Relația all inclusive

joshua-coleman-fXls-tVemno-unsplash

M-am așezat destinsă la masă, mi-am comandat micul dejun și am așteptat, meditând la concluziile serii anterioare, lungă, obositoare și învârtită în jurul nevoilor unui copil de șase ani ce nu voia în ruptul capului să adoarmă. Aveam o întâlnire cu o prietenă și m-a informat că întârzie puțin, suficient cât să mă bucur de liniștea locului. Era o dimineață poloneză frumoasă de vară, cu vânt răzleț și soare cu dinți ce zâmbea dintre nori. Am zâmbit și eu, dar ironic, rumegând la concluziile trase după a doua seară consecutivă în care se repetase scenariul cu băiețelul lui ce refuza să adoarmă, iar noi așteptam rupți în gură de oboseală ca să-l ia somnul și să putem petrece ceva timp de adulți împreună nestingheriți. Adică să ne futem, scurt și la obiect, pentru că eram deja disperați amândoi, cum sunt adulții, după un orgasm. Ciudat cum natura ne-a făcut cu chef de sex și după ce facem copii, într-un fel ca o răsplată, dar de multe ori ca o pedeapsă, când nu se poate primi răsplată.

Fusese deja a doua seară când nu ne-au ieșit planurile și eu trecusem de bariera frustrării, pășind în teritoriul ironiei, de unde contemplam relaxată la relația all inclusive de care beneficiam, cu părțile ei bune în același pachet cu părțile ei mai puțin plăcute. Mi-a sosit ceaiul de mentă pe când am realizat că, există elementul acesta domestic în relație pe care-l găsesc câteodată copleșitor. În ultimul timp presărat cu geloziile copiilor de ambele părți, cu manifestările lor de nesiguranță și cu fricile că vor fi abandonați, dacă noi ne iubim unul pe celalalt, ”mai mult decât îi iubim pe ei”, de la fiică-mea citire. A mea, fiind mai mare a fost vocală în crize, exprimându-și prin cuvinte nemulțumirile și temerile ce-o măcinau, întrebându-mă clar și răspicat, dacă-mi iubesc prietenul mai mult decât o iubesc pe ea. În schimb a lui fiind mai mic, se manifestă de obicei indirect, ceea ce-i mai greu de recepționat și ameliorat, deși câteodată o dă pe șleau, cerându-ne recent să nu ne mai sărutăm.

Este prima dată când mă confrunt cu pachetul complet din relație și este ciudat. Probabil mai mult ca sigur că, dacă nu aș fi avut și eu copilul meu, dădeam bir cu fugiții de mult. Dar am, și asta schimbă diametral modul în care se pune problema, deoarece aduc cu mine același bagaj ca și persoana de lângă mine. Că-mi place sau că nu, trebuie să mi-l asum și să iau situația în piept așa cum vine ea, cu tot pachetul all inclusive.

Cât timp am ținut copii departe de relațiile mele adulte a fost perfect, mirific de altfel, progeniturile noastre fiind doar un număr, câteva telefoane, motive de laudă sau scurte povești. Acum, împreună cu copii în aceeași oală, viața nu-i cea mai răbdătoare, vacanțele nu-s hoteluri de cinci stele și-o motocicletă, planurile de sex sălbatic nu mai ies de fiecare dată, ba chiar nu ies destul de des și singurele urlete pe care le auzim sunt provocate de durere și nu de plăcere.

Când în prima zi a anului băiețelul lui s-a băgat de dimineață în patul nostru, nu am înțeles pe loc implicațiile acestei relații, iar acum, la jumătate de an de la acel moment mă confrunt din plin cu ele. Mi-au luat fața și nu-mi place. Este o situație foarte sensibilă, pe care nu-o controlez și în care nu sunt singură cum trebuie procedat. Cu siguranță ajută echilibrul că avem amândoi același număr de copii.

Pe când a ajuns prietena mea, eu mi-am primit micul dejun. Am povestit, am mâncat și m-am delectat cu momentul de libertate, cu povești despre dilemele vieții și concluzia că nimic nu-i perfect.

Porumbeii și copii lor

pigeon-2332702_1920

Image by Andrew Martin from Pixabay

L-am privit în ochi, iar el și-a așezat buzele doritoare peste gura mea. M-a penetrat delicat cu limba, strângându-mă cu o mână la pieptul lui transpirat și solid. Ne-am cățărat pe stânci ascuțite, ne-am plimbat printre ruinele castelelor poloneze din vremurile de demult și ne-am futut nederanjați în diminețile leneșe. A fost acel weekend în doi pe care l-am petrecut alături, făcând lucruri împreună, povestind mult, râzând, glumind și fiind pur și simplu prezenți și fericiți în moment. Am fost etichetați ca porumbei, fiind luați la pachet, iar pe ușa camerei noastre după numele lui era scris ” și doamna lui”.

Ne-am simțit și ne-am comportat ca un cuplu proaspăt îndrăgostit, eliberat de responsabilități, ciugulindu-ne, pupându-ne și sărutându-ne nestingheriți de geloziile copiilor. Ne-am atins cu pasiune și ne-am plimbat de mână fără să ne atârne cineva la dreapta sau la stânga cu așteptări, pretenții ori nevoi. Am petrecut diminețile în pat, făcând dragoste în loc de mic dejun pentru puștii treziți odată cu cocoșul. Mai presus de toate am început să ne cunoaștem, să discutăm neîntrerupți despre chestii banale sau fapte importante, vorbind deschis și fără ocolișuri prin cuvinte selecte, neperceptibile de urechile celor mici.

Eliberarea de copii a fost fantastică și foarte necesară. Având amândoi câte unul în dotare, fiind pe picior de egalitate la responsabilități și îndatoriri, dar admit că, câteodată și uneori destul de des, mi se cam ia de la complicațiile pe care le aduce un partener cu copil. Nu am înțeles treaba asta și nici nu m-am preocupat prea tare de ea până la relația curentă, deoarece în nici o relație anterioară nu au fost introduși copii în joc, nici de partea mea și nici de partea care mă dorea.

Copii sunt problematici ca bagaj de cărat în noua relație, nu pentru că noul partener trebuie să se ocupe de ei, ei au părinții lor de cele mai multe ori, ci pentru că sunt obositori când încetează să mai fie drăguți. Când o dau pe instabilitate emoțională, probleme de loialitate, gelozii, șantaj și mofturi oricât de zen ai fi, ți-se ia. Apare subit filmul acela cu ”eu ce caut aici”, pe fundalul căruia se aude doar țipetele unui copil nemulțumit. Dacă se mai nimerește și ca stilurile de educație să fie total diferite în cele doua jumătăți de familii care se unesc, ori în viziunea celor două jumătăți dintre care una are copil și alta nu, nu trebuie să citești în stele că relația se cam anunță zbuciumată. Admit că aveam cu totul alte concepții a priorii, cum este și normal, căci pe hârtie totul arată frumos, roz și colorat în creion fin. A posteriorii, realitatea este mult mai dură, mai dificilă și mai greu de gestionat.

Demonstrația de abuz

 

paul-gilmore-Vs_zkj1sEHc-unsplash

Photo by Paul Gilmore on Unsplash

A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.

”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.

”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.

În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine  ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.

M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.

Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.

 

Canapea

jon-tyson-TIYbUdolZtk-unsplash

Photo by Jon Tyson on Unsplash

Mi-a prins capul între mâini, m-a tras spre el și mi-a șoptit la ureche cuvintele magice.

Cu părul ciufulit de la atingeri, mângâieri și sărutări, m-am așezat pe pieptul lui și l-am strâns tare în brațe. El și-a lipit buzele de creștetul meu și l-a dezmierdat cu o avalanșă de pupici.

Am stat așa îmbrățișați în liniștea serii minute bune, întrerupând liniștea apusului cu sărutări lungi în care limbile noastre s-au încolăcit, delectându-se cu simțuri și gusturi noi, pe aceeași canapea pe care ne-am făcut de cap prima dată în urmă cu șase luni.

După șase luni am avut și prima noastră ceartă serioasă, care s-a lăsat cu nervi, emoții și o împăcare focoasă. Nu ne-am jignit, nu ne-am făcut troacă de porci și nici nu ne-am înjurat ca la ușa cortului. A existat o demnitate între noi ce ne-a reținut de la a ne spune lucruri neplăcute, deși mândria fiecăruia era aprigă și gata de luptă. Ne-am contrariat pe un ton ridicat, iar într-un moment de liniște el m-a întrebat dacă vreau o îmbrățișare. Am ridicat din umeri în semn că nu știu, iar el m-a cuprins între brațe.

O săptămână mai târziu adormeam goală și obosită pe canapeaua lui după o partidă de sex intensă. Plănuisem să mă întorc acasă, când singurii pași pe care i-am făcut la acea oră târzie din noapte au fost spre dormitorul lui. M-am întins lângă el sub așternuturi, el m-a cuprins cu mâna ocrotitor și eu mi-am pus mintea în starea de visare. L-am visat și i-am șoptit printre oboseală și somn că mi-e bine cu el.

A fi în relație

De ceva timp învăț să fiu în relație. Cu caietul și pixul în mână, citind, luând notițe, consultându-mă și făcând schițe exact ca la școală. Nu-i nimic nou în a învăța să fii într-o relație, educația femeii din anii de mai de mult fiind bazată pe treaba asta. O soție perfectă în concepția de atunci a lipsei de egalitate dintre sexe, se scotea cu multă muncă de pe băncile școlii unde era învățată cum să servească bărbatului. Ei bine, și eu învăț acum, însă nu cum să gătesc corect macaroane, ori să scot piatra de pe bateria de la baie sau să șterg cu precizie praful de pe rame, ci cum să-mi exprim standardele, să-mi stabilesc granițele și să-mi reglez forma de atașament în așa fel în cât să creez o legătură sigură și mutual satisfăcătoare cu persoana de lângă mine.

Scormonindu-mă, analizându-mă și disecându-mă, am ajuns la concluzia că nimeni nu m-a pregătit niciodată pentru o relație, neavând nici la școală și nici acasă discuții pertinente, informații ori sfaturi utile pe tema asta. În schimb am auzit o mulțime de povești vânătorești născute din concepții greșite, frustrări absurde ori ignoranțe. Nu m-a învățat nimeni cu ce se mănâncă o relație de egalitate între doi parteneri, cum se comunică nevoile, cum se exprimă dorințele și așteptările în mod natural, fără agresivitate, ceartă ori șantaj. Nu am exersat niciodată cum se susține o dezbatere în cuplu fără acuze ori frustrări, cerându-se sprijin ori atenție direct, deschis și nu printr-un comportament de protest. Nu m-a sfătuit nimeni cum să reacționez când situația nu-i tocmai cea mai plăcută și nici nu mi s-a spus că-i în regula să-mi acord timp de gândire, ori că am dreptul să consider toate nevoile mele importante, doar pentru că sunt ale mele.

În schimb am auzit des despre cum trebuie să las de la mine, să păstrez secrete față de partener, să-l duc cu zăhărelul și cum să-l pun în fața faptelor împlinite. Nu prea am înțeles niciodată cum se împacă idea de ”a face ce vrei din bărbat”, frecvent auzită de la femei în discuțiile dintre ele, cu ”a lăsa de la tine”, o expresie des auzită de la femei în prezenta bărbaților. Șireteniile, jocurile sau combinațiile nu pun bazele unei relații stabile și satisfăcătoare. Nu duc de fapt nicăieri, doar la frustrări, nemulțumiri și relații toxice.

Ce am învățat și încă învăț cu dificultate și cu mult exercițiu, este să fiu tare pe poziție, să-mi definesc exact nevoile, chiar dacă ele sunt absurde pentru alții, dacă sunt importante pentru mine, trebuie să mi-le asum și respect. Învăț să-mi trasez corect limitele și să-mi prezint elegant și concret așteptările și să lupt pentru ele. Când nevoile mele sunt satisfăcute am observat că dispare elementul frustrării, sunt relaxată, flexibilă și îngăduitoare tocmai pentru că mă simt iubită și respectată. Și, am  început să învăț să-mi fiu loială în primul rând mie, să mă iubesc și să mă respect pe mine și să mă pun pe primul loc. Doar respectându-mă pe mine, pot să cer și să primesc și respectul persoanei de lângă mine.

Când fosta-i mama copilului și poloneză pe deasupra

chuttersnap-Odc4dcsjUBw-unsplashPhoto by chuttersnap on Unsplash

Și, am dat și peste fosta. Abia acum am dat eu de ea, că ea a dat de mult de mine, pe vremea când eu încă mai activam pe Tinder și doar contemplam la perspectiva unei potențiale relații cu gagiul actual. În clasicul stil polonez, și-a trimis kolejancele să mă inspecteze pe toate părțile, fără ca eu să am habar că ele cunosc în detaliu. Când spun fosta am în minte mama copilul, că restul sunt apă de ploaie, în schimb asta este vie, activă și moartea pasiunii. Am observat-o, pentru că în mod normal o ignoram cu indiferență, deoarece că s-a produs ciocnirea de interese. Inevitabilă as spune, dacă iau în considerare faptul că-i o acritură poloneză și ca multe altele din nația ei, practicantă a aceluiași același model de insolență pe care îl cunosc deja bine și despre care am mai scris, dar care putea fi evitată din punctul meu modest și elegant de vedere. Ca în orice poveste romantică apusă și răs povestită la noi potențiale interese de amor, pe firul narării despre ea, gagiu a pierdut multe detalii importante, pe care eu am ales naiv să nu le cercetez, și fără de care, s-a creat artificial și cu țel, unele impresii greșite despre ce a fost, cum stau treburile actual și ce prezice viitorul.

Normal că nimeni nu-și dă tot gunoiul afară de sub preș deodată, ba chiar mai cosmetizează preșul ca să calci cu încredere peste mocirla de sub el, însă eu nu sunt o persoană care să se avânte în baltă doar de dragul de-a mă pleoșcăi, și nici nu mă bag să accept complicații de care nu am nevoie. Așa cum eu pot să-mi țin trecutul sub control, având clar trasate barierele și prioritățile în acest aspect, tot așa aștept de la persoana de lângă mine, indiferent de obligațiile și combinațiile pe care le cară în spate, să facă același lucru. În ignoranța mea, nu mă așteptam ca fosta să reprezinte o problemă atât de spinoasă, mai ales că ea a părăsit domiciliul concubinal, la fel cum nu mă așteptam la obrăznicie din partea ei față de mine și copilul meu. Îmi asum că m-a luat din nou prin surprindere viclenia și fățărnicia polonezelor, mai ales față de străine și în principal în chestiunea bărbaților. O lecție atât de neplăcută și pe care totuși o primesc de mai bine de 15 ani, refuzând cu încăpățânare să o învăț.

Vorbeam între noi săptămâna trecută că, în șase luni de relație nu ne-am certat niciodată și cu excepția a doua situații mai întortochiate, dar aplanate rapid și ulterior clarificate cu rațiune. În rest am avut nici un fel de conflicte. O săptămâna mai târziu, observ cu tristețe că lucrurile sunt pe cale să se schimbe, prietenul meu actual posedând anumite maniere de management a situațiilor complicate legate de fosta, incompatibile cu așteptările mele de la un partener într-o relație serioasă, așa cum îmi spune el că suntem.

În altă ordine de idei, ieri l-am bătut categoric la tenis în două seturi 6-1, 6-1.

Schimbări

Duminică s-au făcut 12 ani de când am luat lângă numele meu, numele fostului meu soț. A fost mai mult o alegere formală de unire a două nume care sunau destul de armonios împreună, la început. Ulterior caracterele poloneze din numele lui au început să-mi dea de furcă pe la hoteluri, prin aeroporturi și mai nou să mă irite la ochi. Cu o săptămână înainte de aniversarea de 12 ani a nunții, am decis să renunț la numele lui. Am început prin mici schimbări, din formatul emailului, până la numele din calculator, dar și cu o schimbare majoră, renunțarea la obiceiul de a-i pronunța numele lui când mă prezint. Am în plan să renunț definitiv la numele lui, și din documente, dar cu siguranță primul pas a fost făcut.

M-a întrebat multă lume de ce așa târziu, iar eu am răspuns că din comoditate. Este răspunsul corect, căci atunci când ai două seturi de documente nu-i chiar ușor să le schimbi, dar nu-i complet. Am renunțat când am înțeles că sunt pregătită să merg mai departe și nu mă refer la întâlniri amoroase cu potențiali parteneri pentru sex, ci la o relație de angajament. Când în sfârșit mi-a fost atinsă coarda angajamentului, am realizat că-mi doresc să fii înconjurată ceea ce mă reprezintă pe mine, eventual de elemente pe care le aduce noua persoană din viața mea, și nu de rămășițele unui bărbat pentru care nu simt nimic.

Discuții și deschidere

Într-o seară, după șase lui de relație presărată cu mult sex, cine în familie, vizite la prieteni și doi copii de îngrijit în comun, am avut una dintre rarele noastre discuții despre noi. În șase luni de relație pot număra pe degete discuțiile noastre despre noi. Le-am evitat, atât eu cât și el, purtându-le doar în momentele cu adevărat grele, când deja filmele sau nemulțumirile mele atinseseră cote maxime și lucrurile trebuiau clarificate, ca să pot merge mai departe și să nu mă retrag din relație. Am evitat conștient să pun întrebări, să aflu istorii sau să explorez trăiri ale omului de lângă mine, fiind mult mai interesată de un sex rapid sau un serial cu dramele altora. Nu am vrut să știu detalii despre el pentru că, nu am fost tentată să-l cunosc. Sexul a fost cam tot ce m-a interesat și dacă nu ar fi fost bun, aș fi plecat de mult pe alte cărări și mai întortochiate. Nu am întrebat și nici nu am mărturisit, fiind foarte selectă cu detaliile despre viața mea, mult mai rezervată decât sunt când scriu, chiar și pe blog trăirile și simțirile mele. Am omis intenționat și nici nu am adus vorba despre anumite subiecte, care ar fi necesitat un efort de sinceritate din partea mea, pentru că nu am vrut să împărtășesc această sinceritate, deschidere și vulnerabilitate. Undeva, pe drumul meu din ultimii ani, am decis că deschiderea față de oamenii ce intră în viața mea nu-și mai are sensul. Sunt însă, o maestră perfectă a deghizării, fiind capabilă să mărturisesc despre mine chestiuni intime și trăiri zbuciumate, care dau impresia interlocutorilor că m-am deschis în fața lor, că mă cunosc, că-i lovesc cu sinceritatea mea, care nu-i mai mult decât o fațadă calculată sub care sunt multe alte straturi mult mai personale.

Și până la urmă omul s-a deschis, pe neașteptate, când mă așteptam mai puțin. A prins încredere în mine și mi-a mărturisit trăiri, dureri, alegeri, decizii, bucurii și mai ales nefericiri. L-am ascultat cumpănită, încercând să nu răscolesc cu instinctul meu prea mult în trecutul lui neprelucrat și neacceptat. L-am privit empatică, dar cu o distanță calculată, pe care am instalat-o între mine și el, imediat ce discuția i-a scos la iveală imperfecțiunile. Am încheiat seara fără sex, răspunzând cu răceală îmbrățișărilor lui și ușor descumpănită. Când am plecat spre casă am realizat că aș fi preferat o partidă de tăvăleală deschiderii lui, sincerității și blablaului, care în loc să aibă efect de apropierea asupra mea, m-am făcut să exclam descumpănită ”am pierdut timp”.

A doua zi la muncă, am discutat cu un coleg situația, iar el mi-a explicat ce mult însemnă pentru un bărbat să se deschidă în fața unei femei, expunerea vulnerabilități, dureri, greșelilor și greutățile. Mi-a subliniat că ar trebui să fiu apreciativă față de bărbatul care are suficientă încredere în mine ca să facă un astfel de pas. Am avut un moment de ”aha”, după ce l-am ascultat și în loc să-mi reinstalez Tinderul am concluzionat că, de data aceasta trebuie să fiu eu la nivelul așteptărilor altcuiva.

Trezirea

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Casă de piatră

”Salut. Îți scriu ca să mă laud că m-am logodit și prin urmare contactul acesta v-a fi trecut în omisiune pe viitor.”

Citind m-a apucat râsul. Apoi, reflectând asupra efortului lui de a-mi trimite un astfel de mesaj la 3 dimineața, motivele care l-au mânat să facă acest gest, precum și mesajele pe care mi le-a trimis în ianuarie ca să mă întrebe, dacă mă mut în Varșovia, ori dacă mi-am găsit pe cineva, mi-au schimbat starea în compătimire.

Este ciudat să realizezi cât de mult ai însemnat pentru cineva, mai ales când acea persoană nu a însemnat la fel de mult pentru tine. Într-un mod pervers, suntem extrem de consumați cu sentimentele pe care noi le nutrim pentru alții, fie că sunt reciproce, fie că nu, dar atât de insensibili și orbi la sentimentele pe care alții le nutresc pentru noi. Iubirea-i egoistă și nemiloasă față de cei care nu-i cad în grație. Am reparcurs momentele relației noastre bazate pe afecțiunea fizică, concluzionând că nu ar fi însemnat niciodată mai mult pentru mine, decât un partener de-o aventură.

I-am urat casă de piatră și-n scris, și-n gând,