m-au ajutat să-mi reglez parțial comportamentul și așteptările față de bărbatul de lângă mine, cu care încerc să construiesc o relație, proces extrem de greu, anevoios, dureros, imprevizibil, cu multe momente frumoase, dar și pline de încordare.

După plimbare ne-am întors acasă. Copilul s-a pus să lucreze la un proiect școlar, bărbatul la un pui de somn, iar eu  la cratiță (haha – m-am întors la cratița familiei, după mai bine de 6 ani de hoinărit). Am gătit cu plăcere, cu un pahar de vin roșu în mână, o mâncare foarte delicioasă, pentru ”familia în construcție” (și aici, chiar acum scriind aceste rânduri am o mică înțepătură la inimă de frică), pe care am servit-o pe masa ornată cu un buchet frumos de lalele, primite de la bărbat.

Violența domestică și România, te iubesc!

Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.

Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și  toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.

”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.

Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.

”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.

Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.

Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.

Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.

Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.

Femeile și Pasărea Vopsită

Sunt multe elemente în cartea lui Kosiński, care mi-au rămas în minte, dar cu siguranță uciderea Ludmilei, a avut pentru mine o conotație aparte. Pentru că, doar o femeie, poate înțelege cu adevărat ura altei femei, brutalitatea și forța ei de propagare. Ludmila este un personaj din cartea Pasărea Vopsită, o femeie nebună ce cutreieră pădurile, ademenind bărbații. Ea fute tot ce prinde, câteodată mânată de o dorință nebună pentru sex, iar fiecare bărbat însurat ce își bate cu succes nevasta, visează să se termine între picioarele ei. Povestea Ludmilei nu reflectă atât de puternic caracterul ei, marcat de un viol în adolescența timpurie, pe cât reflectă caracterul general al femeilor, ale nevestelor bătute de soți, umile, slabe și molcome în fața bărbatului, dar pline de ură, răzbunătoare și puternice față de alte femei, potențiale rivalele posesoare de bărbați ademeniți. Aceste femei slabe, firave și supuse ce se lasă bătute și violate de soți în tăcere, o jupoaie de vie pe Ludmila, în miezul zilei, pline de ură și frustrare. Și nu, nu pentru ea, ci pentru soții lor neglijenți, abuzivi și trădători.

Femeile sunt creaturi curioase, urmașe ale Evei, păcătoasa supremă, au fost pedepsite cu o lipsă de raționament grotească în privința bărbaților. Prietene la cataramă, vecine de nădejde și surori în suferință, ele devin neînfricate dușmance, rivale otrăvitoare și ucigașe fără de milă, când bărbatul, acest măr al discordiei delicios, este prins la mijloc. Cazul clasic de infidelitate în cuplu este cu prietena nevestei, care râvnește în tăcere la a poseda între picioare, tot ce are mai bun sora ei de suflet, vecina de scară sau amica, cu dinții mai albi, știindu-se printre femei că, un bărbat luat, e garanția calității.

Se spune că femeile se aranjează pentru bărbați, că se machiază și se împodobesc pentru a le atrage atenția, pentru a-i cuceri și a le intra în grații. Nimic mai fals, căci bărbații, creaturi primitive și oneste, sunt cel mai mult atrași de o femeie goală, naturală, eliberată de corvoada machiajului excesiv sau a hainelor de firmă. Femeile se împopoțonează pentru ele, pentru propria lor vanitate, într-o luptă acerba de rivalitate cu consoartele lor.

Femeile sunt stâlpii societății, temelia ordinii și orânduirii sociale, pe care nu o conduc și pe care nu și-o asumă în mod deschis, dar pe care o susțin printr-o complicitate tăcută, mânate de o gelozie acută pentru potențialele rivale. Ele nu sprijină alte femei din invidie, mai ales atunci când le lipsește bărbatul sau sunt nemulțumite de ceea ce el le oferă.

Kosiński ca orice scriitor sofisticat, alege să exploreze femeia în starea ei pură, sălbatică și dezinteresată de bărbat. O alege pe Ludmila, al cărui sistem de valori și raportare în relațiile umane a căpătat o nouă conotație după actul violului. Valorile și nevoile ei s-au alterat, mutându-și punctul de echilibru de la nevoia de a avea un bărbat la nevoia acută de sex, de plăcere fizică individuală. Femeia fără de bărbat e un radical mult prea liber, mult prea periculos, de unde și nevoia dominantă a consoartelor de a o anihila.