Moș Crăciun

M-am uitat la el pe cântecul lui John Lennon și i-am șoptit: ”Aceasta este melodia mea preferată de Crăciun”. El mi-a zâmbit, m-am pupat și m-a strâns și mai tare în brațe.

Crăciunul acesta  a fost unul dintre cele mai bune din viața mea. M-am simțit minunat pe tot parcursul lui, calmă, fericită, relaxată și satisfăcută. După ani în care Crăciunul a fost o imensă povară de cumpărat, împachetat, drumuri, pretenții, certuri, neamuri, așteptări, mâncare, obligații religioase și stat pe la mese în compania unor oameni cu care nu-mi doream să-mi petrec timpul, am avut în sfârșit parte de un Crăciun minunat.

Am început sărbătorirea fără stres, împachetând cu fiică-mea cadouri pentru prietenii apropiați care locuiesc în zonă – și pentru fostul soț și părinții lui, pentru bucuria fiică-mi – cadouri strânse din timp, ca să evit îmbulzeala magazinelor dinainte de sărbători. Apoi, am decorat floarea noastră, pe care o ținem pe post de brad, cu bomboane și câteva ornamente, ca să-l întâmpin cum se cuvine pe Moș Crăciun.

Pentru masa de ajun (Wigilia), cea mai importantă parte a Crăciunului polonez, am refuzat invitația unei prietene de a petrece cu familia ei. Le-am mulțumit frumos pentru invitație, dar am preferat să evit discuțiile de complezență, pentru care nu mai am răbdare și să petrec în liniștea casei mele fără 12 feluri de mâncare și lepădată de sentimentul că sunt o străină printre localnici. Dintre 12 feluri de mâncare, eu am ales să gătesc unul, salam de biscuiți, pe care l-am servit în prima zi de Crăciun la micul dejun.

După Wigilia, a venit la mine Moș Crăciun și pentru că era simpatic foc și știe meserie, l-am reținut pentru următoarele două zile, sexându-ne, povestind, dormind și relaxându-ne unul în brațele celuilalt. A fost cel mai plăcut cadou pe care-l puteam primi, după aproape un an de abstinență :). Câteodată ajunge să-ți satisfaci nevoile cu adevărat importante (afecțiune, atenție și sex) și atunci nu mai ai nevoie de toate umpluturile artificiale de prin magazine sau societate, cu care oamenii nefericiți se înconjoară, ca să facă realitatea mai suportabilă.

Rusky

Era frumos, ca decupat dintr-o reclamă Hugo Booss, probabil cel mai frumos prieten pe care l-am avut. Cu părul negru, bretonul pe mijloc și ochii mici, avea trăsături similare cu Keanu, Reeves desigur, după care au suspinat toate adolescentele pe vremea Matrix-ului. Era bine făcut, nu excesiv de musculos și nici prea slab, excelent de înalt cât să mă țină bine în brațe, dar să nu trebuiască să-l privesc ca pe un avion de pe cer. L-am plăcut din prima clipă când, ni s-au intersectat ochii. Ne potriveam perfect fizic, părând de multe ori ca doi frați bruneți, cu trăsături similare și mâini bine împletite.

M-a învățat empatia, iubirea și sexul, călătorind împreună doi ani frumoși prin viață și încă doi chinuindu-ne reciproc. Aveam caractere diferite, complementare, eu ambițioasă și harnică, el romantic și leneș, eu temperamentală și impulsivă, el calm și mediator. Ne-a prezis  o legătură scurtă, dar intensivă și așa a fost, deși îmi doream cu tărie să-i demonstrez că se înșală.

L-am iubit cu pasiune, patimă și încăpățânare, în ciuda avertismentelor, doar ca să ajung la aceeași concluzie indubitabilă, care mi-a fost repetată necontenit de la începutul relației și care a ținut să-mi fie demonstrată de viață, în ciuda insistențelor mele. Când am început relația eu eram o studentă proaspătă, venită dintr-un orășel în orașul mai mare, iar el era un băiat din orașul mai mare, întrat în câmpul muncii cu o slujbă modestă la CFR. Când am terminat relația, eu era studentă la masterat și lucram ca secretară la un birou senatorial, iar el era tot pe aceeași poziție la CFR. Am intrat în relație desconsiderând potențialele implicații sociale și emoționale ale diferențelor dintre noi. Am ieșit din relație înțelegând că, pe termen lung diferențele dintre ambiția personală, puterea și mai ales voința de muncă, precum și modul de gândire și felul în care acesta se schimbă, creează într-un cuplu discrepanțe, obstacole, foarte greu de depășit. Nu neg excepțiile și cunosc câteva, dar în balanța dintre femei și bărbați, când ea este mai educată decât el, este foarte dificil pentru un cuplu să supraviețuiască.

La nivel fundal, am avut parte de familii diferite, eu trăgându-mă din mândrii bugetari, în timp cel el a experimentat patologia alcoolismului, alături de un tată vitreg, însă partea aceasta a contribuit prea puțin la potențialul nostru evolutiv și din păcate, prea mult la deciziile noastre. Adevăratele discrepanțe și-au făcut simțită apariția când eu am evoluat mental, educativ și profesional, luând contact cu o altă lume, a intelectualilor, o lume în care el nu s-a mai regăsit. Și nu, pentru că nu era inteligent, posedând o excelentă inteligență emoțională, fiind foarte empatic și bun judecător de caractere, ci pentru că se simțea depășit. În lumea lui îi era confortabil, era stăpân pe sine și punct de referință pentru ceilalți, dar ca să o depășească, trebuia să iasă din zona de confort, să o ia de la zero printre alții. Alții la fel de ambițioși și poate cu un start mai bun în viață. Alții care îl intimidau.

Pentru mine a fost o lecție de viață dureroasă și în ciuda efortului depus nu a funcționat. Frustrările mele s-au născut nu doar imposibilitatea lui de a se ridica la nivelul așteptărilor mele pe termen lung, ci mai ales din perspectiva cu care a abordat rolurile noastre în relație, care pentru mine s-au schimbat odată cu modificare balanței dintre noi, în timp ce pentru el au rămas aceleași. Contrastele m-au frapat și mi-au dat de înțeles că ceea ce alegem să ducem cu noi, cum decidem să ne modelăm, este parte esențială a cine suntem și cu cine ne potrivim.

Sculptorul

M. este un amic de-al meu de vreo zece ani. Ne-am cunoscut la teatru, participând împreună la workshop-uri și chiar jucând în aceeași piesă. M. este un bărbat frumos. Are fața bine proporționată, corp atletic și un stil personal impecabil. Știe să se îmbrace cu gust, are ochiul vizual foarte bine format și proporția esteticii, de aceea modul în care se prezintă este elegant, cu grație și originalitate. M. este de profesie sculptor. În urmă cu doi ani am comandat la el o sculptură cu bustul meu. Era menită să fie un cadou pentru prietenul meu de atunci, de care între timp m-am despărțit. Sculptura, a cărei forme le păstrează în atelier, nu a început-o încă.

Mi-a plăcut de la început atât fizic, dar mai ales caracterul lui calm și empatic, deschizând în jurul lui o atmosfera de încredere, sinceritate și relaxare. L-am tratat dintotdeauna ca pe un prieten drag și nu l-am considerat niciodată ca un potențial partener pentru mine, eu fiind de fiecare dată mult prea ocupată cu romanțele mele mai mult sau mai puțin gustoase. Am avut scăpări, când l-am privit ca pe un bărbat, dar nu am explorat niciodată posibilitatea, reținută de neutralitatea lui sexuală față de mine. Sau cel puțin așa am interpretat-o eu. În general este foarte reținut în legătură cu viața privată și fiind și foarte feminin (e și fecioară), m-am gândit deseori la el că-i gay. Nu că aș avea vreo problemă cu treaba asta, dar cumva nu l-am văzut niciodată ca ceva mai mult decât un amic drag.

Și-a pus mâinile în jurul meu și mi-a șoptit la ureche să mă relaxez. Mi-a zis să-mi îndrept spatele și încă ceva cuvinte pe care nu le-am auzit, prinsă în îmbrățișarea lui. Am stat lipiți secunde bune, cu muzica și oamenii din club roind în jurul nostru. M-a cuprins o stare de bine. A fost plăcut și am simțit ceva mai mult decât mâinile lui atingându-mă. La despărțire mi-a zis printre că-i liber, iar eu l-am întrebat ce însemnă. Mi-a răspuns că-i mai liber de la muncă luna asta și dacă vreau să ne vedem o putem face, că-i prin zonă. I-am zis că și eu și că, dacă vrea să ne vedem să mă contacteze.

Later edit: nu avem chimie. Nu mi-se scoală treaza la el! :(((

Relatii cu deja-vu

Relația cu fostul amant, mi-a amintit tot mai mult de o relație similara, trăita la un alt nivel, undeva prin liceu. Am cunoscut atunci un băiat, care m-a fascinat. Era polițist, deci am fost imediat prinsa la corazon, de brunetul brunet, nu neapărat frumos, ci mai degrabă atrăgător, având acel ceva, un magnet, ascuns sub o forța masculina interioara, mai mult indusa, decât reala. Am căzut din prima, după câteva cuvinte, fără sa ma gândesc prea bine la faptul ca tipul era in ceva relație, si ca, de fapt își cauta o nevasta, care sa-l îngrijească, sa-i gătească, calce, spele, sa-i facă ceva copii si alte treburi din astea, muierești, prin definiție.

Era si el fascinat de mine. Simțeam amândoi chimia irezistibila, ce plutea in aer de fiecare data când ne întâlneam. Era ca un drog, hrănit de o privire, de un gest sau o atingere, iar daca apucam si sa schimbam câteva cuvinte, momentul era suprem. In momentele rare si foarte apăsătoare petrecute împreuna, timpul se dilata, nu mai avea nici început si nici sfârșit, subiectele erau inepuizabile si inimile băteau cu o putere supranaturala. Orice logica sau orânduire era fără sens, pentru ca forța dopaminei ne hrănea mințile. Ne întâlneam rar, pentru ca drumurile noastre din realitate nu se încrucișau de fel. Eu îl duceam pe buze printre băncile din liceu, in timp ce-i scriam poezii neterminate, in care îmi declaram dragostea nemărginită si pentru fantasma iluzorie care era Doru. Apoi l-am dus o vreme prin băncile de facultate, in timp ce construiam si dezmembram relații normale, in care credeam si nu prea, cu alți bărbați fără de nume, când doar un nume îmi atingea inima.

In timp, umbra lui s-a estompat, odată cu evoluția mea. Ne-am mai întâlnit întâmplator, doar ca soarta sa ne confirme ca atracția încă exista si de multe ori când relațiile reale o luau pe panta descendenta, mi-au zburat gândurile înspre la el.

Nu, nu mi-a propus niciodată o relație adevărata, reala, palpabila, in care sa joc eu rolul nevestei, din simplul motiv ca nu mi s-ar fi potrivit si nici nu mi-am dorit eu vreodată asta. Nu as fi acceptat niciodată sa fiu o nevasta clasica, preocupata de treburi gospodărești, mândră de statutul meu si închizând ochii la relațiile lui extraconjugale, in timp ce ii cumpăram o cravata, care sa se asorteze cu rochia mea sau ii călcam cămășile mototolite de altele. Mai repede as fi înfipt un cuțit in bratele lui protectoare, daca as fi știut ca le încolăcește in jurul alteia, decât sa le accept in jurul meu, jucând un rol de fațadă si înlocuind-o de fapt pe mă-sa in viata lui.

Nu i-am propus niciodată nimic mai mult, decât seri înfierbântate si cuvinte sofisticate, pentru ca am știut ca viata lângă el e mult prea limitata pentru orizontul meu. Perspectiva de a fi nevasta polițistului din sat, de obicei învățătoare de profesie, mamă a cel puțin doi copii, cu mâncare pe foc zilnic si călcătorul in priza, e mult pra departe de viziunea mea despre viata si așteptările pe care le am de la mine.

Epilog

Într-una din vizitele mele prin România, am m-am întâlnit întâmplator cu părintii unei foste prietene apropiate din liceu, care știau desigur despre amorul meu cu polițistul din comuna alăturată.  Si, ca nici o legătură cu subiectul abordat, in vreme ce ma lăudau cat sunt de neschimbata, remarca mama amicei, din senin, mirata cat de tanata si frumoasa arat in comparație cu Doru, știi tu, polițistul, de care erai tu îndrăgostita lulea in liceu. Mi-a mai spus că,  acest fost el, s-a îngrășat, a îmbătrânit, dar încă mai umblă cu amante.

Iubirea si realitatea

Renovam apartamentul, mi-a spus el pe un ton grabit. Pentru vreo doua minute, m-a cuprins un sentiment din ala ciudat de invidie, stiind ca in „noi” asta, ce rimeaza cu renovam, ma putea include pe mine. Noi am fi putut renova apartamentul acum. Daca, nu as fi ales eu, altceva.

Apoi mi-au venit in minte fetele acre ale parintilor lui, cum l-au imprejmuit orotitor, in timp ce ma interogau pe mine, despre planurile de viitor pe care le nutresc alaturi de fiul lor. Inca ne divortata, eu raspundeam sincera si hotarata, in timp ce el tacea molcom si distrus. Ii cerusera, s-o termine cu mine, o amanta prea focoasa, prea pretentioasa si prea rafinata pentru el. „Nu-i de tine”, aveau sa-i spuna, dupa mesele de sarbatori, doar doua, dar abundente in nepotriviri. Cand parerile noastre difereau, in banalitati precum educatia si bataia, petrecerea timpului liber, curatenie si gatit, ei se uitau la mine ca la o fitoasa, cucoana de oras, cheltuitoare si cu unghiile vopsite la manichiurista, in timp ce eu ii priveam, ca pe niste tarani banali si saraci. Un soc pentru ei, cand am cumparat doua perechi de pantofi o data, din acelasi magazin, sau cand le-am spus ca mai aveam o doamna care imi facea curat, cand stateam la casa. Asa cum a fost un soc pentru mine, cand mi-am vazut viitorul alaturi de fiul lor, in gura cascata cu dinti stricati ai matusi-si, care ne povestea din partea opusa a mesei barfe de la banda de ambalare. Dupa ce si-a mai si indesat si camasa in pantaloni, cu mana bine infipta, am decretat ca am nimerit in gloata nepotrivita. M-am uitat cu tristete la fiul lor frumos, dar caruia nu-i prea placea sa se spele pe dinti, si am zis ca trebuie sa fie ceva mai bun in lume, caci daca asta prevede viitorul, nu suna de fel bine.

L-am iubit, cu patima, era mandru si futea bine, dar realitatea in care trebuia sa-i suport familia, ce-l tinea de zgarda, ca doar era unica progenitura, mi-a vindecat miraculos patima. Am trecut mai departe fara prea multa zbatere, cand am inteles ca viitorul alaturi de el, nu putea fi creionat asa cum il visam eu, asteptarile lui fiind prea banale, fata de ceea ce imi doream eu de la viata.

In mod ciudat era un deja-vu, pe care il mai traisem cu un barbat frumos, in tinerete, si pe care aveam sa-l mai traiesc inca odata, ulterior.

EU

Nu ma ascult, nu ma iert, nu ma accept si de multe ori sunt inca un copil ratacit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lasat in urma un batic parfumat dulce, in culori portocalii si galbene. Cand am intrat in camera, asta cautam, un batic colorat si parfumat, cu miros de mama, pentru ca voiam sa fiu si eu mama, pentru papusa mea din plastic cu par roscat si ochii albastrii.

Imi amintesc doar ca plageam intr-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum imi dadeau jos pantalonii, cu bucati de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de incredere, acceptare si normalitatea, ce se desfacea din sufletul meu. Bunica a spart doua oua, intr-un amestec de leacura babesti si iluzii desarte, ca facatura, s-ar mai desface vreodata, ca mai apoi matusa sa alerge cu mine in brate la „omu cu masina”, sa ma duca la spital. La spital, oamenii mari m-au intins pe o masa, si in timp ce-mi puneau acolo o solutie verde, privindu-ma cu mila, se scuzau ca nu au ce sa-mi faca si imi scris trimiterea sprea spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zabrele albe si erau fara perna.

In spitalul cel mare si alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o pana acum in viata. Durerea se administra acolo dimineata si seara, la ore regulate, intr-o camera inchisa, pe un pat alb si mare, de care ti-se lega cu pansamente uzate mainile, in timp ce doctorii importanti si seriosi, iti puneu una dupa alta solutiile pe rana, care mai de care mai piscatoare. Si undeva, pe la mijlocul operatiunii de pansare si despansare, puneau ei o solutie transparenta, care-ti scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presarate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei saptamani pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, parinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la solutia transparenta. Intr-una dintre dati, era o doctorita noua cea care m-a tratat, legandu-ma temeinic de maini, nestiind saraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la panasat, care de mult a renuntat sa-si atinga rana, concentrandu-si in urlete, singurele manifestari de durere. Din viata de spital imi amintesc fragmente, cum ar fi papusa mica si blonda, fara par, primita cand a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mainile micute si puternice capatul de sus al usii, cand domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma duca la tratament fara mama. Si, mama, cuvantul cel mai repetat in urletele unui baiat, pansat inaintea mea, intr-o seara intunecoasa cu multe fulgere luminoase. Imi asteptam randul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascutine, mintea mea memorand fiecare cuvant al lui, fiecare constructie ingenioasa prin care isi exprima suferinta, ca mai apoi sa o reproduca cu exactitate, cand a fost randul meu sa fiu inauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si inca o duc, mutilata de frumusete si speranta, ca un handicapat al specieie. Cand m-am constientizat, m-am gasit draguta, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supravietuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitati, mi-am cizelat alte atuturi, devenind expresiva, extrovertita si foarte indrasneta, interiorizand prin fiecare zambet, orice razvratire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.

Primul meu englez

sport-1315351_1920

Image by Prawny from Pixabay

Englezul frumușel de la întâlnire locuiește în Reading. Și, ca oricare englez adevărat, joacă fotbal și cricket deopotrivă, fiind mai bun însă la cricket, deși îi place mai mult fotbalul. În timpul liber obișnuiește să se întâlnească, cu est europence, pe care le găsește overall mai frumoase decât englezoaicele. Obișnuiește să alerge regulat, să bea băuturi tari și a mai fost cu poloneze, dar nu a avut nici o româncă în portofoliu, until now, după spusele lui.

Frumos tatuate pe încheietura mâinii drepte poartă două litere chinezești, iar pe dreapta un Rolex. Este scorpion, sărută bine și am impresia că-i permanent pilit. Este tânăr, fraged, proaspăt, cu ochii albaștrii, zâmbetul ștrengar și miroase bine. A fost jucător profesionist de fotbal în Suedia, Ucraina si Irlanda, dar s-a retras de ceva ani, lucrând la ceva firmă cu vânzări de energie. Printre subiecte, mi-a propus să ne vedem la Roma, ca decor pentru a doua întâlnire, un oraș pe care îl adora și in care eu nu am fost yet. I-am zis că sunt de acord, sărutându-l cu patimă pe străzile de lângă blocul meu, pe un viscol ușor la plus un grad, cocoțată pe tocuri prea înalte. Ne-am încălzit, i s-a sculat și l-am trimis la hotel. Am evitat să-l invit la mine, deși mă tenta, dar nu era chiar cea mai aranjată zi la mine acasă, așa că am preferat să evit în a-mi expune dezordinea, cu prețul ratării unui futai la prima întâlnire. La cat era de excited știu ca nu i-ar fi pasat, dar mi-ar fi pasat mie.

Totuși, daca pula de englez se mai anunță, am să o verific cu placere, iar până atunci diseară mă văd cu o pula de roman, iar mâine dimineață cu una de polonez.

Un bărbat frumos

isidoro-martinez-sJdmDIwIjG4-unsplash

Photo by Isidoro Martínez on Unsplash

„Nu te uita așa la mine, că poate te îndrăgostești” mi-a zis el în timp ce ochii mei îl devorau cu afecțiune și curiozitate. Cercetându-i fiecare părticică a corpului cu mâinile mele lacome, m-am înfipt cu o placere nebună în părul lui șaten, amestecat cu fire blonde. În urmă cu câteva minute îl mușcam puternic de braț pe când intra tot în mine, ca acum să-i ating delicat barba scurtă și deasă, simțindu-i firele aspre pe pielea mea fină. M-am lipit de el în timp ce-i masam ușor spatele musculos, alb și pistruiat. I-am sărutat mâinile fine și ferme, citindu-i linia vieții și-a inimii în palma stânga. L-am privit cu lăcomie sclipind din ochii mei machiați, până mi-a ascuns privirea cu palma, intimidat de ingerința mea cutezătoare și cuprinzătoare.

Mi-am oprit mintea asupra zâmbetului lui cald si cuibărită între coastele lui am început sa dărâm cărămidă cu cărămidă zidurile sufletul meu. Am tras de pe mine straturi groase de răceală, indiferență și nepăsare. Momentul mi s-a părut etern, iar gândul la privirea lui sincera, comunicativă și complice, pe când se termina în mine, mi-a dat fiori. Nu mai văzusem de mult un bărbat atât de frumos și deschis în momentul orgasmului.