Prietenii toxice

Photo by Guilherme Stecanella on Unsplash

Mi-am simțit piciorul greu de la semafor, am apăsat și acul a trecut de 80 km la oră. A urcat până la 100 și eu mi-am început coborârea printre serpentinele pădurii. Am redus viteza când am ajuns jos, în spatele farurile roșii ale altor mașini, începând un slalom delicat de stânga-drepta, grăbindu-mă parcă să ajung la destinația unde nu mă aștepta nimeni. Făcând drepta am simțit bubuitura, știind instant că am lovit. A fost în unghiul mort și întunecat de noaptea proaspătă de toamnă. Am oprit pe o stradă laterală, mi-am cerut scuze și i-am plătit omului cât mi-a cerut pentru pagubă. El a plecat mulțumit, strângându-mi mâna de noroc, iar eu m-am întors la mașină, ca s-o găsesc pălăvrăgind la telefon.

Nu i-am mai zis nimic, căci într-o explozie de frustrare, înainte să cobor din mașină, îi spusesem sumar tot ce simțeam legat de comportamentul ei. Inutil să-i mai repet, așa că am preferat să tac, decât să-mi răcesc gura degeaba. O relicvă tristă a vieții mele de dinainte de profundele schimbări prin care am trecut, ce se ține de mine cu tărie, tocmai când eu vreau să-i dau drumul. Prieteniile toxice, aceste flori otrăvitoare pe care le cultiv dintotdeauna în viața mea, trebuiesc în sfârșit stârpite.

M-am tot întrebat de ce cultiv prietenii toxice în grădina mea. Flori rare, dintotdeauna prezente în viața mea prin exemplare feminine, invidioase, geloase, frustrate cumva de atributele mele, mereu incomplete, realizările, regulat depreciate ori mai bine uitate, sau trăsăturile mele, privite printr-un filtru negativ.

Mi-a luat ani, după ce le-am conștientizat prezența în viața mea să înțeleg că totul pornește de la origini, de la primele momente din viața mea, când cea mai toxică persoană pe care am iubit-o a fost mama. M-am atașat de ea în ciuda toxicității cu care m-am îmbrățișat, rămânându-i loială indiferent de brutalitatea cu care m-a respins. Modelul l-am repetat cu ele, aceste nimfe feminine ce mi-au trecut prin viață, le-am deschis ușa și le-am cultivat în propria mea ogradă, otrăvindu-mă câte puțin cu veninul lor. Când toxicitatea era prea periculoasă, mă retrăgeam, alegând să uit de fiecare dată repriza de ură pe care mi-o administrau, doar ca să mă întorc în compania lor spășită, de parcă eu le-aș fi greșit și nu vice-versa.

Prin clasa a șasea m-am împrietenit cu colegă de bancă și ea nouă în clasa în care aterizasem deodată. Aveam încredere în ea și o credeam o confidentă onestă, până un an mai târziu, în clasa a șaptea, când a găsit într-un atlas de-al meu o scrisoare, pe care i-o scrisesem unei prietene și în care mă plângeam de hărțuielile băieților de la noua mea școală, ce mă atingeau în pauze, exprimându-mă în scrisoare că mă simțeam “aproape violată”. Loredana, căci așa era numele fetei de preot cu părul scurt, ochii cenușii și mulți pistrui pe nasul un pic cam lung, a luat scrisoare și le-a arătat-o băieților din clasă, care au citit-o cu voce tare și au distribuit-o între ei, râzând de mine că mă simt violată de pipăielile lor, în timp ce mă pipăiau mai în ciudă. Mai groaznică decât umilința de atunci a fost trădarea ei, răutatea profundă cu care a ales să mă rănească din invidie. Ne-am mai împrietenit cam un an, până la finalul clasei a 8-a, apoi am luat-o fiecare pe drumul ei, ca și cum nici măcar nu ne-am fi cunoscut. Am lăsat-o în urmă fără regret, bucuroasă că am scăpat de influența ei otrăvitoare. Am revăzut-o odată în curtea facultății, vreo patru ani mai târziu, dar am privit-o distantă.

Pe P. am adoptat-o pentru că mi s-a părut interesantă, o englezoaică excentrică într-o Polonie ordonată. Mi-a fost și de milă de ea, înțelegându-i singurătatea și tristețea de-a nu avea pe nimeni la 50 de ani, într-o țară străină. Nu-i cel mai plăcut trai și cu siguranță nici cel mai ușor. Am ajutat-o când a avut nevoie, iar când ea m-a susținut pe mine am avut grijă să o răsplătesc. Am încercat să fiu o prietenă bună în ciuda stilului ei acaparator, insistent, haotic, abuziv și extrem de răsfățat, trecând cu vederea perfida umilință la care se supunea voluntar, lingându-i amplu în cur pe cei pe care nu-i impresiona, din încercarea de-a se face plăcută, o înjosire pe care nu o apreciez la oameni. Am tolerat-o, încercând să-i înțeleg egoismul mai ales pentru că mi-au rămas alături după ce am divorțat, atunci când majoritatea prietenelor mele poloneze măritate m-au abandonat.

Înainte ca P. să-l cunoască, mi-a reproșat constant că nu mai am timp de alții, petrecându-l cu prietenul meu. Nu că ea m-ar fi vizitat prea des, dar cumva era nemulțumită că-i lipsește accesul la mine ca până atunci. După ce l-a cunoscut, i-a reproșat că-i timid, apoi că nu o place, că cică nu-i vorbise suficient. S-a făcut invitată la el și a folosit următoarele întrevederi ca momente oportune de-al menționa pe fostul meu soț în prezența lui, repetându-i numele mecanic, în contexte pe care numai ea reușea să le scormonească. I-am atras atenția să înceteze, pentru că-i de prost gust, iar ea mi-a răspuns prin a începe să facă glume pe seama mea în prezența lui. Miștoul acela adolescentin, bullying-ul, când cineva îl ia în derâdere ieftină celălalt de față cu alții, ca să se facă plăcută de public. Am mai fost ținta unor astfel de înțepături prin gimnaziu, când o colegă de clasă brunețică, mititică și plină de coșuri pe față, pe nume Corina, se lua de mine regulat în public, pe stradă sau în clasă, urlându-mi cu patimă răutăți și jigniri, într-un amestec de invidie și furie. Când eram singure sau într-un grup mic, fără de prietenele ei în fața cărora încerca să se impună, se comporta prietenește, ba chiar îmi făcea mărturii triste. În mod similar P. mă copleșește cu elogii despre realizările mele, de fiecare dată când suntem singure, ca în public să mă ia pe post de sac de box, pentru îmbunătățirea stimei de sine.

Am lovit din neatenție mașina din drepta. Eram deconcentrată, iritată și voiam să scap cât mai repede de prezența ei în mașina mea. Stătea pe bancheta din spate și pălăvrăgea inutil. I-aș fi închis gura cu un pumn în freză, dar m-am lăsat de violențe pe vremea adolescenței, când din milă i-am permis unei fete grase, pitice și cu o cicatrice pe ochiul stâng, să mă bată, Roxana. Nu știu de la ce am început să ne certăm, dar îmi amintesc exact momentul în care am realizat că o pot lovi și nu am făcut-o. M-am gândit să-i ofer măcar atâta satisfacție, căci dacă aș mai fi bătut-o, cu toate defectele care le purta, ar fi fost foarte trist atât pentru ea cât și pentru mine. Îmi era milă de ea. Îmi este o milă profundă de mulți oameni pe care-i văd în neputința lor. Vreau și chiar încerc să-i ajut, câteodată permițându-le să rupă bucăți din mine, doar ca să simtă că viața lor este mai suportabilă. Din păcate mă dor tot mai rău refacerea acestor părticele pe care ei le desfigurează din sufletul meu, ca niște lupi flămânzi după acceptare. Lucrez de ceva timp cu mine în încercarea de-a mă debarasa de acest voluntariat inutil de victimă a neajutoraților, care în ciuda aparenței lor de neputință, victimele sunt de obicei foarte potente când trebuie să calce peste alții.

După ce m-a bășcăluit cu stil, P. și-a exprimat dorința de-a se uita împreună cu noi la un film pe proiectorul de la prietenul meu de acasă. Cu pop corn adevărat, așa cum mai face ea cu un alt cuplu de prieteni din Poznań. Am lovit tocmai când îmi imaginam familia perfectă, cu mătușa excentrică adoptată pe post de copil matur, luând locul copiilor noștri pe canapea, de preferință între noi.

Odă americii

Între Europa de Est și State există o diferență de substanță dificil de explicat pentru un nativ est european. În primul rând, ca să o observi corect și mai apoi, ca să o înțelegi, trebuie să fii deschis la nou și pregătit în ați lăsa în urmă obiceiurile și cutumele cu care ai fost îndoctrinat în civilizația care ți-ai format educația. Dacă, întrucâtva vestul Europei este apropiat de State, estul prezintă o cu totul altă lume, a cărei bază culturală s-a construit pe total alte principii.

Unul dintre lucrurile frecvent menționate de călătorii estici prin State este legat de forma de salut a americanilor, Hi, how are you? la care est europenii se simțeau datori să răspundă cu sinceritate, zguduiți de intimitatea întrebării, căci în educația post-comunistă, nu era concepută întrebarea despre starea existențială a oamenilor. O formă de salut pentru americani, banal izvorâtă din complezență și un accent pe persoană, ca subiect central al unei tranzacții sau a unui schimb de cuvinte sau marfă.

Sunt superficiali, decretează des est europenii. Și totuși în superficialitatea lor, americani sunt amabili prin natură, te invită la ei acasă cu ușurință, îți propun dezinteresat să participi alături de ei în activități sau te ajută fără a aștepta ceva la schimb. Sunt deschiși, nu judecă și în nici un caz nu trăiesc în fițe aparente, aceste virtuți ale vieții est europene. Au o libertatea în vorbă și port ce-i definesc ca indivizi, lipsindu-se de falsități inutile, atât de permanente și apreciate în Europa, mai ales cea de Est.

Nu sunt în nici un caz superiori est europenilor nici prin educație, nici prin maniere ori inteligență, dar nici nu încercă să fie. Sunt naturali, cu bune și rele, și pe lângă elemente neplăcute prezente aleatoriu în natura umană indiferent de continent, există acel aspect al mind your own business care-i absolut sublim într-o societate în care oamenii pot alege să trăiască liberi de constrângeri și totodată integrat.

Cel mai frumos a însumat această diferență de cultură un prieten de-al meu polonezo-canadian:

It’s a completely different life here in North America. It’s crazy different.

It’s funny how strangers can become friends here.

Coincidențe

Ne-am întâlnit întâmplător la piscină. M-a salutat și i-am răspuns mirată de prezența lui în Dubai.  I-am prezentat-o pe colega mea care mă însoțea și care tocmai se întorsese la de la training. Stătea în zona de fumat la o țigară, așa că ne-am alăturat și noi, mai ales că, colega-i fumătoare înrăită și trage cu plăcere de fiecare dată când are ocazia. Ne-a povestit scurt că-i în trecere prin Dubai și s-a oprit o zi în plus să se relaxeze. Ce mică-i lumea, mai ales in Dubai, am concluzionat toți trei surprinși!

Am povestit și o a doua țigară, după care noi ne-am așezat pe șezlongurile noastre, doar ca să ne reîntâlnim cu el în piscină. Am petrecut mai bine de o oră cu el împreună, la taclale ușoare, iar înainte de despărțire i-am sugerat colegei să-l chemăm cu noi la cină, că poate plătește, am aruncat eu scurt momeala. Ea a răspuns încântată că-i sugerează la țigară, dacă tot duhăneau împreună. Ne-am strâns lucrurile, iar el a venit să mă salute de plecare, iar eu l-am invitat să ne însoțească seara la cină. Am propus Al Safadi, unul dintre restaurantele mele preferate din Dubai cu mâncare libaneză, aproape de hotel. Am stabilit că ne vedem la opt seara și ne-am retras toți trei să ne pregătim de cină.

Mi-am pus o rochie neagră cu spatele brodat, sandale cu tocuri și ruj roșu. M-am machiat cu precizie, ascultând pe fundal încântarea colegei mele legate de Dubai și experiențele minunate pe care le-a dobândit în călătorie. În timp ce-ți număra primele dăți, prima dată cu Emirates, prima dată la cinci stele, prima mâncare în avion și prima dată în afara Europei, zâmbea bucuroasă la cât de mică-i lumea și ce norocoase suntem să dăm peste un tip mișto în același hotel cu noi, care să ne însoțească la cină. Am zâmbit aprobatoare și m-am parfumat din plin cu aromă de sare și caramel.

Am coborât din cameră precum două Seherezade moderne, cu calm și stil, iar el ne-a așteptat în hol ca un desăvârșit gentleman arab, cu țigară în colțul buzelor, deschizându-ne cu eleganță toate ușile și făcând în jurul nostru toate aranjamentele. La restaurant am mers pe mâna lui,   comandându-ne feluri alese de mâncare, pe care mai apoi nu le-a servit în mod tradițional. A combinat gusturile și aromele în delicate shaorme sau pita sandwich-uri, pe care ni le-a făcut cu pasiune, privindu-ne încântat cum le mâncam seduse de gusturile orientale. I-a adus colegei trabucuri cubaneze, din care am tras și eu un fum, iar când am lipsit de lângă ei, mi-a povestit ea ulterior, i-a cerut numărul de telefon, fiind amândoi încântați de câte coincidențe îi leagă: farmaciști de profesie, specializați în plate și fumători înrăiți. Am vorbit despre ierburi, hașiș, opium, marijuana, melatonină, Xanax și Fairouz. El ne-a povestit despre Alepo, Kuwait și anii lui de studenție. Printre zâmbete ne-a istorisit cum a introdus din greșeală în Kuwait niște frunze de marijuana, pe care le uitase accidental în buzunarul de la cămașă. Venea din Franța și la schimbarea zborului în Istanbul și-a amintit că nu luase frazele din cămașă, petrecând următoarele 5 ore într-un stres fantastic, până a ieșit din aeroport zdravăn și liber.

Ne-am întors două stații de metro pe jos, oprindu-ne la un scurt store check, la rugămintea mea, ca o dedicată angajată ce sunt. La hotel i-am dăruit o sticlă de alcool din bagajul meu, dar prezentată ca și de la amândouă, dar ne-a refuzat politicos, informând-ne că nu vrea să mai ducă nimic ilegal în Kuwait, nu după emoțiile cauzate de frunzele.

Am mai rămas câteva minute cu el în lobby, ca să vorbim despre o potențială colaborare, în timp ce colega a urcat în cameră. Ne-am despărțit zâmbind și i-am mulțumit pentru o seară minunată. A doua zi colega mi-a povestit încântată despre impresia bună pe care i-a făcut-o, remarcând că în afară de burta inestetică, arată foarte bine, mai ales la față, fiind un bărbat bine pe ansamblu și foarte stilat. Mi-a spus că, i-a scris, să-i mulțumească pentru seara petrecută împreună, iar el i-a răspuns cu aceleași sentimente pozitive. Ba chiar a rugat-o să nu-l uite. M-a întrebat dacă e căsătorit, iar eu m-am limitat doar să remarc lipsa verighetei. S-a arătat încântată de perspectiva de a-i face lui un training, iar eu i-am promis că voi face ce-mi stă în putere să ne lipim cumva cu businessul de el.

***

Ne-am întâlnit la piscină. Am lucrat de dimineață, ca mai apoi să mă pot întoarce la hotel mai repede, bucurându-mă în liniște de piscină pentru care am ales hotelul și de compania lui, căci pentru asta l-am chemat în Dubai. Ultima dată ne văzusem în Kuwait, în miez de noapte, când m-a așteptat două ore ca să petrecem dimineața până la răsărit în holul gol am hotelului.

Ne-am așezat bucuroși la soare, sub umbrela găurită și au curs poveștile, cu mâinile lui atingându-le delicat și accidental pe ale mele. Am glumit, am râs, el a fumat, eu am înotat, iar după trei ore petrecute împreună l-am informat că vine colega mea de la training și că trebuie să o aștept în cameră, unde teoretic lucram și ei la ora respectivă pentru prezentarea de a doua zi. Dar, vom veni la piscină, l-am asigurat cu zâmbetul pe buze. Și ce facem, s-a mirat el? Pai, ne întâlnim aici, i-am răspuns firesc. Accidental, l-am asigurat de probabilitatea coincidenței cu un zâmbet și am urcat în cameră, să-mi usuc parțial slipul cu uscătorul de păr și să-mi despachetez geanta de plajă. Voiam să las impresia că o așteptasem în cameră, trândăvind în fața monitorului o prezentare pentru a doua zi.

You are crazy, mi-a zis el zâmbind cu o notă de bucurie. And you like it, a adăugat cu o strângere de mână, în timp ce mă îndepărtam.

***

A intrat în magazin în timpul store check-ului meu, șoptindu-mi că a informat-o pe colegă-mea că vrea să vorbească, cu mine, despre o potențială colaborare după ce ajungem la hotel. Am zâmbit, fără să confirm și am mai pus câteva întrebări vânzătoarei.

Mi-a transmis să-mi verific telefonul cu un glas domol, după care a urmat-o pe colegă afară pentru încă un fum de țigară tras adânc în piept la 37 de grade. Am deschis doar ca să citesc că vrea să rămână singur cu mine. Am zâmbit și câteva minute mai târziu am încheiat seara cu mulțumiri. Colega a urcat prima, iar după ea a urcat și el, doar ca să revină cu un cadou frumos împachetat. În cutia Swarovski am găsit un lănțișor cu o stea din cristale albe și o lună din cristale albastre. Am zâmbit surprinsă, mulțumindu-i încântată pentru gestul frumos și cadoul minunat. I-am spus ca nu era nevoie, dar mi-a amintit ca si eu i-am făcut un cadou când ne-am văzut data anterioara.

A doua zi, de la piscină i-am trimis o poza cu lănțișorul strălucind frumos pe bustul meu sub razele dimineții.

Cât de dezamăgitoar este aceast subiect?

M-am întors acasă după o zi plină la muncă, în care am speculat un pic pe o situație creată de niște circumstanțe favorabile. Am mai purtat o discuție despre un proiect adițional, un al doilea job care mi-a fost propus și pe care mă gândesc să-l accept, și o potențială propunere de afaceri, un fel de al treilea job, care îmi va fi prezentată în zilele următoare. M-am simțit grozav în lumina noilor perspective de dezvoltare profesională și a noilor posibilități de câștig financiar. E grozav să fii apreciat și să ți-se propună să participi la proiecte, să te caute munca în loc să o cauți tu pe ea, dar și mai grozav este maturitatea mea profesională, care cu încetul își face loc în abordarea mea. Am o abordare mult mai matură, mai amplă, mai strategică și managerială pe ansamblu a problemelor. Țelul meu este să devin director de export până împlinesc 40 de ani la o firma buna. Este realizabil, am și refuzat deja astfel de oferte, pentru că veneau de la companii prea mici și controlate direct de proprietar, iar în astfel de afaceri nu mai vreau să mă bag, fiind riscant și contraproductiv. Încerc să fructific cariera mea profesională și mă concentrez pe țeluri precise, pe îmbunătățiri și pe alinierea veniturilor mele la nivelul de trai pe care mi-l doresc.

Cu planurile respective în minte, m-am întâlnit după-masă cu o prietenă, care tocmai și-a schimbat locul de muncă. Lucrează pentru o firmă, la care fusesem și eu la interviu mai de mult (pentru o altă poziție, pe care până la urmă nu au mai angajat pe nimeni) și este foarte mulțumită. I-am mărturisit că, și mie mi-a plăcut firma respectivă, și chiar dacă poziția nu era pentru mine interesantă, s-a meritat să merg la interviu, ca să cunosc oamenii respectivi și să am contact cu modul lor de gândire. Anterior, lucrase o lună pentru o altă firmă la care fusesem la interviu. Acolo eu am aplicat pentru poziția de manager a departamentului de export, poziție care ma interesa, dar firma era dezastru. Interviul la firma cu pricina mi-a lăsat o impresie foarte proastă prin agresivitatea directorului față de mine vs. simpatia proprietarului. Am discutat cu ea impresiile mele despre situația firmei, adunate in vreo oră de discuții, iar ea mi-a confirmat exact aceleași lucruri, trăite pe piele ei o lună de zile.

Am abordat și alte subiecte, petrecând o după amiază foarte plăcută împreună, plimbându-ne pe lângă plajă și oprindu-ne la o ciocolată caldă pe o terasa.

M-am întors acasă plină de energie, bucuroasă de succesul prietenei mele și privind cu încredere spre realizarea planurilor mele, doar ca să citesc într-un comentariu pe blog, din nou despre statutul meu amoros și raportarea mea față de un potențial partener în viața privată.

Oau, cât de dezamăgitor poate să fie acest subiect? 😦

Momentan nu sunt implicată în nici o relație. De un an sunt singură, de câteva luni sunt disponibilă, mi-e bine, sunt fericită și am alte lucruri mai importante de făcut momentan, decât să mă gândesc la compromisurile pe care le-aș face în speranța unui cuplărai cu un eventual partener amoros.

Vara si oamenii in Polonia

A început adevărata vară poloneză, cu temperaturi de 17-20 de grade Celsius ziua și 13-15 grade noaptea, rafale de ploaie, vânt și nori, mulți nori. E atât de înnorat că la 10:30 ar trebui să aprindem lumina în birou. Vara în Polonia este un lung chin de melancolie, lipsă de chef și de vitamină D, cu oameni tăcuți și multă votcă în serile reci.

Polonezii sunt un popor prietenos, deschis și primitor, dar cu măsură. Există în prietenia lor o anumită distanță, în deschiderea lor o anumită limită și în primirea lor o reținere. În Polonia se trăiește discret, viața nu ți-e analizată prea tare de prietenii sau vecinii băgăreți, nu împarți cu nimeni oalele și ulcelele tale, dar nici mâna aia de ajutor, nu o primești chiar așa ușor și de la oricine, deși declarativ mulți viteji se arată, mai ales după război.

În Polonia realizezi după o vreme că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ceea ce pe lângă o tristă dezamăgire, este și un mare confort. Este confortul de a fi lăsat în pace, de a nu trebui să răspunzi nimănui, de a nu fi nevoit să te justifici, să explici, de a nu fi pus în postura comunicării, mai ales atunci când nu vrei să ai interacțiuni umane profunde.

Observ la ucrainienii sau belarușii mutați în anii recenți în Polonia un anumit dor de ”casă”, dor de interacțiune umană în stare primară, de apropiere voluntară, de vorbărie destăinuitoare. Majoritatea adulților nu se regăsesc în Polonia și nu se integrează, pentru că asta ar însemna o anumită renunțare la sine și preluarea unei atitudini de distanță, pe care nu sunt dispuși să o facă, nu la maturitate. Este lipsa empatiei naturale, pe care nemții și scandinavicii o înlocuiesc cu nevoie exprimării empatiei, care de fapt nu mai există în sufletele reci ale oamenilor.

De la frigul de afară s-au răcit și sufletele.

Cine plătește?

În weekend discuții filosofice cu niște amici despre relații, dinamica dintre parteneri și nota de plată. Am povestit aici din experiența mea cu fostul soț și cum mi-am remodelat așteptările, dar se pare că nu este o experință singulară, fiind destul de la modă în timpurile curente. Așa că, împărtășim din experiențele altora:

Pat este o gagică simpatică, foarte artistă și zâmbăreață. Acum ceva vreme o ardea cu un prieten la modul de amiciție și ceva mai mult, până într-o zi de sâmbătă. Se trezise din mahmureală la prima oră a dimineții, doar ca să realizeze că a pierdut cadoul de nuntă, pe care trebuia să-l livreze la vreo 150 de km, câteva ore mai târziu în timpul zilei. Petrecuse noaptea cu el, tânărul divorțat, sprinten și voinic, cu mașină în dotare, abonat la toate petrecerile posibile, mereu în căutare de inspirație și un loc de muncă, nemulțumit de poziția lui de funcționar bancar plictisitor. Și îi povestește ea pățania cu pierderea cadoului, uitat alături de o pereche de pantofi în tramvaiul ce o aducea acasă, după întrevederea lor romantică și lungă, când a realizat că pe lângă durerea de cap cauzată de mahmureală și durerea financiară, cauzată de pierderea cadoului, mai are o durere, cea a transportului. Nu găsea nici o mașină disponibilă (la Blablacar) care să o ducă la timp în orașul natal pentru nuntă. La care prietenul ei îi zice că ar duce-o el, dar nu are benzină. Dar, de consolare o invitat-o la o petrecere seara, iar a doua zi a dus-o cu mașina la plajă.

I-am zis de la obraz că pe ăla îl doare în pulă de ea. Nu i-a prea plăcut, consolându-se cu ideea că ar fi fost prea mult din partea lui să o ducă până acasă la mă-sa pe banii lui. Plan la plaja erau doar 50 de km.

***

Jas este un gagiu de 40 de ani, inteligent, simpatic, direct, glumeț și prietenos, pe care l-a lăsat nevasta după aproape 20 de ani împreună, o casă, o masă și două fiice frumoase. L-a părăsit pentru altul, cu care s-a recăsătorit și are un al treilea copil. Jas a fost atât de șocat de situație că și-a cam sabotat afacerea până aproape a falimentat, și-a băgat pula în rutina socială și s-a cărat pentru o lună în Thailanda. Acolo a întâlnit o localnică pe care a declarat-o dragostea vieții lui și a pus la cale planul măreț de aducere a ei în Polonia. Vreo 6 luni a trăit amorezat până peste urechi, comunicând fiecăruia și oricăruia dorea sa-l asculte, cât de atașat și îndrăgostit este el de jumătatea thailandeză, găsită în sfârșit. S-a dat peste cap de mai multe ori, a aplicat și s-a înregistrat la toate aplicațiile posibile numai să o aducă pe gagică în strălucitoarea Europă. Aproape a venit tipa, când maică-sa s-a opus în ultima clipă, cumva circumspectă în dragostea asta năzărită pe neașteptate. Jas nu a zburat din nou pana acolo încercând să-și convingă viitoare soacră de intențiile lui pure, ci s-a consolat local cu refuzul, și i-a cerut frumos jumătății lui de inima, să-i returneze banii pentru investiția deșartă.

Pe vremea amorului cu fluturași in stomac i-am zis în glumă că o poate închide în pivniță, ca să aibă thailandeză pe stil musulman, dar s-a ofticat de glumea mea prostă. Observ că a preferat să fie ”domn” până la capăt, fără glume, dar banii ceruți înapoi.

Prieteniile

Tocmai am trecut pe lângă o fată de vreo 16-17 ani, ce purta o rochie cum am și eu in dulap și pe care o port destul de des vara, in timp ce meditam la prietenia mea cu polonezele, dezamăgită de o altă poloneză.

Probabil ar trebui sa ma împac cu gândul ca nu-mi vor fi niciodată prietene adevărate și asta e. Parțial le inteleg. E nașpa sa vezi o străină de 37 ce se îmbracă cu o rochie pe care o poartă una de 17, arată bine și-i conștientă de treaba asta, in timp ce tu ești atât de nesigura pe tine, ca nu ești in stare sa spui ca ai 36, deși arați mai tânăra. Și probabil e la fel de nașpa sa te crezi mare guru motivațional și plină de încredere, in timp ce prietena ta de pe alte meleaguri a terminat un doctorat la facultatea ta de casa, pe care tu l-ai abandonat și face dublul de bani pe care îl faci tu, in timp ce se plânge de jobul ei plin de calatorii și vânează ceva și mai bănos.

Partea proasta e doar ca, atunci când le-am ales pe pizdele astea de prietene m-am uitat bine la ele, sa fie și frumoase, și deștepte și sa aibă ceva valoare.

Știu ca și eu sunt competitivă, că nu-i ușor sa ții pasul cu mine, dar eu nu -mi doresc să concurez cu prietenele mele, ci sa ma bucur de succesul lor și sa le susțin in alegerile lor, in necazurile sau dilemele pe care le au. Prieteniile pe care mi-le fac sunt cu oameni de la care pot sa invat ceva, care au o anumită valoare.

Bănuiesc ca, după o anumită vârstă pur și simplu prieteniile adevărate nu se mai leagă.

Relatiile după

Relațiile după ce amorul s-a stins și copii s-au născut sunt de fapt niște parteneriate, menite sa-ți facă viața mai ușoară și cam atât. Pe la 30, când mergi spre 40, îl cunoști atât de bine pe celălalt, ca știi când se va scormoni in nas și cum ii pute băsina. Intimitatea a fost de mult depașită, ca sa-ți mai stârnească vreun fluture prin stomac, iar verigheta ți s-a imprimat pe deget, iar dacă o scoți, tot se vede. E momentul in care cuplurile relativ normale, fără grave carentele de comportament, trec la agățat, ca sa-și tragă pereche. Perechea e un cuplu similar ca potentă financiară, ca sa ne permitem vacante impreuna, atrăgător fizic, profesional sau pe interes, dar cu slabe șanse de combinări încrucișate, dacă suntem prea geloși, ori cu șanse mari, dacă suntem prea disperați. Oricum cele mai faimoase cuplăraiuri de amanți sunt printre prietenii comunii, gen sora de suflet a nevestei. Cam acesta e modelul cuplurilor după un timp, să se cupleze in perechi, cu alte cupluri care le-ar putea stârni interesul și ridica adrenalina, ca altfel plictisul in doi i-ar mânca cu zile. Cuplăraiul e mereu în cupluri și nu cu radicali liberi, căci la ăia e planează pericolul de haos prin preajmă. Am trăit și eu cuplăraiuri din astea 4×4 și credeam ca sunt mișto, până m-am apucat de divorț. Atunci am realizat brusc cât de fragile sunt prieteniile între cupluri și cât de superficiale. In astfel de combinații nu ești dorit ca individ, ci strict ca jumătate. Individul e cuplul, iar tu ești o bucata semnificativă in pereche, dar inutilă individual. Nici un cuplu nu e interesat sa se întâlnească cu tine fără pereche, iar valoarea ta e direct proporțională cu jumătatea de care dispui. Când jumătatea ta e 0 și tu ești la fel.

Între timp eu am trecut la combinații individuale, care se potrivesc mult mai bine personalității mele, dar nu pot sa nu ma gândesc la viața după ce voi fi intr-o relație. Oare ma voi întoarce la combinații de 4×4 sau voi fi prea ingretosata de ele?

Divorț – sfaturi practice

Înainte să mă căsătoresc, credeam că divorțul e o treabă relativ banală, similară cu căsătoria. Te căsătorești și divorțezi, cam cum vrea mușchiul tău, după același stil în care te combini sau te desparți. Total greșit, naiv și costisitor!

În primul rând căsătoria nu e o treabă banală, chiar dacă așa o asociezi în mintea ta, pentru că în mintea celor din jur și mai ales a jumătății tale, lucrurile stau total diferit. În următoarele luni și cu puțin succes în următorii ani, realitatea ta se va schimba diametral și pe nesimțite. Petrecerea aia de pomină cu pălincă și rude, pe care nu le cunoșteai, nu a fost doar așa, o chestie pe care trebuia să o faci și tu, pentru că o fac și alții, ci jugul în care ți-ai băgat capul de bună voie și nesilit/ă de nimeni. Eh, exagerez, căsătoria e frumoasă pentru îndrăgostiți și naivi, cel puțin la început.

Revenind la subiect, divorțul e o treabă mult mai serioasă decât căsătoria și mult mai dificilă de rezolvat, căci deși e relativ ușor să-ți pui pirostriile în cap, e al naibii de greu să ți-le scoți. Dacă ajungi să divorțezi, din diverse motive, din vina ta sau a jumătății, din inițiativă comună sau individuală, la notar sau judecătorie, e important să iei în considerarea câteva aspecte esențiale. Înainte să le înșir, așa adăuga că, le-am cules în practică, din diverse surse, unele la timp, altele prea târziu:

  • Jumătatea – de care divorțezi nu mai e și nici nu va mai fi vreodată prietenul sau confidentul tău. Rar există povești franțuzești cu foștii soți ce trăiesc în armonie și pace. Se pot întâmpla minuni din astea, la câțiva ani după ostilități, când se va instalat o nouă armonie, precedată de obicei de scandal. Sunt prea multe emoții în joc, ca să nu refuleze toată treaba, iar dacă nu ești pe fază ți-o iei în freză urât de tot, deci ia asta ca pe o regulă și bucură-te de excepție. Uită de abureli că e mama sau tatăl copilului tău, asta e gargară pentru naivi. Când se scoate gunoiul de sub preș și se împroașcă lumea cu el, trebuie să fii pe fază, ca să ți-o iei cât mai puțin peste ochi. La divorț e ca la război, totul e posibil și dacă iei țeapă o faci pe barba și banii tăi. Depinde mult de cine divorțezi și din ce motive, că nu se ajunge de fiecare dată la căcaturi, dar cu siguranță se trece pe lângă ele, iar când te aștepți mai puțin jumătatea perfectă te împinge cu spor în ele. Consideră că omul pe care îl iubeai cu patimă acum câțiva ani, e noul tău inamic. Știu că sună nașpa rău de tot, dar asta e realitatea, iar atunci când cineva îmi spune că s-a despărțit amicabil și i-a lăsat la ex-ului/ei totul, nu a făcut-o din mărinimie, ci din vină sau forțat/ă de împrejurimi.
  • Avocatul – e prima persoana pe care trebuie să o vizitezi când își trece prin cap posibilitatea unui divorț, că îl vrei tu sau că, ți-se cere. Nu mergi nici la mă-ta și nici la prietena din copilărie ca să-ți plângi mucii, ci îi sufli frumos în batistă la avocat, indiferent că, divorțul e amicabil sau cu scandal. Prima dată cunoaște-ți drepturile și posibilitățile, iar apoi poți decide ce vrei să faci cu ele. Dacă nu își place de primul avocat pe care nimerești, du-te la altul, căci avocatul e ca psihologul, trebuie să se potrivească. Nu te zgârci la bani, pentru că poți pierde mult mai mult! E important să știi ce să îi ceri avocatului și cere-i cât mai mult pentru că, oricum să primești mai puțin.
  • Strategia – se construiește cu avocatul și nu cu vecinii de blog sau colegii de serviciu. E bine să te consulți cu câteva surse cu experiență, trecute prin divorț, ca să vezi ce și cum au făcut ele, mai ales cum au greșit. Nu îți bate gura degeaba cu oameni care nu au trecut prin asta, că vorbesc de multe ori în pungă. La avocat afli cum trebuie să te pregătești, ce trebuie să aduni, de la bonuri fiscale, la extrase de cont sau înregistrări telefonice. Înarmează-te bine, blindează-te ca lumea, pentru că orice detaliu îți poate fi de folos. Adună probele și dovezile sistematic și cu sârguința, fii ordonată cu asta, pentru că o mare parte din muncă e a ta. Fă o listă cu potențiali martori, nu neapărat care sunt împotriva jumătății, dar și care să te vorbească pe tine de bine. Contactează-i să vezi ce zic, vin sau nu, și nu te supăra prea tare când te vor refuza. Când definitivezi strategia cu avocatul, ia in considerarea vina, elementul definitoriu în cazul unui divorț. Nu știu cum e prin alte părți, dar în Polonia dacă îți scoți jumătatea vinovată de divorț, îi poți cere pensie alimentară pentru tine ca fost soț/soție până te recăsătorești, pe baza faptului că ți s-au înrăutățit condițiile de viață după divorț. Și, nu e chiar așa simplu, să ai un adult în întreținere peste noapte, cu care nici măcar nu te fuți și nici o lingură de mâncare nu îți face!
  • Familia – la divorț se împarte în două, ca și înainte de căsătorie: familia ta și familia jumătății tale. Familia ta – dacă ai noroc și nu te fut la cap să nu divorțezi, atunci ai tras primul loz câștigător. Dar dacă ai ghinion, cum se întâmplă de obicei, atunci dă-le cu ignor și vezi-ți de ale tale. Le poți povesti momentele proaste, pe care le ascunde-i sub preș, dar le vor minimaliza oricum, așa că nu te obosi cu ei prea mult. Păstrează-ți energia pentru lupta serioasă. Pe termen lung vor fi alături de tine indiferent de ce decizie ai luat, așa că nu are rost să te cerți cu ei și nici nu încerca să le explici părerile inițiale. Familia lui – indiferent cât te iubeau și adorau înainte, acuma divorțezi de unul de-al lor, deci inevitabil vor trece de partea lui. Dacă familia lui era mișto, din păcate trebuie să accepți că o să suferi pierdere asta. S-ar putea să vă mai îmbunătățiți relațiile ulterior, dacă scandalul de la divorț e mai moderat.
  • Prietenii – divorțul este un test excelent al prieteniei, pentru că cei cărora le pasă de tine se vor blinda în jurul tău și te vor susține. În schimb, cei care erau prieteni pe interes, se vor debara de tine, ca de o piesă stricată, după ce în prealabil te-au descusut bine de toate detaliile. Cine te susține și te încurajează la divorț este un prieten de încredere ce merită apreciat pe termen lung. Fii pregătit/ă pentru orice, căci oamenii de la care o să te aștepți mai puțin te vor susține, în timp ce aia pe care îi credeai frații tăi de suflet, vor deveni dușmanii tăi cei mai aprigi. Și fii atentă la femei, dacă ești și tu femeie, căci prietenele tale pentru care îți rupeai de la gură, se vor dovedi scorpii în totă regula. Nu fi tristă când se debarasează de tine, ci doar bucuroasă că și-au dat în sfârși arama pe față, ca să facă loc oamenilor valoroși din viața ta.
  • Comportamentul – odată ce știi o treabă, trebuie să îți schimbi comportamentul. Scoate gunoiul de sub preș fără de milă, analizează-l, disecă-l și stabilește pe ce stăteai de fapt. Încetează să iți mai ascunzi nemulțumirile și cere ajutorul celor din jur. Nu mai minți, ca să-ți acoperi nefericirea, căci trebuie să ai motiv întemeiat de divorț, iar dacă nu îl găsești, o să-l găsească partea adversă. Nu trebuie să umpli lumea cu pretexte și denigrări ale fostei jumătăți, dar nici nu o mai spăla în ochii celorlalți. Politica tăcerii nu e bună la divorț și dacă vrei să ai aliați, trebuie să începi să vorbești. Rolul victimei e perfect, dacă vrei să ieși câștigat din divorț, pentru că e rolul pe care vrea lumea să-l vadă și asta te ajută cel mai mult si la judecătorie. Chiar dacă tu ești persoana puternică din cuplu, toți simpatizează cu victima, deci dă lumii ceea ce vor și nu te aștepta să îi poți educa pe cei din jur. Sparge fără de milă imaginea familiei perfecte, construită cu trudă și spuneți versiunea, pentru că ai o singură șansă să fii prima. Acționează în interes propriu și fără de milă, împotriva tuturor care îți stau în cale, având în minte faptul că totul are un final și odată pronunțat divorțul, toate elementele astea se așează. Ele vor dispărea, totul se va sfârși, iar tu vei rămâne cu ceea ce ai reușit să îți negociezi, atât. Nimeni nu îți da nimic pe gratis sau ochi frumoși. Acesta e momentul la care trebuie să fii egoist și să te intereseze exclusiv binele tău, caci  partea cealaltă va face exact la fel.
  • Copii – i-am lăsat la final, pentru ca sunt elementul cei mai dificil la divorț. Unii ar zice că sunt banii, dar eu nu sunt de acord. Banii îi poți oricând face, iar libertatea e mai valoroasă decât orice banii. Copii sunt însă, gaura neagră din toată călătoria stelară a divorțului. Dacă aveți copii împreună, trebuie să iei câteva decizii foarte dure și concrete, despre cum va arăta îngrijirea lor, pensia alimentară, timpul și modelul lor educațional. E bine să ai un plan al tău, o viziune, să știi ce vrei și să încerci să obții asta la divorț. In cazul in care, viziunile voastre coincid o să vă fie mult mai ușor, dar dacă nu coincid, e important pentru tine să îți impui viziunea ta. Dacă ești mamă, nu exagera cu a ține copilul legat de tine, pentru că are nevoie de ambii părinți, iar tu doar te vei frustra dacă îl îngrijești singură. Dacă ești tată, nu da bir cu fugiții, dar nici nu încerca să separi copilul de mamă prea repede. Binele copilului prevalează, după ce ți-ai asigurat binele tău, pentru că un părinte nefericit, frustrat și nemulțumit, nu poate să-i asigure copilului lui, ceea ce lui îi lipsește.

Și, pentru că ați avut răbdare să citiți până la final, o veste bună: totul se termină până la urmă, chiar și iadul divorțului. O să vă ia cam 2 ani să vă reveniți, iar o nouă dragoste după un divorț acru, e ca și primăvara după o iarnă grea, binevenită, meritată și mult mai apreciată :).

Whatsapp și viața socială

M-am uitat la Her, doar ca să-mi dau seama cât de mult mă aseamăn cu eroul principal îndrăgostit de un calculator. Nu am ajuns la etapa de-a face sex la telefon, dar sunt aproape, căci sentimental îmi proiectez toate trăirile prin Whatsapp. Sunt maestră a flirtului și a conversațiilor online, preferabil scrise și nu grăite. Am o listă consistentă de bărbați cu care conversez regulat și întotdeauna la ore târzii, flirtând și glumind despre nimicuri și o de femei cu care disec tot ce ține de viață, experiențe, frustrări, supărări, planuri, iubire și bărbați. Practic trăiesc prin telefon, menținând activ contactul cu oameni aflați la sute și mii de km depărtare, povestindu-le despre mine detalii mult mai intime și mai private, decât spun celor care sunt fizic în jurul meu. Mă simt prea sătulă, plictisită și obosită, ca să o iau de la capăt cu relațiile de prietenie acum și aici. Dezamăgirea de a fi aruncată în neant odată cu divorțul de fostul soț, mi-a tăiat apetitul pentru prieteniile și contactele fizice.

De doua ani sunt în trecere pe „acasă”, adică locul în care locuiesc momentan, numărând cu nerăbdare zilele până la următoarea plecare. În fiecare an țelul este să fiu plecată lunar din Polonia, ba chiar de două ori pe lună dacă se poate. Când călătoresc, sunt „regina vieții”, cum îmi zic colegii ca să revin o supusă oarecare de fiecare dată când mă reîntorc. Și atunci, pentru că realitatea-i insuportabilă, evadez din ea în telefon, trăind cu mintea la km depărtare. Câteodată mă sperie lipsa mea de socializare locală, mai ales la caracterul meu guraliv, expansiv, deschis și super prietenos, normal fiind întotdeauna încântată să cunosc noi oameni, doar că nu de aici. Local, nu mă regăsesc, evit oamenii și conversațiile inutile, refuzând să socializez. Poate că, nu vreau să prind rădăcini, după ce mi-au fost tăiate odată, și tot ce-mi doresc de fapt este să plec aici, să o iau de la capăt, într-un loc nou, cu oameni noi și un început diferit.