Etichetă: relatie

Albastru

~ Căpşunăriţa ~ 25 comentarii
sincerely-media-gPnHi8AmO5k-unsplash
Photo by Sincerely Media on Unsplash

A trecut mai bine de jumătate de an de relație și mă văd pusă în fața faptului de-a admite că paradisul nu-i nici pe departe văruit în roz cu sclipici, ci mai degrabă într-un albastru rece. Sexul merge și clipele frumoase sunt încântătoare, însă perfecțiunea superficială învelește un conținut putred de indiferent, egoist și delăsător. Înainte de-al spoi cu cerneala colilor scrise la nervi, trebuie să admit că ”prietenul” meu este încă în stadiu adolescentin de băiat și nu de bărbat la aproape 40 de ani.

Este un companion excelent pentru petrecut timp liber împreună, fiind un grozav tovarăș de aventură, partener de sex și cam atât. Acolo unde încep problemele, când este necesar un bărbat, ia-l de unde nu-i, căci arhitectul boem este de mult instalat în fața unui monitor, unde o arde cu pasiune pe LoL. Faptul că, mi-a lovit un nesimțit polonez mașina într-o parcare ori că mă zbat să-mi să ajung la un mecanic în afara orașului, sunt probleme secundare și mai ales nu sunt ale lui, ci ale mele, pe care de preferință trebui să le rezolv singură. Normal că, după spusele lui suntem într-o relație avansată, dar care în realitate rezonează cu sprijin concret minim. În relație avansată, dar fiecare cu pizda mă-sii, cum ar veni. Noroc că, după criteriile mele suntem încă la începutul aventurii, când fiecare este parțial liber de contract, individualist și libertin, căci dacă m-aș fi luat după el, permițându-mi să cred altceva, m-aș și sufocat de mult în dezamăgire.

Pentru că-mi pasă și încerc să nu urmez modelul de succes de până acum cu luatul catrafuselor și Tindereala, am tot subliniat problema. I-am explicat clar și răspicat, în scris și verbal, de fiecare dată când a călcat pe bec ce nu-mi convine. Și de fiecare dată, el a încercat la început cu manipularea și după ce nu i-a mers, a recunoscut cu ”poate” în față, ca la final să promită schimbarea. Anumite modificări pozitive au avut și au loc, mai ales imediat după ceartă, însă schimbarea reală se lasă așteptată, iar treptat eu cam încep să devin sătulă de situație. Nu-mi plac momentele de tensiune și nu vreau să mă simt ca un ”Hitler” al relației, cu ordine și pretenții, însă nu sunt nici satisfăcută cu nivelul de atenție și susținere pe care mi-l oferă. Probabil aș putea să o mai duc câteva luni cu ceea ce este acum pe masă, însă până la urmă m-aș sătura să-mi pierd vremea cu un ”autist emoțional”, care nu vrea să priceapă că implicarea cu rupere, nu-i compatibilă cu relația avansată.

În apărarea lui, mărturisesc că-i înțeleg problema, fiind obișnuit să aibă o atitudine indiferentă în multe situații critice pentru majoritatea, din cauza unor experiențe personale nu prea plăcute din trecut. Îmi dau seama că nu se comportă autist emoțional intenționat cu mine, căci la fel (și mai rău după spusele lui) s-a comportat cu partenerele anterioare. De asemenea, apreciez deschiderea lui pentru discuție, repetându-mi mereu că trebuie să discutăm totul și să ajungem la o înțelegere. Normal că, în timpul discuțiilor încercă să manipuleze, dar nu-mi merge (fostul soț m-a spălat deja în toate apele la faza asta) pentru că eu sunt pregătită cu argumente logice și concrete, nu mă dau ușor bătută, așa că stă, ascultă, îmi mai dă dreptate și ulterior introduce anumite schimbări. Este foarte preocupat să nu-l părăsesc, într-un fel pe bună dreptate, căci mai am gânduri din astea, dar mie nu partea asta mi-se pare cea mai tragică. Mai tragic ar fi să rămânem împreună nemulțumițită.

Mă întreb dacă, oare toți bărbații trebuie educați ca să primești tot ce-i mai bun de la ei, ori am eu norocul acesta, de-a da peste needucați ori peste cei care mă dresau educau pe mine?

Fragmente

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

img_7197

Urăsc neliniștea de după ceartă, când filmul întâmplărilor se derulează în mintea mea cu viteză, ajungând să regret gesturi și să-mi reproșez inacțiuni tot la a doua secondă. Mă râcâie momentele de suspans, când totul se amestecă într-o nebuloasă de sentimente, cuprinzând tăcere, acțiune, durere și plăcere deopotrivă. Și dintre toate cel mai tare mă înspăimântă necontrolabilă mea sălbăticie, ce din plânsetele deznădejdii poate trece în decursul câtorva minute în furie sau pasiune brutală.

Când pierd controlul îmi amintesc că sunt un vulcan pasional pe care-l astup câteodată cu dopul rațiunii. Rațiunea se pierde însă pe drum în fața emoțiilor fierbinți pe care le emană în mine, situațiile pe care nu le pot controla. În sălbăticia mea ador să mușc, să zgârii, să urlu și să mă fut până la epuizare. Pasiunea cu care mă implic în orice este direct proporțională cu răceala pe care o servesc când sunt dezinteresată.

Mă obosesc momentele de tensiune, discuțiile repetitive, promisiunile neurmate de fapte și mai ales reproșurile pe care trebuie să le fac. Nu vreau să lupt și acasă, însă dacă vreau să-mi ofer ceva mai bun, sunt conștientă că nu voi primi pur și simplu.

Iubirea și stilul de viață

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

img_7308

Ne-am despărțit de ea și l-am rugat pe el să mă ducă acasă, motivând că-i pe drum. De fapt doream să mai rămân cu el câteva minute, schimbând onest și direct păreri și opinii, pe care nu le puteam spune între șase ochi. În timp ce a întors mașina, mi-au revenit în minte momente din timpul discuției abia încheiate în care familiaritatea noastră evidentă se manifestase prea deschis, de la întrebările detaliate despre prietenii și verișorii lui, la atingerea ușoară a mâinii lui, ce mi-a scăpat într-un moment de neatenție. Ea știa că noi fusesem împreună, ba chiar ne-a ajutat să mascăm legătura pe vremea când eram măritată, așa că nu a reacționat la familiaritatea noastră libertină de acum.

Rămași singuri am dezbătut aspectele nediscutate la masă, eu mărturisindu-i printre altele că mă întâlnesc cu cineva. El nu și-a ascuns curiozitatea, ba chiar și-a manifestat interesul de-al cunoște. L-am tachinat despre iubita lui actuală, cea care mi-a urmat mie, iar el a promis o invitație la nuntă, dacă se decide să-i dea inelul.  Printre rânduri a scăpat un ”dacă nu vrei să fii cu cineva, nu te reține nimic, nici măcar verigheta”, la care eu m-am simțit datoare să-i explic că, după separarea de fostul soț, eu nu mi-am dorit o relație serioasă (unde viziunile noastre intraseră în conflict), fiind prea îndrăgostită și fascinată de nevoia mea de libertatea.

Din politețe am ales să pun nereușita relației noastre pe seama dorințelor noastre diferite, a lui de a se angaja într-o relație stabilă emoțional și a mea de-a zburda prin lume. Am vrut să curăț atmosfera de epavele sentimentelor noastre cândva intense și să păstrez prietenia, pentru că-mi place compania lui, este interesant, isteț, glumeț și relativ de încredere.

Coborând din mașină am realizat că mi s-a confirmat încă odată că am luat decizia corectă în ceea ce-l privește, deși atunci când m-am despărțit de el nu știam prea bine de ce o fac. Aveam doar un sentiment ciudat că nu mă potrivesc în contextul pe care el îl crea, că nu-mi găsesc locul și nici spațiul în familia lui, în lumea lui, că stilul meu, așteptările mele, ce-mi place mie să fac și modul în care aleg sa-mi trăiesc viața, pur și nu se pliază pe așteptările și oferta lui.

A doua zi dimineața, în timp ce-mi puneam o rochie în stil Charlotte pentru muncă, mi-am amintit de incidentul mănușilor, când m-am prezentat la părinții lui acasă stilată cu o pereche de mănuși fără degete, pe care taică-său le-a luat în derâdere. L-am privit cu indulgență și, deși îmi stătea pe limbă, am evitat să-i explic, că-i vorba de stil. M-am abținut, pentru că știam că nu va duce nicăieri, ba chiar mă va lua de înfumurată. În schimb, am început să-mi pun problema la modul serios, dacă-i aceasta familia la care vreau să mă alătur, concluzionând că nu voi avea peste ani prea multe subiecte în comun cu ei. Câteodată pur și simplu nu aparții, iar după ce infatuarea dispare, rămâi cu  familiaritatea, lucrurile pe care le aveți și faceți în comun și sentimentul/nevoia aparținerii. Instinctul mi-a spus că acestea vor lipsi de aici.

Relația all inclusive

~ Căpşunăriţa ~ 22 comentarii

joshua-coleman-fXls-tVemno-unsplash

Photo by JOSHUA COLEMAN on Unsplash

M-am așezat destinsă la masă, mi-am comandat micul dejun și am așteptat, meditând la concluziile serii anterioare, lungă, obositoare și învârtită în jurul nevoilor unui copil de șase ani ce nu voia în ruptul capului să adoarmă. Aveam o întâlnire cu o prietenă și m-a informat că întârzie puțin, suficient cât să mă bucur de liniștea locului. Era o dimineață poloneză frumoasă de vară, cu vânt răzleț și soare cu dinți ce zâmbea dintre nori. Am zâmbit și eu, dar ironic, rumegând la concluziile trase după a doua seară consecutivă în care se repetase scenariul cu băiețelul lui ce refuza să adoarmă, iar noi așteptam rupți în gură de oboseală ca să-l ia somnul și să putem petrece ceva timp de adulți împreună nestingheriți. Adică să ne futem, scurt și la obiect, pentru că eram deja disperați amândoi, cum sunt adulții, după un orgasm. Ciudat cum natura ne-a făcut cu chef de sex și după ce facem copii, într-un fel ca o răsplată, dar de multe ori ca o pedeapsă, când nu se poate primi răsplată.

Fusese deja a doua seară când nu ne-au ieșit planurile și eu trecusem de bariera frustrării, pășind în teritoriul ironiei, de unde contemplam relaxată la relația all inclusive de care beneficiam, cu părțile ei bune în același pachet cu părțile ei mai puțin plăcute. Mi-a sosit ceaiul de mentă pe când am realizat că, există elementul acesta domestic în relație pe care-l găsesc câteodată copleșitor. În ultimul timp presărat cu geloziile copiilor de ambele părți, cu manifestările lor de nesiguranță și cu fricile că vor fi abandonați, dacă noi ne iubim unul pe celalalt, ”mai mult decât îi iubim pe ei”, de la fiică-mea citire. A mea, fiind mai mare a fost vocală în crize, exprimându-și prin cuvinte nemulțumirile și temerile ce-o măcinau, întrebându-mă clar și răspicat, dacă-mi iubesc prietenul mai mult decât o iubesc pe ea. În schimb a lui fiind mai mic, se manifestă de obicei indirect, ceea ce-i mai greu de recepționat și ameliorat, deși câteodată o dă pe șleau, cerându-ne recent să nu ne mai sărutăm.

Este prima dată când mă confrunt cu pachetul complet din relație și este ciudat. Probabil mai mult ca sigur că, dacă nu aș fi avut și eu copilul meu, dădeam bir cu fugiții de mult. Dar am, și asta schimbă diametral modul în care se pune problema, deoarece aduc cu mine același bagaj ca și persoana de lângă mine. Că-mi place sau că nu, trebuie să mi-l asum și să iau situația în piept așa cum vine ea, cu tot pachetul all inclusive.

Cât timp am ținut copii departe de relațiile mele adulte a fost perfect, mirific de altfel, progeniturile noastre fiind doar un număr, câteva telefoane, motive de laudă sau scurte povești. Acum, împreună cu copii în aceeași oală, viața nu-i cea mai răbdătoare, vacanțele nu-s hoteluri de cinci stele și-o motocicletă, planurile de sex sălbatic nu mai ies de fiecare dată, ba chiar nu ies destul de des și singurele urlete pe care le auzim sunt provocate de durere și nu de plăcere.

Când în prima zi a anului băiețelul lui s-a băgat de dimineață în patul nostru, nu am înțeles pe loc implicațiile acestei relații, iar acum, la jumătate de an de la acel moment mă confrunt din plin cu ele. Mi-au luat fața și nu-mi place. Este o situație foarte sensibilă, pe care nu-o controlez și în care nu sunt singură cum trebuie procedat. Cu siguranță ajută echilibrul că avem amândoi același număr de copii.

Pe când a ajuns prietena mea, eu mi-am primit micul dejun. Am povestit, am mâncat și m-am delectat cu momentul de libertate, cu povești despre dilemele vieții și concluzia că nimic nu-i perfect.

Porumbeii și copii lor

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

pigeon-2332702_1920

Image by Andrew Martin from Pixabay

L-am privit în ochi, iar el și-a așezat buzele doritoare peste gura mea. M-a penetrat delicat cu limba, strângându-mă cu o mână la pieptul lui transpirat și solid. Ne-am cățărat pe stânci ascuțite, ne-am plimbat printre ruinele castelelor poloneze din vremurile de demult și ne-am futut nederanjați în diminețile leneșe. A fost acel weekend în doi pe care l-am petrecut alături, făcând lucruri împreună, povestind mult, râzând, glumind și fiind pur și simplu prezenți și fericiți în moment. Am fost etichetați ca porumbei, fiind luați la pachet, iar pe ușa camerei noastre după numele lui era scris ” și doamna lui”.

Ne-am simțit și ne-am comportat ca un cuplu proaspăt îndrăgostit, eliberat de responsabilități, ciugulindu-ne, pupându-ne și sărutându-ne nestingheriți de geloziile copiilor. Ne-am atins cu pasiune și ne-am plimbat de mână fără să ne atârne cineva la dreapta sau la stânga cu așteptări, pretenții ori nevoi. Am petrecut diminețile în pat, făcând dragoste în loc de mic dejun pentru puștii treziți odată cu cocoșul. Mai presus de toate am început să ne cunoaștem, să discutăm neîntrerupți despre chestii banale sau fapte importante, vorbind deschis și fără ocolișuri prin cuvinte selecte, neperceptibile de urechile celor mici.

Eliberarea de copii a fost fantastică și foarte necesară. Având amândoi câte unul în dotare, fiind pe picior de egalitate la responsabilități și îndatoriri, dar admit că, câteodată și uneori destul de des, mi se cam ia de la complicațiile pe care le aduce un partener cu copil. Nu am înțeles treaba asta și nici nu m-am preocupat prea tare de ea până la relația curentă, deoarece în nici o relație anterioară nu au fost introduși copii în joc, nici de partea mea și nici de partea care mă dorea.

Copii sunt problematici ca bagaj de cărat în noua relație, nu pentru că noul partener trebuie să se ocupe de ei, ei au părinții lor de cele mai multe ori, ci pentru că sunt obositori când încetează să mai fie drăguți. Când o dau pe instabilitate emoțională, probleme de loialitate, gelozii, șantaj și mofturi oricât de zen ai fi, ți-se ia. Apare subit filmul acela cu ”eu ce caut aici”, pe fundalul căruia se aude doar țipetele unui copil nemulțumit. Dacă se mai nimerește și ca stilurile de educație să fie total diferite în cele doua jumătăți de familii care se unesc, ori în viziunea celor două jumătăți dintre care una are copil și alta nu, nu trebuie să citești în stele că relația se cam anunță zbuciumată. Admit că aveam cu totul alte concepții a priorii, cum este și normal, căci pe hârtie totul arată frumos, roz și colorat în creion fin. A posteriorii, realitatea este mult mai dură, mai dificilă și mai greu de gestionat.

Demonstrația de abuz

~ Căpşunăriţa ~ 18 comentarii

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.

 

Canapea

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

jon-tyson-TIYbUdolZtk-unsplash

Photo by Jon Tyson on Unsplash

Mi-a prins capul între mâini, m-a tras spre el și mi-a șoptit la ureche cuvintele magice.

Cu părul ciufulit de la atingeri, mângâieri și sărutări, m-am așezat pe pieptul lui și l-am strâns tare în brațe. El și-a lipit buzele de creștetul meu și l-a dezmierdat cu o avalanșă de pupici.

Am stat așa îmbrățișați în liniștea serii minute bune, întrerupând liniștea apusului cu sărutări lungi în care limbile noastre s-au încolăcit, delectându-se cu simțuri și gusturi noi, pe aceeași canapea pe care ne-am făcut de cap prima dată în urmă cu șase luni.

După șase luni am avut și prima noastră ceartă serioasă, care s-a lăsat cu nervi, emoții și o împăcare focoasă. Nu ne-am jignit, nu ne-am făcut troacă de porci și nici nu ne-am înjurat ca la ușa cortului. A existat o demnitate între noi ce ne-a reținut de la a ne spune lucruri neplăcute, deși mândria fiecăruia era aprigă și gata de luptă. Ne-am contrariat pe un ton ridicat, iar într-un moment de liniște el m-a întrebat dacă vreau o îmbrățișare. Am ridicat din umeri în semn că nu știu, iar el m-a cuprins între brațe.

O săptămână mai târziu adormeam goală și obosită pe canapeaua lui după o partidă de sex intensă. Plănuisem să mă întorc acasă, când singurii pași pe care i-am făcut la acea oră târzie din noapte au fost spre dormitorul lui. M-am întins lângă el sub așternuturi, el m-a cuprins cu mâna ocrotitor și eu mi-am pus mintea în starea de visare. L-am visat și i-am șoptit printre oboseală și somn că mi-e bine cu el.

A fi în relație

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

De ceva timp învăț să fiu în relație. Cu caietul și pixul în mână, citind, luând notițe, consultându-mă și făcând schițe exact ca la școală. Nu-i nimic nou în a învăța să fii într-o relație, educația femeii din anii de mai de mult fiind bazată pe treaba asta. O soție perfectă în concepția de atunci a lipsei de egalitate dintre sexe, se scotea cu multă muncă de pe băncile școlii unde era învățată cum să servească bărbatului. Ei bine, și eu învăț acum, însă nu cum să gătesc corect macaroane, ori să scot piatra de pe bateria de la baie sau să șterg cu precizie praful de pe rame, ci cum să-mi exprim standardele, să-mi stabilesc granițele și să-mi reglez forma de atașament în așa fel în cât să creez o legătură sigură și mutual satisfăcătoare cu persoana de lângă mine.

Scormonindu-mă, analizându-mă și disecându-mă, am ajuns la concluzia că nimeni nu m-a pregătit niciodată pentru o relație, neavând nici la școală și nici acasă discuții pertinente, informații ori sfaturi utile pe tema asta. În schimb am auzit o mulțime de povești vânătorești născute din concepții greșite, frustrări absurde ori ignoranțe. Nu m-a învățat nimeni cu ce se mănâncă o relație de egalitate între doi parteneri, cum se comunică nevoile, cum se exprimă dorințele și așteptările în mod natural, fără agresivitate, ceartă ori șantaj. Nu am exersat niciodată cum se susține o dezbatere în cuplu fără acuze ori frustrări, cerându-se sprijin ori atenție direct, deschis și nu printr-un comportament de protest. Nu m-a sfătuit nimeni cum să reacționez când situația nu-i tocmai cea mai plăcută și nici nu mi s-a spus că-i în regula să-mi acord timp de gândire, ori că am dreptul să consider toate nevoile mele importante, doar pentru că sunt ale mele.

În schimb am auzit des despre cum trebuie să las de la mine, să păstrez secrete față de partener, să-l duc cu zăhărelul și cum să-l pun în fața faptelor împlinite. Nu prea am înțeles niciodată cum se împacă idea de ”a face ce vrei din bărbat”, frecvent auzită de la femei în discuțiile dintre ele, cu ”a lăsa de la tine”, o expresie des auzită de la femei în prezenta bărbaților. Șireteniile, jocurile sau combinațiile nu pun bazele unei relații stabile și satisfăcătoare. Nu duc de fapt nicăieri, doar la frustrări, nemulțumiri și relații toxice.

Ce am învățat și încă învăț cu dificultate și cu mult exercițiu, este să fiu tare pe poziție, să-mi definesc exact nevoile, chiar dacă ele sunt absurde pentru alții, dacă sunt importante pentru mine, trebuie să mi-le asum și respect. Învăț să-mi trasez corect limitele și să-mi prezint elegant și concret așteptările și să lupt pentru ele. Când nevoile mele sunt satisfăcute am observat că dispare elementul frustrării, sunt relaxată, flexibilă și îngăduitoare tocmai pentru că mă simt iubită și respectată. Și, am  început să învăț să-mi fiu loială în primul rând mie, să mă iubesc și să mă respect pe mine și să mă pun pe primul loc. Doar respectându-mă pe mine, pot să cer și să primesc și respectul persoanei de lângă mine.

Când fosta-i mama copilului și poloneză pe deasupra

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii

chuttersnap-Odc4dcsjUBw-unsplashPhoto by chuttersnap on Unsplash

Și, am dat și peste fosta. Abia acum am dat eu de ea, că ea a dat de mult de mine, pe vremea când eu încă mai activam pe Tinder și doar contemplam la perspectiva unei potențiale relații cu gagiul actual. În clasicul stil polonez, și-a trimis kolejancele să mă inspecteze pe toate părțile, fără ca eu să am habar că ele cunosc în detaliu. Când spun fosta am în minte mama copilul, că restul sunt apă de ploaie, în schimb asta este vie, activă și moartea pasiunii. Am observat-o, pentru că în mod normal o ignoram cu indiferență, deoarece că s-a produs ciocnirea de interese. Inevitabilă as spune, dacă iau în considerare faptul că-i o acritură poloneză și ca multe altele din nația ei, practicantă a aceluiași același model de insolență pe care îl cunosc deja bine și despre care am mai scris, dar care putea fi evitată din punctul meu modest și elegant de vedere. Ca în orice poveste romantică apusă și răs povestită la noi potențiale interese de amor, pe firul narării despre ea, gagiu a pierdut multe detalii importante, pe care eu am ales naiv să nu le cercetez, și fără de care, s-a creat artificial și cu țel, unele impresii greșite despre ce a fost, cum stau treburile actual și ce prezice viitorul.

Normal că nimeni nu-și dă tot gunoiul afară de sub preș deodată, ba chiar mai cosmetizează preșul ca să calci cu încredere peste mocirla de sub el, însă eu nu sunt o persoană care să se avânte în baltă doar de dragul de-a mă pleoșcăi, și nici nu mă bag să accept complicații de care nu am nevoie. Așa cum eu pot să-mi țin trecutul sub control, având clar trasate barierele și prioritățile în acest aspect, tot așa aștept de la persoana de lângă mine, indiferent de obligațiile și combinațiile pe care le cară în spate, să facă același lucru. În ignoranța mea, nu mă așteptam ca fosta să reprezinte o problemă atât de spinoasă, mai ales că ea a părăsit domiciliul concubinal, la fel cum nu mă așteptam la obrăznicie din partea ei față de mine și copilul meu. Îmi asum că m-a luat din nou prin surprindere viclenia și fățărnicia polonezelor, mai ales față de străine și în principal în chestiunea bărbaților. O lecție atât de neplăcută și pe care totuși o primesc de mai bine de 15 ani, refuzând cu încăpățânare să o învăț.

Vorbeam între noi săptămâna trecută că, în șase luni de relație nu ne-am certat niciodată și cu excepția a doua situații mai întortochiate, dar aplanate rapid și ulterior clarificate cu rațiune. În rest am avut nici un fel de conflicte. O săptămâna mai târziu, observ cu tristețe că lucrurile sunt pe cale să se schimbe, prietenul meu actual posedând anumite maniere de management a situațiilor complicate legate de fosta, incompatibile cu așteptările mele de la un partener într-o relație serioasă, așa cum îmi spune el că suntem.

În altă ordine de idei, ieri l-am bătut categoric la tenis în două seturi 6-1, 6-1.

Schimbări

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Duminică s-au făcut 12 ani de când am luat lângă numele meu, numele fostului meu soț. A fost mai mult o alegere formală de unire a două nume care sunau destul de armonios împreună, la început. Ulterior caracterele poloneze din numele lui au început să-mi dea de furcă pe la hoteluri, prin aeroporturi și mai nou să mă irite la ochi. Cu o săptămână înainte de aniversarea de 12 ani a nunții, am decis să renunț la numele lui. Am început prin mici schimbări, din formatul emailului, până la numele din calculator, dar și cu o schimbare majoră, renunțarea la obiceiul de a-i pronunța numele lui când mă prezint. Am în plan să renunț definitiv la numele lui, și din documente, dar cu siguranță primul pas a fost făcut.

M-a întrebat multă lume de ce așa târziu, iar eu am răspuns că din comoditate. Este răspunsul corect, căci atunci când ai două seturi de documente nu-i chiar ușor să le schimbi, dar nu-i complet. Am renunțat când am înțeles că sunt pregătită să merg mai departe și nu mă refer la întâlniri amoroase cu potențiali parteneri pentru sex, ci la o relație de angajament. Când în sfârșit mi-a fost atinsă coarda angajamentului, am realizat că-mi doresc să fii înconjurată ceea ce mă reprezintă pe mine, eventual de elemente pe care le aduce noua persoană din viața mea, și nu de rămășițele unui bărbat pentru care nu simt nimic.