Știri din Polonia: despre avort, rolurile genurilor în catolicism și despre cât pot maxim câștiga naționaliștii adevărați de drepta

Vorbeam recent cu o prietenă din Franța despre soarta femeilor din Polonia, o țară care încăpățânează să interzică avortul cu prețul a mii de vieți nenorocite. Cu tărie se dorește interzicerea avortului în cazul fătului cu malformații, condamnând astfel mii de femei să nască anual copii cu probleme. În practică asta însemnă să se chinuie pe ele și să-i chinuie și pe copii, în multe cazuri câțiva ani, îngrijindu-i și crescându-i singure. 90% dintre femeile ce nasc copii cu probleme rămân singure, bărbații abandonând de cele mai multe ori mama și copilul, pentru că nu fac față. Sunt rare cazurile bărbaților ce rămân să îndeplinească sarcinile zilnice alături de mamă, necesare creșterii și supraviețuirii unui copil cu probleme de sănătate.

Trăim într-o perioadă în care știința ne-a adus posibilitatea de-a descoperi multe dintre malformațiile genetice ale fătului și totuși, cu fanatism alegem să ne condamnăm singuri la suferință. O facem plini de evlavie în numele unei religiei, interpretată, slăvită și servită de bărbații, căci rolul femeii în catolicism este cel multe de menajeră pentru preot. Femeia la catolici poate fi cel mult o ”gosposza”, adică gospodină la popă, bucătăreasă, femeie de serviciu și poate, câteodată ceva mai mult și foarte păcătos prin așternuturi, căci catolicii își obligă preoții oficial la celibat. Celibatul, introdus în cadrul bisericii catolice ca soluție la problema moștenirii, ca biserica să nu mai piardă agoniseala preoților în detrimentul familiei acestuia, a produs în timp multe nenorociri pentru tinerii enoriași ai catolicismului, apăsătoare fiind problema pedofiliei în cadrul bisericii catolice. Cu tristețe în numele religiei greșit și arbitrar interpretate, se distrug în secolul nostru, public și tăcere vieți, condamnându-se copii și adulți la chin și durere.

Desigur toate acestea nu ar fi posibile fără susținerea jumătății întunecate a gemenilor Kaczyński. Acest Rege Lear neîncoronat al Poloniei, ce-i ține cu îndârjire în mâinile lui firave și zbârcite ițele, într-un mixt de populism extremist și socialism religios împachetat înșelător sub numele de dreptate și justiție, nu are milă pentru supușii săi. Și în nici un caz nu are respect sau urmă de compasiune. M-am întrebat recent un amic italian dacă PiS (partidul lui Kaczyński) este de dreapta, după cum își face reclamă, iar eu i-am răspuns că în realitate este de stânga extremistă și urâtă. Prin măsurile populiste promovate, guvernarea PiS urmărește cumpărarea păturii sociale sărace și mai puțin educată a populație, votanții lor, restul având parte de înăsprirea regulațiilor și a controalelor financiare. Toți însă, se pot bucura în aceeași măsură de restrângerea libertăților individuale și controlul unilateral al statului asupra deciziilor individuale. Ceea ce încercă să impună Kaczyński este un model de comunism religios, promovat prin cultul personal cu venerare religioasă a liderilor. Kaczyński nu-i de drepta pentru că Polonia-i prea săracă și prea socialistă, moștenirea comunistă, deși nu atât de împovărătoare ca și în cazul România, a ucis destul din spiritul antreprenorial al polonezilor, ca păturile de jos să nu se poată ridica. Adițional aparatul de stat, deși mai puțin scârbos și un pic mai puțin corupt, este totuși mult prea stufos ca să nu-i taxeze la sânge pe toți cei care fac mai mulți bani decât este media acceptabilă a acestei țări, undeva pe la 18 000 € anual (primul prag financiar). Dacă faci sub banii ăștia, Kaczyński-i de drepta, cu bonusuri de stânga, dacă faci peste Kaczyński-i clar de stânga, cu bonusuri siberiene, din alea de te pun pe tren și plecat ai fost.

Câteva cuvinte despre România

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

A câștigat Duda

TVP_4Alegerile prezidențiale din Polonia au reprezentat o luptă între generații și categorii sociale. S-au luat la trântă tinerii ateiști, ce refuză să-și boteze copii, cu bunicii lor catolici, obedienți ai popilor catolici.

Introducând votul în urne, s-au combătut cu ardoare între ele familiile educate cu unu-doi copii și plătitoare de taxe în al doilea prag de la oraș, cu familiile mai puțin școlite, mândre posesoare a trei-patru urmași și fideli clienți ai programului 500+ de la țară.

Au luptat cu ardoare, au votat cu patimă și au câștigat democratic săracii, asistații social, xenofobii și pensionarii. I-a ajutat diaspora, mai ales milioanele de polonezi din State, plecați pe vremea comuniștilor și deconectați la realitatea curentă din Polonia, votanți a lui Trump și a republicani pe tărâmul tuturor posibilităților, dar ai socialiștilor în țara de baștină. De cealaltă parte au pierdut tinerii, educații, vorbitorii de limbi străine, antreprenorii și plătitorii de taxe. Urmează cinci ani de PiS în Polonia și va trona naționalismul, țara se va împrumuta și mai mult, iar złotówka poloneză se va devaloriza cu brio. Democrația, această tiranie a majorității nu-i cel mai sănătos sistem pentru progres și dezvoltare, căci frâna generațiilor ce-și așteptă trecerea este necruțătoare.

Bătălia nu-i însă pierdută. Diferența dintre candidați a fost minimă, iar speranța trăiește pentru alegerile parlamentare, care sunt în esență mult mai importante decât cele prezidențiale.

Într-un fel situația este similară cu ceea ce se întâmplă în România, însă acolo tot sistemul este corup, fără urmă de schimbare, atâta timp cât generațiile mitei vor trăi și guverna.

România și revoluția

Ca în fiecare an din ultimii 30, înainte de Crăciun românii își comemorează morții uciși la Revoluție. Vuiesc ziarele despre revoluția, lovitură de stat a României, adevărul îngropat de mult în morminte fără nume și liderii politici aleși sau mai degrabă impuși, unui popor ce nu înțelegea (și care din păcate, încă nu înțelege) libertatea de alegere. Mi-a plăcut cartea lui Grigore Cartianu despre Revoluție, știu că are o serie, eu am citit până acum Sfârșitul Ceaușeștilor. Mi-a plăcut și am găsit-o bine documentată.

Eram un copil de opt ani proaspăt împliniți la revoluție și mare lucru nu-mi amintesc, decât oamenii strânși în fața televizorului la vecini în plină iarnă și începutul semestrul al doilea la școală, când la îndemnul învățătorului am desenat coarne imaginii ”tatălui” nostru prezent pe prima pagină a cărților. Au trecut 30 de ani de atunci și în timp ce românii de ”acasă” se păruiesc cu demonii revoluției într-un stat sălbăticit de corupție, eu privesc cu detașare o înregistrare cu Iliescu de la TVR din `89. Vorbește pentru prima dată poporului, păzit de un securist cu un pistol, în limbaj de lemn, ce se vrea populist, dar în același timp și filosofic, amestecând cuvinte cu subînțelesuri cu sloganele de propagandă. Spune lucruri care auzite cu mintea de acum, îmi sună clar și răspicat a lovitură de stat comunist, cu popor îndoctrinat politic, dependent și needucat, dar care auzite în limba mamă păreau firești pe timpurile acelea. Ascultându-l mi-se pare că se adresează unor copii idioți, cirezii pe care tocmai si-a pus hamurile, îndreptând-o într-o nouă direcție, direcția lui. Până și loviturile de stat de prin America Latină păreau mai credibile decât Revoluția  Românilor.

Ce a fost, a fost și nu mai putem schimba. Din păcate însă, nici prezentul nu sună prea bine. Nu multe s-au schimbat în imaturitatea poporului român și locuind departe de el, în văd tot mai obiectiv. Doctrina a fost înlocuită cu haosul corupției, dependența a rămas, dar nu în forma lipsei de produse ci, a accesului la ele, sărăcie adică, iar lipsa educației este tot mai acută. Mi-e milă de România, am mai spus-o, dorindu-mi din suflet să se schimbe ceva, dar vor mai trece încă 30 de ani de la Revoluție până se va închega această țară, căci până atunci vom fi tot ocupați cu al pomeni pe Ceaușescu. Când vom înceta să ne mai amintim comunismul și Revoluția, poate vom începe să ne întrebăm ce vom face în continuare.

România are nevoie de o schimbare de generații, și onest mărturisesc că, și generația mea este coruptă. Mulți copii de atunci, oameni de vârsta mea, printre care și eu,  eu am pornit la drum cu ideile îndoctrinate ale părinților noștri, pe care acel sistem i-a format,  și până când nu m-am lovit de argumentele logice ale celor de dincolo de zid/graniță, nu m-am trezit la realitate. Îmi amintesc o discuție cu un coleg universitar din Polonia, la o vizită cu studenții în România, când eu am afirmat cu sinceritate, poezia de după Revoluție a celor ce au dus-o relativ bine în comunism, că ”Ceaușescu a lăsat în urmă și lucruri bune”. El m-a privit consternat și m-a întrebat serios cum ar fi arătat România azi, lăsată să se dezvolte în totalitate liber, fără limitele lui Ceaușescu? Oare nu ar fi realizat mult mai multe?

La mulți ani de ziua României

Când m-am mutat eu în Polonia, în urmă cu mulți, mulți ani, erau puțini români pe aici, de obicei în familii mixte, care vorbeau ambele limbi și dintr-un sentiment național și dorință sinceră de a-și cunoaște conaționalii se întâlneau la ambasadă o dată sau de două ori pe an, de ziua României sau de întâi martie. În timpurile acelea, lucra acolo un consul foarte amabil, care primea oamenii sâmbăta, cu câteva ore înainte de întâlnirile anuale, așa că cei care locuiau mai departe de capitală, ne puteam bucuram de rezolvarea hârtiilor și de recepție, deopotrivă. Ambasada ținea pe vremuri recepțiile pentru români în clădirea destul de mare pe care o posedă de la statul polonez, pe Chopina 10  în centrul Varșoviei. La întâlnirile românilor se serveau vinuri și gustări românești, după discursurile mai lungi sau mai scurte, de obicei spuse cu limbaj de lemn în română, ale figurilor importante ce reprezentau țara pe teritoriu străin. Recepțiile erau camerale, câteodată artistice, plăcute, elegante, pentru oameni educați, integrați în societatea poloneză, interesați să păstreze în viața lor spiritul național românesc. Aceste întâlniri mi-au dat ocazia de a cunoște câțiva români valoroși, cu care întrețin și acum relații de prietenie. Le-am apreciat și am încercat să particip în fiecare an pentru că erau gura de aer, de normalitate, cultură și educație ce reflecta România pe care o cunoșteam și de care îmi era dor.

Timpurile s-au schimbat, s-au mai înmulțit români prin Polonia, consulii și ambasadorii au fost înlocuiți, iar de câțiva ani ambasada nu mai ține nici o recepție și în nici un caz nu rezolvă problemele românilor în weekend. De fapt, nici în timpul săptămânii nu prea, de când cu linia telefonică automata. În schimb, noii birocrații ai statului român sărbătoresc ziua națională în stil politic tradițional printr-o liturghie ortodoxă. Acest obicei dezamăgitor, ca să nu mai spun neadecvat, pentru că nu toți românii sunt ortodocși, a fost introdus de un ambasador de mult dus, dar care a reușit performanța de a șterge un lucru frumos și a-l înlocui cu o propagandă religioasă, urmată de o întâlnire la repezeală prin ceva cămăruțe neîncălzite de la biserică. Ultima dată când am fost la un astfel de eveniment în Varșovia întâlnirea propriu-zisă a durat 30 de minute, după care oamenii s-au dispersat în bisericuțe și au mers fiecare cu ai lor la câte o cafenea, dacă tot au ieșit din casă să-și vadă conaționalii. Și cum întâlniri la cafenele cu românii pe care îi cunosc putem organiza și local, am renunțat să mai merg la ambasadă.

România paralelă: burtoșii politici

În copilărie, am asociat imaginea bărbatului burtos, posedând de obicei o fața schimonosită de grăsime, vreo dâră de chelie în creștetului capului și vorba apăsată, cu o persoană importantă. Nu spunea multe, dar exista, iar dacă mai venea și echipat la costum, cravată și cămașă călcată la dungă, cu siguranță trebuia să fie cineva de vază locală. Cu privirea arogantă, era din clubul celor care discutau treburi cu bărbații,  aruncându femeilor un ”ce faci doamna?”, fără a se deranja să mai aștepte răspuns. Oamenii ăștia cu ”greutate”,  purtau între ei o fraternitate masculină, dându-ți mâna apăsat și spunându-și pe porecle: domn primar, domn consilier, vice, pădurar, contabil sau ce altă funcție s-o mai nimeri să umple. Poreclele, purtate cu mândrie, aveau rol în a sublinia importanța lor pe scena socială a orășelului sau comunei în care-și duceau veacul. Mulți dintre ei le purtau cu mândrie și după ce cariera lor lua calea pensionării. Ca fiică de polițist, toată copilăria mea m-am întâlnit cu astfel de specimene, știindu-i după porecle, dându-le sărut-mâna și privindu-i de jos în sus cu distanță, ușor umilă și un fel de respect impus de părinți. Pe atunci, nu m-am gândit prea mult la acești indivizi  cu burta mereu rotundă și proeminentă și nici la rolul lor în viața comunității, la funcția pe care o îndeplinesc și în ce capacitate intelectuală. Erau un fel de cineva, iar cei din jur aplecau capetele și închideau pliscurile la văzul lor. Erau oamenii de vază locali.

În tinerețe, pe când studiam și lucram în politică, am făcut cunoștință cu importanții de la oraș, care spre deosebire de concetățenii lor de la orășel sau sat, nu aveau doar burțile mai mari și titlurile mai pompoase, dar și învârteau mai mulți bani. La oraș, am făcut cunoștință cu domnul senator, deputat sau consilier județean, pe care l-am privit prin același filtru de distanță, umilă și respect impus, dar și cu un ochi mult mai sceptic. Mă formam deja ca om, studiam, gândeam și învățam să mă exprim. Judecam, analizam și trăgeam concluzii, despre toate aceste lichele de vază ale națiunii, adunătură de oportuniști burtoși, cheli, schimonosiți și plini de aere, incapabili de a realiza ceva pe cont propriu, pentru care statul era vaca perfectă de muls, potolindu-le și nevoile financiare și frustrările personale.

E plină România de burtoșii politici când am lăsat-o în urmă cu 15 ani, a căror calitatea de gol intelectual și aroganță tupeistă, le asigură un trai liniștit în sânul unui stat corup și falimentar. O găsesc și am găsit-o la fel.

1.jpg

Între timp, în același stat, după colț, dar într-un loc mai puțin pompos, lipsit de aroganță, mai interesant și sincer, dau din aripioare albinuțe. Ăștia-s de-ai mei :).

2.jpg

Sfaturi la telefon

fotografierende-MRAkGP0VoYU-unsplash

Când mă sună să mă aburească, ce-mi poate spune oare un pulică, fripturică, din ăsta la care tot îi dau papucii, dar el uita să și-i ia. Ei bine, azi se pune să mă întrebe, ce cred eu despre faptul ca una dintre subordonatele lui (cică’i ceva manager pe la o tipografie), recent angajată, s-a cam înspăimântat de faptul că el dă afară oamenii pe capete. Și mă întreabă dacă să discute situația cu ea sau sa o lase să creadă ce-o bate gândul ? Dar na, se preocupa el acuma că nu vrea s-o piardă, mai ales că tipei nu-i prea place atmosfera morbidă de la muncă, si i-a zis la interviu că pentru ea asta contează. Doar că, el nu înțelege treaba asta și-mi expune mie cum banii sunt singurii care contează pentru el, iar treaba cu atmosfera e doar o abureală ce se spune la angajare. Și vai, este el acum în mare dilemă, și cică-mi cere mie sfatul (deși eu nu am subordonați), să se mai bage cu mine în seama cinci minute la telefon.

Înainte sa-mi strâng neuronii de pe jos făcuți iar grăunte de individ (este cel cu spaghetele și lingura), am început să mă auto-sfătuiesc la modul serios, să-l evit mai solid pe ins, că de când îl cunosc mă informează regulat câți oameni a dat el afară și câți a angajat, in jobul lui de șef pe care îl exercită de câteva luni. Adică, cât de labagiu trist trebuie să fii, ca să scoți la impresionat gagici poziția ta de șefuleț, lăfăindu-te cu mândrie, că faci atmosfera morbidă la tine în echipă și pe deasupra nici nu-ți  pasă, subliniind cu mândrie cât sunt pentru tine banii de importanți. Am respirat adânc, realizând că tipul trebuie să fie scăldat bine în frustrări, ca să creadă că mă va impresiona cu asemenea ieftiniri.