Despre avort în Polonia

În Polonia avortul la cerere este ilegal din 1993. Spre deosebire de România, pe vremea comunismului polonez avortul era legal. După căderea comunismului, la care a pus din plin umărul și biserica catolică, aceasta și-a cerut simbria de la politicieni. Și una dintre simbrii a fost avortul. Societatea civilă, politicienii și biserica au ajuns la compromisul care era valabil până săptămâna trecută: avortul la cerere a devenit ilegal, avortul fiind posibil doar 1) în cazul în care pune în pericol viața femeii, 2) fătul s-a format în urma unui act criminal sau 3) fătul are malformații congenitale.

Efectul pe termen lung a deciziei a fost că tot mai mulți tineri necăsătoriți și-au asumat copii făcuți accidental, iar societatea pe ansamblu și-a modelat o opinie împotriva avortului unui făt sănătos. Opțiunea avortului la cerere a devenit tabu, fiind un act condamnat social, iar femeile care din diverse motive alegeau întreruperea sarcinii o făceau în tăcere deplină și în străinătate. Pe ansamblu în Polonia se făceau foarte puține întreruperi legale de sarcină, fiind înregistrate undeva la peste o mie de cazuri anuale în ultimii cinci ani, dintre care peste 90% din cauza fătului cu malformații congenitale. Procedura legală era greoaie, complicată și nu de fiecare dată funcționa, existând medici ce refuzau să-și dea acordul pentru întreruperea sarcinii fătului cu probleme, chiar dacă părinții îți doreau asta și îndeplineau criteriile. Treptat s-a dezvoltat un război tacit între medicii extremiști și femeile însărcinate ce își doreau oprirea sarcinii cu probleme. Au apărut cazuri de medici ce refuzau să facă investigațiile prenatale avansate pentru a stabili exact dacă fătul are malformații, ca mama să nu-l poată avorta, sau de medici ce le-au forțat pe femei să ducă la capăt sarcini în urma cărora fătul s-a născut cu malformații și a murit în scurt timp de la naștere.

În această atmosferă de conflict pe tema avortului s-a încercat din 2015 să se ilegalizeze avortul pe baza malformațiilor genetice, guvernanții conservatori ai PiS reușind în sfârșit acestă performanța săptămâna trecută. Tot de prin 2015 pe străzile marilor orașe apăreau regulat manifestări publice împotriva avortului susținute de grupuri radicale de bărbați extremiști, care asociau femeile ce avortau feți cu malformații congenitale cu Hitler.

Considerând vârsta tot mai înaintată la care femeile aduc copii pe lume în Polonia, riscurile pentru poloneze de-a rămâne însărcinate cu un făt deformat genetic sunt tot mai mari. În multe cazuri fătul este sortit morții imediat după naștere, malformațiile fiind de multe ori incompatibile cu viața, sau în cazul în care supraviețuiește, el va duce o viață de legumă vegetativă, mama lui fiind condamnată să-l îngrijească. Puse în fața unei asemena perspective, majoritatea polonezele s-au răsculat. Ce își doresc este să fie alegerea lor de-a păstra sau nu un făt cu malformații congenitale și nu interdicția de-a face avort.

Pentru mine avortul este o chestiune privată, o alegere și un drept. Am fost educată să privesc avortul cu mare distanță, impersonal, trăindu-mi tinerețea într-o țară în care avortul era folosit ca mijloc de contracepție. Cunosc persoane care au făcut avort la cerere pentru că nu-și doreau un copil atunci în viața lor ori cu persoana respectivă. Nu le-am judecat și nici nu le-am privit cu dispreț, știind că și eu, dacă aș fi fost pusă în situația lor probabil aș fi făcut aceeași alegere. Când nu ai un copil, idea de-al avea este foarte abstractă. După ce am născut, am început să privesc mai conservativ avortul din perspectivă personală și nu universală, căci nu consider că ar fi de treaba mea să judec deciziile altor femei în această privință. Mi-am dat seama că am fost norocoasă că nu fost pusă în situația de-a face avort, căci făcând asta probabil  aș fi rămas profund marcată. Am știut însă, însărcinată fiind, că dacă fătul ar fi avut malformații aș fi ales să fac avort. Consider că fiecare viitor părinte trebuie să decidă pentru el individual dacă poate și vrea să aibă un copil cu probleme, în măsura în care aceste lucruri se pot descoperi. Este nemilos, traumatizant și inuman să condamni o femeie să aducă pe lume un copil nesănătos, care o va condamna la a-i fi îngrijitoare până la moarte sau va muri imediat după naștere. Sunt femei care aleg să ducă până la capăt sarcini cu malformații, dar aceasta este alegerea lor și nu toată lumea își dorește să treacă printr-o asemenea experință. Consider chestiunile avortului și a copiilor foarte personale, individuale și care ar trebui tratate cu seriozitate de fiecare în parte. Emanciparea, cunoașterea și inteligența de acum ne dă posibilitatea să ne privim urmașii nu doar din perspectiva înmulțirii cu orice preț, ci a perpetuării speciei cu sens și mai ales responsabilitate.

Polonia pentru polonezi

tvp_1

La mine în bloc, la etajul unu, există un cabinet ginecologic renumit ce funcționează șapte zile pe săptămână și are tot timpul pacienți. Când a început pandemia, la cabinet s-au aplicat câteva măsuri de siguranță pentru pacienți și doctori, cum ar fi să nu permită însoțitorilor să aștepte înăuntrul cabinetului. Așa că, însoțitorii au început să aștepte în casa scării. Am vorbit cu doctorul, vecin de-al meu și om de treabă, și la rugămintea mea a pus pe ușă un afiș în care se comunica însoțitorilor, să nu aștepte pe scara blocului.

Ies ieri din casă liniștită și pe scară dau din nou peste un însoțitor. Îl întreb dacă a citit afișul, el îmi spune că nu, eu îl rog să citească și să se conformeze. Bombănind morocănos iese din scara de bloc în fața mea și se plasează în fața ușii de la intrare, întrebându-mă ironic dacă-mi convine. Îi comunic frumos că-mi pare rău de situație, dar nu mi-se pare corect să mă pună pe mine într-o situație neplăcută, pentru că s-au schimbat regulile la cabinet, moment în care el îmi răspunde ofticat că de ce-i atrag atenția, mai ales că nu sunt poloneză. M-a șocat xenofobia lui, căci nu mă așteptam la o astfel de reacție, se vede clar că nu mă învârt în cercurile PiS din Polonia, așa că i-am răspuns timid, rușinată că am cetățenie și plătesc taxe aici.

Polonia pentru polonezi, ăsta-i motto-ul unei bune părți a populației acestei țări, de preferință plătitori de taxe în primul prag financiar, primar educați și beneficiari fericiți ai programului 500+. Xenofobia le iese pe ochi, dar din fericire pentru ei și mai ales pentru alții, nu întâlnesc prea mulți străini, căci sunt vorbitori fideli doar de poloneză, iar în cercurile lor limitate au acces doar la disco polo, Radio Maria și multă votcă.

Egiptenii în afaceri

masjid-pogung-dalangan-t5wNqFyCkTI-unsplashPhoto by Masjid Pogung Dalangan on Unsplash

Avem un egiptean sunit la serviciu, angajat recent, care se comportă ca orice alt musulman nemâncător de carne de porc și abstinent de la alcool. Este o persoană simpatică la prima impresie, foarte vorbăreț, îmbrăcat mereu stilat, cu pantaloni ce-i definesc bine curul intens lucrat la sală, și-i mândru de el din cale afară. Ascultându-l cu atenție, printre cuvinte strecoară anumite contexte bizare ce îți dau de înțeles că este un înfocat promotor al culturii sale și că nu se va debarasa niciodată de ea. Emană indirect, prin fiecare por, mândria extremă a nației sale, a marelui Egipt despre care am tot auzit de la egiptenii emigrați prin diverse colțuri ale lumii, ceea ce n-ar fi un lucru rău, dacă emanarea asta nu ar cuprinde și superioritatea arogantă pe care și-o arogă față de femei, ură abia reținută față de evrei și iritarea deschisă împotriva șiiților. Cel mai evident și periculos atribut al său este că-i alunecos, o caracteristică bine înrădăcinată a tuturor musulmanilor, atât din Levant, cât și din Golf, prin care-și maschează adevărate intenții, incompetența sau lenea. Nu știi niciodată cu cine ai de-a face când dai peste un musulman, iar din experiența mea scurtă și intensă cu ei, aș spune că neîncrederea pe care trebuie să le-o acorzi este direct proporțională cu zelul lor religios. Cu cât mai virtuoși Coranului, cu atâta sunt mai fățarnici. Este de asemenea obositor de lăudăros, o altă caracteristică tipică a culturii sale, prin care încercă să se impună, cerșind respectul și atenția celorlalți. Ce nu-și dă el seama este că, în cultura poloneză, lauda excesivă este asociată cu lipsa încrederii în propriile forțe.

În general egiptenii sunt oameni minunați, de la care poți învăța multe și alături de care poți avea experiențe unice, fiind de o istețime și o falsitate aparte. Trebuiesc tratați cu respect (măcar fățiș) și foarte multă distanță. În mrejele lor cad cel mai des naivii, care au obiceiul de a se încrede în lingușeli, o artă pe care musulmanii o mânuiesc cel mai cu talent. Punctul lor slab este orgoliul. Ei au întotdeauna dreptate (în mintea lor), de aceea  în situațiile de conflict confruntarea deschisă nu-i o idee bună. În afaceri îți cer să le fii prieten, confident ori frate, și eu vor manifesta față de tine o abureală similară, atâta timp cât vor simți că trag mai multe avantaje financiare din unirea intereselor voastre, decât tine. Își testează, stresează și presează partenerii de afaceri pentru un ban în plus, iar când interesul expiră, se vor debarasa de ei fără urmă de simpatie.

Polonezii sunt răi

Am devenit mai calmă cu viața, după ce am înlăturat stresul abuzului. Mă enervez mult mai rar și mă exteriorizez negativ tot mai puțin, fiind în general relativ liniștită  și destul de bine dispusă. Nu mai port cu mine sentimente de disperare ori de neputință, și nici nu mai acumulez frustrări bruște, urmate de ieșiri violente. Nu mai sar la gâtul oamenilor pentru nimicuri și reacționez mult mai împăciuitor, ironic sau cu distanță în situațiile de agresiune, scoțând mai puține kurwa pe gură. Și cu siguranță înjur mult mai puțin față de cât obișnuiam. Este efectul direct al faptului că nu mă mai simt hăituită.

În mod interesant calmul pe care îl posed și dezvolt, mă ajută să văd tot mai clar cât de răi sunt polonezii. Când eu stau în loc, am timp să-i observ pe ei cum gravitează și să-i analizez în starea lor pură, animalică și urâtă, pe care o descopăr după ce trec de straturile lor de politețe fictivă și falsitatea cu care se înconjoară, ca orice oameni relativ civilizați dintr-o tară tot mai bogată economic.

În trecut încercam mereu să-i ajung pentru că mi-se păreau superiori, în lumea lor construită cu schimbare, trudă și voință, rușinându-mă de originile mele românești, unde capitalismul a mușcat partea bună din oameni, putrezind-o prin corupție. Erau probabil și reflexele soțului abuzator care încerca să mă domine și în această latură, națională. Dar, după ce i-am depăși în propriile lor jocuri, câștigând pe un teren minat cu propriile lor reguli, am început să mă curăț treptat de această nevoie de a fi ca și ei.

Într-un an de studenție doctorală am acumulat cele mai multe puncte pentru bursă, fiind bine plasată peste colegii mei polonezi, iar ca răspuns promotorul mi-a zis onest în față, cu sinceritate dureroasă și bune intenții, să am grijă ca în anul care vine să nu mai ies eu prima, că-i frustrez prea tare pe polonezi.

-Poți fi printre primi, că-ți trebuie bursa, dar nu mai ieși prima, că te iau ăștia la ochi.

Tot la doctorat, când au votat profesorii lucrarea (căci aici este un alt sistem decât în România, mai dificil ce presupune aprobarea și nu doar prezentarea), au votat toți că lucrarea îndeplinește criteriile unui doctorat, dar două doamne profesoare mai în vârstă și nevorbitoare de limbă engleză, au votat împotriva acordării titlului de doctor, deși lucrarea îndeplinea condițiile. Una dintre doamne chiar i-a mărturisit ulterior promotorului că a votat împotrivă pentru că așa a vrut, deși a admis că lucrarea îndeplinește criteriile pentru a fi doctorat. Ea nu a votat împotriva lucrării, ci a votat împotriva mea. Oricum voturile lor nu au schimbat cu nimic rezultatul, restul de douăzeci de voturi fiind definitoriu.

În mod interesant o amică poloneză, din asta reflexionată, lucrată cu sine și deschisă la diversitate îmi spunea mereu când ne întorceam din Dubai că lumea în Polonia este rea, nepoliticoasă, tristă și agresivă, regretând fiecare revenire ”acasă”. Eu făceam ochii mari și mă miram, ca să-i dau dreptate, acum după ce mi-am îndepărtat ochelarii de cal abuzat.

Din cultura slavică: religia și degetul mijlociu

Sosesc cu vreo 40 de minute mai devreme și parchez liniștită strategic mașina, cu spatele la biserică, într-un loc suficient de spațios, cu fața înspre drum. Sunt gata de ridicat și plecat. M-am pus calmă pe o conversație pe Messenger, dezbătând viața cu o prietenă, până a terminat fiică-mea cu îndoctrinarea religioasă (prima împărtășanie). În toiul discuțiilor observ o mașină care oprește fix în fața mașinii mele, blocându-mi ieșirea. Îmi trece o secundă prin gând să ies din mașină și să-i atrag atenția șoferului că tocmai m-a blocat, dar văzând că iese o babă din spate, mă gândesc că o lasă pe la rugăciune și pleacă. Se urcă fiică-mea în mașină și domnul stă pe loc, așa că îl claxonez frumos, după ce văd că nu reacționează la pornitul mașinii mele, deși stătea la volan. Mai claxonez odată, că nu se mișcă de fel omul și se apropie de mașina mea o brunetă strofocată, probabil nevastă-sa, să urle ceva și să mă întrebe de ce sunt nervoasă. Îi răspund că nu sunt, dar domnul respectiv m-a blocat și sunt destule locuri de parcare în jur, desigur, câțiva metri mai încolo, în spatele bisericii și nu în fața ei. Ea îmi răspunde ceva scăpând printre dinți că ”suntem în fața bisericii”, și probabil după valorile ei morale nu se cădea să-i claxonez bărbatu. Nu urcă bine tipa în mașină, și în timp ce eu mă gândesc cum să dau în spate și ce alternative am să-l ocolesc pe nenea cu nevastă nepieptănată ce nu dă semne că vrea să se miște din loc, și iese ditamai șoferul furios din mașină. Alergă spre mașina mea, deja în mișcare, și-mi deschide din mers portiera, ca să urle la mine, nervos.

Mă gândesc o clipă la spray-ul cu piper pe care îl am în cutia dintre scaune, dar scot telefonul din geantă. În timp ce îl pun pe aparat de fotografiat îi comunic omului, cât de calmă pot, că sun la poliție, și-l și înregistrez, pentru că nu are dreptul să-mi deschidă ușa de la mașină. Se schimonosește la moacă instant, lasă mâna de pe ușă și se îndreptă spre mașina lui. În timp ce dau cu spatele îi văd nevasta ieșită din mașină cu degetul mijlociu ridicat. Oamenii bisericoși sunt sensibili la claxoane, dar se pare că le plac degetele, mai ales alea cu semnificații nu prea religioase. Ar fi ieșit bine tipa în poză, dar nu m-am obosit să-i imortalizez pe catolicii ăștia zeloși.

În timp, am înțeles că oamenii răi și fără de bun simț sunt de multe ori bisericoși, și atunci când greșesc, dau vina în mod recalcitrant pe alții, în special pe cei care-i prind cu mâța în sac. Dacă ar fi venit nepieptănata să zică ”vai, ne cerem scuze că v-am blocat, vă rog să ne iertați, dar ne așteptăm boracu de la îndoctrinare” i-a fi zis bine și i-aș fi zâmbit înțelegătoare. Pentru că, eu așa aș fi făcut, dacă greșeam, mai ales intenționat. Mi-aș fi recunoscut greșeala. Bănuiesc că și-o vor recunoaște și ei, la spovedanie sau la Paște cailor.

 Câteodată mă gândesc ce mișto ar fi să am un gagiu din ăla, 2 pe 2, care să mai împartă un pic de ”echilibru” în drepta și mai ales cu stânga în astfel de situații, ca în filmele poloneze clasice de după `89. Totuși, cumva suspectez că, dacă aș fi avut un 2 pe 2 în mașină, domnului șofer religios nu i-ar mai fi ars să mă blocheze tocmai pe mine și să deschidă portiera mașinii mele. Este doar o bănuială, dar până o pun în practică prefer să țin un spray cu pier și o secure în mașină 😊. Mă gândesc serios să-mi iau și o cameră pentru mașină astfel de specimene.

Vara si oamenii in Polonia

A început adevărata vară poloneză, cu temperaturi de 17-20 de grade Celsius ziua și 13-15 grade noaptea, rafale de ploaie, vânt și nori, mulți nori. E atât de înnorat că la 10:30 ar trebui să aprindem lumina în birou. Vara în Polonia este un lung chin de melancolie, lipsă de chef și de vitamină D, cu oameni tăcuți și multă votcă în serile reci.

Polonezii sunt un popor prietenos, deschis și primitor, dar cu măsură. Există în prietenia lor o anumită distanță, în deschiderea lor o anumită limită și în primirea lor o reținere. În Polonia se trăiește discret, viața nu ți-e analizată prea tare de prietenii sau vecinii băgăreți, nu împarți cu nimeni oalele și ulcelele tale, dar nici mâna aia de ajutor, nu o primești chiar așa ușor și de la oricine, deși declarativ mulți viteji se arată, mai ales după război.

În Polonia realizezi după o vreme că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ceea ce pe lângă o tristă dezamăgire, este și un mare confort. Este confortul de a fi lăsat în pace, de a nu trebui să răspunzi nimănui, de a nu fi nevoit să te justifici, să explici, de a nu fi pus în postura comunicării, mai ales atunci când nu vrei să ai interacțiuni umane profunde.

Observ la ucrainienii sau belarușii mutați în anii recenți în Polonia un anumit dor de ”casă”, dor de interacțiune umană în stare primară, de apropiere voluntară, de vorbărie destăinuitoare. Majoritatea adulților nu se regăsesc în Polonia și nu se integrează, pentru că asta ar însemna o anumită renunțare la sine și preluarea unei atitudini de distanță, pe care nu sunt dispuși să o facă, nu la maturitate. Este lipsa empatiei naturale, pe care nemții și scandinavicii o înlocuiesc cu nevoie exprimării empatiei, care de fapt nu mai există în sufletele reci ale oamenilor.

De la frigul de afară s-au răcit și sufletele.

Din episodul cu Romania

Sunt invitată să vorbesc la radio despre cum se îmbracă femeile din România. Ups! Un subiect sensibil și nu prea pozitiv înfloritor în mintea mea. Așteptarea este să spun ceva interesant și să las o imagine frumoasă despre românce din punctul acesta de vedere, deși părerea mea personală nu se suprapune cu așteptările.

Mă tot gândesc ce pot să spun inteligent în doua minute, cât o fi audiția, și trebuie să admit că, în clipele astea și de fiecare dată când sunt pusă în fața misiunii de a promova România sau ceva despre România, mi-e tare greu. Mi-e tare greu să promovez țara mea, pentru că nu cred în ea. Și totuși, aleg de multe ori și la intervale regulate să fac chestia asta, prin care le explic străinilor, de obicei polonezi, prin cuvintele lor, despre țara mea de origine și oamenii ei.

Instinctiv le-aș spune eu multe, mai ales despre frustrările și tristețile cu care mă încarc de fiecare dată, când mă gândesc la țara mea, la viața oamenii de acolo, dar ei nu asta vor să audă. Instinctiv m-aș jeli despre toate lucrurile lipsă, nedrepte, greșite, despre toate speranțele deșarte și neajunsurile pe care le găsesc acolo, plângând cu lacrimi amare soarta oamenilor buni care au rămași, a oamenilor triști care o duc la fel, deși fi putut să o ducă mult mai bine. Dar, nu mai sunt în România și nici nu pun straturi de ceapă în grădină la maică-mea, nici nu-i plivesc roșiile. Tocmai, mi s-a pus un microfon în față și am fost întrebată într-o limbă, ce nu are multe în comun cu româna, despre cum se îmbracă românii și eu trebui să răspund.

Am înregistrat trei audiții până la urmă, pentru că tipei i-a plăcut că aveam ceva de spus. Am vorbit despre haine, cosmetice și turism. După ce am ascultat prima audiție, am tras concluzia că mai am de îmbunătățit poloneza, că merge prea greu cu declinarea in condiții de stres.

Ucrainieni prin Polonia

Azi am avut o discuție plăcută cu doamna care face curat la noi în birouri, o ucraineancă mai în vârstă, micuță, simpatică și harnică. Mi-a spus în poloneza ei puternic accentuată, că îi place foarte mult cum mă îmbrac, de fiecare dată diferit și foarte frumos. Mi-a mărturisit că, îi plac oamenii frumos îmbrăcați și aranjați dintotdeauna, povestindu-mi că, la școală a avut un profesor care se îmbrăca, cu același pulover murdar zilnic, și avea și părul nespălat, iar când vorbea cu ea, ea se uita în altă parte și el nu înțelegea de ce. Doamna cu părul vopsit în roșu și ochii delicat conturați de un creion negru, mi-a mai povestit că, lucrează în două locuri, câte 15 ore pe zi, șase zile pe săptămână, ca să își întrețină băiatul. Un flăcău blond, cu o față de ucrainian sănătos, arătându-mi mândră poza cu permisul lui de conducere, recent luat. Băiatul învață la technikum, un fel de liceu de meserii, undeva în sudul Poloniei, și refuză să se mute cu părinții, că au doar o garsonieră închiriată, iar el vrea camera lui.

Am avut un sentiment de compasiune pentru doamna ucraineancă, ce stătea pe vremuri la 4 ore de Kiev si 8 de Moscova, iar acum muncește în Polonia câte 15 ore pe zi, șase zile din săptămână, ca să-și întrețină feblețea la școli, că poate va avea o viață mai bună decât are ea.

Am pe aici o amică/cunoștință ucraineancă, cu care am lucrat împreună. Pe vremea aia nu ne-am suportat, ea trăgând la greu pe nas la vremea aia, iar eu fiind mai puțin empatică și mai înțepată. S-a mutat în Polonia la 15 ani, făcându-și studiile aici, iar acum face munci de birou, ca export manager. Au susținut-o financiar părinții, taică-su lucrând pe la arabi. Are în ea o singurătatea și o înstrăinare, ce au împins-o pe mult alcool, ocazional prafuri și orgii sexuale. I-au dat părinții bani să-și ia un apartament, iar ea i-a împrumutat (pe termen nelimitat) unui șmecher local. Umblă cu mafioți, proprietari de prostituate și bătăuși de polițiști.

Cu câțiva ani în urmă, când a început exodul ucrainienilor, m-am întâlnit pe casa scării la 8 dimineața cu un ucrainian. Stătea pe pervazul ferestrei de la etajul unu, lângă o geantă, câteva ambalaje mototolite și un iaurt început. M-am uitat la ochii lui pierduți și am știut automat că abia ajunsese în Polonia. Probabil se adăpostise în scara de blog, pentru câteva ore, fiind primul refugiu care i-a căzut în minte. L-am întrebat dacă e bine și dacă are nevoie de ceva în poloneză. Nu prea a înțeles dar mi-a zis, dar mi-a răspuns că e ok.

Nu simt o compasiune deosebită pentru ucrainienii care vin în Polonia, mai ales după ce m-am educat puțin în istoria Poloniei, și ce am vizitat Lviv alături de istorici polonezi, mergând în cimitirul polonez de acolo, confiscat în tăcere, dar îi înțeleg. Cândva am fost și eu în postura lor, mutându-mă în două țări străine doar cu o valiză și multe speranțe.

Pentru entertainment recomand Wołyń.

Bate vântul schimbării și pe Tinder-ul ăsta…

Mi-a luat cam 10 minute, să-mi reîmprospătez lista de Tinder. Cam tot al 4-lea like era match, iar doi au și început cu discuțiile, la prima oră din zi. După două texte originale, următorul a fost clasic: poze! Mai multe poze, alte poze, poze cu moaca și banalități din astea. Ce te intrigă, nu-ți dă pace și vrei să afli acum, aici totul. Cel mai bine ar fi să descoperi imediat cum arată, cum vorbește, cum se fute și cum gătește. După ce ai aflat, poți trece liniștit la următoarea, să o descoperi pe aia, poate e mai ciumeagă.

Mă gândesc câteodată, să-mi pun direct o poză cu moaca pe Tinder, că poate s-ar termina discuțiile astea banale, dar cumva, îmi vine să pun pariu că tot o să-mi ceară majoritatea și mai multe poze. M-am înscris mai de mult pe Sympatia (un portal polonez) și acolo am poza mea. Am permanent 50 de mesaje necitite și peste o suta deschise, la care nu m-am obosit să răspund. E un portal plin cu țărani polonezi, toți candidații ideali pentru reality show-ul Fermierul își caută nevastă. Și, pentru că portalul se respectă, își mai cere și bani, dacă vrei să te bagi în seamă cu mai mult de un sms pe zi. Cum futaiul e pe gratis pe Tinder, am zis pas, rămânând la opțiunea de testare.  Cu o singură persoană am reușit să leg totuși ceva discuții și să stabilim o întâlnire. Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă aș fi acceptat să merg a el acasă, unde mă învita insistent la vin. Dar, cum nu fac chestii din astea, și am trecut locația în aer liber, a început să mă ia cu pozele, să-i mai trimit poze, probabil să se asigure că, dacă tot își schimbă pijamalele în blugi merită, deși mai sunt și unii care vin în trening la întâlniri. L-am înțeles pe băiat ca, nu-si dorea  să dea peste muma pădurii în realitate, deghizată virtual în gagică mișto. Așa că, i-am trimis poze, dar i-am cerut și eu. Efectul a fost mirific, în timp ce lui i se scula, mie mi se lăsa. I-am dat cu flit, că aveam o urgență în seara cu pricina, motivată de chipul lui rotunjel, bine deghizat în pozele de pe aplicație și burtica în formare. Bănuiesc că, cine înșală, se așteaptă să fie înșelați, iar treaba asta se aplică și la pozele de pe diverse portaluri.

Am dat peste  un coleg de muncă pe Tinder, de care aș putea să fac caterincă în stilul meu clasic, dar … pur și simplu nu mă mai amuză. Nu mă mai amuză nici Tinder-ul, de fel, și aș schimba numele blogului, doar ca, după aia nu-l mai găsește lumea.

Polonia in versiunea de iarna

Polonia e o țara din asta, wana be, de borfași in devenire. Cu mentalitate și frustrări est europene, polonezii se cred specie aleasa, iar in țara lor dacă nu vorbești limba băștinașă, ți-o trag de nu te vezi bine. Oameni ai muncii, cu rădăcini de nobili, sunt catolici infocati, proporțional cu păcatele. Familiști convinși, căsătoriți odată și pe viața, după regulile catolice, fut tot ce prind cu pasiune, cu ura și in cur.

Polonezii ți-o trag elegant, când nu te uiți bine, bătându-te lejer pe spate in semn de prietenie. Ca să-ți cinstească căderea, te vor invita cu plăcere sa tragi pe gât doua sticle de votcă impreuna cu ei, doar ca sa-ți demonstreze ca pot bea mai mult ca tine.

Polonezii sunt politicoși, și corecți, și ospitalieri, și buni la suflet, atâta timp cât lor le convine și primesc ceva din asta. Când nu mai simt mirosul de profit devin brusc bădărani, indisponibili și neprimitori. Un pic ca și romanii, la faza asta.