Etichetă: viata

Câteva cuvinte despre România

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

Despre relații dintr-o experință mai complexă

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii
Image by Andrew Martin from Pixabay

O caracteristică interesantă a Facebook-ul este că-i un excelent album de amintiri pentru posesor. Apeși pe săgeata ce arată în jos și retrăiești pe modul rapid momentele care s-au scurs, survolând cu repeziciune anii și redescoperind bucăți uitate din viața ta, ca imaginile unui film pe care l-ai văzut și parțial priceput. Ieri am redescoperit o melodie a lui Dido pe care i-o dedicam fostului meu soț cu mai bine de șase ani în urmă, pe vremea când locuiam încă împreună sub același acoperiș cu certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. Atât de grăitoare pentru starea mea de atunci, versurile melodiei le-am pus cu adevărat în practică mulți ani mai târziu, după ce am scos din casa mea certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. De când le-am dat afară cu un picior în dos, alături de perfidele sentimentele de vinovăție, este liniște în casa mea și trăiesc mult bine. Am decis pe cont propriu, așa de nebunatică, să nu mai adopt niciun compromis ca și copil al meu, ba chiar nici măcar să nu mai primesc vreunul pe post de musafir în casa mea.

Am fost crescuți ca să credem că neplăcerile din multe arii ale vieții noastre sunt parte obligatorie a pachetului pe care ni-l târguim la piață existenței și așa cum ne dăm toată silința pentru fructoasele bucurii ale vieții, tot cu aceeași monedă trebuie să-i cumpărăm obligatoriu și rahaturile. Nimic mai departe de adevăr. Nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu ne convine, iar dacă lucrurile nu se potrivesc exact, nu are sens să le forțăm. Este inutil, pentru că ne potriveala ne va șicana oricum pe viitor. Un adevăr pe care majoritatea celor din jurul nu-l cunosc sau aleg să-l ignore, este că se poate trăi bine, frumos și în liniște fără să îmbrățișăm compromisuri inutile cu jumătăți de rânjet pe buze. Nu trebuie, nu suntem obligați și nu are nici un sens să ne îngropăm în relații plătite cu trudă și efort, căci dacă cele câteva minute de plăcere vin la pachet cu ore și zile de disperare și durere, gustul lor își pierde aroma și te îngrețoșează. ”Nu trebuie să lași de la tine” ar fi fost sfatul care mi-ar fi plăcut să-l fi primit de la mama mea, și nu opusul, când fosta mea relație a început s-o ia la vale. Nu-ți pierde vremea și anii într-o relație de care nu ești pe deplin satisfăcută, mergi mai departe, cunoaște alți oameni și cauta-ți un partener care să te mulțumească și alături de care să te simți bine fără efort, sunt sfaturile pe care le voi dau eu fiicei mele.

”Eu vreau să iubesc frumos, așa ca tine și prietenul tău”, mi-a spus fiică-mea într-o zi. ”Dar cine nu iubește frumos”, am întrebat-o? ”Bunicii din România că se certă mereu”, mi-a răspuns ea.

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit de la iubitul meu este nu trebuie să facă compromisuri când este cu mine, se simte natural și totul este așa cum trebuie să fie.

Mă obosesc cuplurile care nu se mai suportă

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu
Photo by KS KYUNG on Unsplash

De fiecare dată când ne întâlnim cu ei este total aiurea, mai ales la ei acasă. Plec de acolo cu un sentiment ciudat de dezgust, cărând cu mine o bună parte din energia negativă pe care ei o emană. Și emană multă. Împreună sunt groaznici, deși separat ar putea să fie chiar ok, amândoi.

Cum le treci pragul casei îți recită poeziile lor anti-romantice cu mândrie, fluturând de la primele trepte steagul cuplurilor nefericite, care se detestă reciproc, dar conviețuiesc mai departe cu făloșenie. Mândrii de sacrificiul lor suprem, pe care îl așează pe un piedestal strălucitor la vedere și în fața căruia fac plecăciuni regulate, își subliniază jertfa fără lipsă de tact în toate conversațiile pe care le poartă. El face mișto de ea în stilul lui clasic, ca de o primă nevastă repudiată, dar de care nu reușește să se scape, iar ea joacă rolul de victimă în captivitate, puternic suferindă de sindromul Stockholm. Nu este atât de deranjat modul în care-și etalează nefericirea, inestetic și exagerat, ci faptul că încercă s-o impună ca pe un adevăr suprem al tuturor relațiilor, urlând indirect din toți rărunchii, că absolut toate cuplurile vor ajunge să-și ducă crucea în același mod dureros și frustrant, așa cum o fac ei. În mintea lor și mai ales în retorica pe care-o țin, tragedia lor trebuie să fie universală, ca să-și poată motiva zilnic existența comună. Consumați în acest abis al soartei se îmbată cu puterea de-a face haz de necaz din existența lor mizeră, cumva convinși individual că nu vor găsi ceva mai bun, lângă care să pună noapte capul pe pernă. Se amenință reciproc cu divorțul, și-l etalează ca un plan viitor al bătrâneților liniștite, pe când le vor crește copii, iar ei vor fi liberi să aleagă.

La început stârnesc mila. Simți o empatie pentru starea lor de tristețe intoxicantă. Poate ai vrea chiar să-i ajuți cum un sfat sau o idee. Nu înțelegi însă că ei nu caută milă. Lor le este bine, de fapt chiar formidabil, iar victima ești tu. Ei nu au nevoie să-și schimbe starea de nemulțumiți profesioniști, ei doar caută o ofrandă care să le asculte doleanțele și care să participe voluntar și mai ales involuntar la momentele lor de abuz emoțional, când își descarcă frustrările. Căci frustrările descărcate fără spectatori nu sunt niciodată la fel de delicioase, ca și cele vărsate în gura mare. Pentru asta au nevoie de prieteni, ca să-și etaleze jalea ca pe o haină nou luate de la târg. Te cheamă la ei ca să-și golească din butoiul plin cu pulbere, ce stă să explodeze fără public. Când ai ajuns întind masa cu bunătăți și se descarcă, înșirând o poveste paralelă cu realitatea, despre un mod de viață pe care oamenii ce se respectă și se iubesc reciproc nu-l au. Doar că, pentru ei, care nu se respectă și se detestă, nici un cuplu nu se iubește pe lumea asta, iar a-ți dori să-ți petreci vacanța cu partenerul tău, și nu cu alți oameni din echipă este ca o înjurătură de mamă. Se mândresc cu momentele în care s-au tachinat, și-au făcut împotrivă sau și-au arătat lipsa de respect, ca de niște amintiri memorabile. Stai, îi asculți și dacă ești trecut prin viață un pic mai mult, realizezi cât de defectă este relația lor și modul de viață pe care îl cultivă.

Este trist că unii oameni pur și simplu nu divorțează, separându-se de nefericirile și nemulțumirile pe care și le cauzează reciproc. Asta ar însemna să se scape de ele, dar sunt prea drogați în propriul bălegar ca să vadă că există și un alt fel de trai.

Despre divorț și căsătorie

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii
Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

”Divorțul este un păcat mare.” îmi trântește fanul înfocat religios pe email. Mi-a scris ca sa mă informeze că sunt o ”o idioată feminista neomarxistă.”

În primul rând că nu cred în păcat, încercând de câțiva ani să mă descotorosesc de această noțiune religioasă asociată moralei. Golindu-l de intensitatea religioasă păcatul devine regret, remușcarea conștiinței, ce dă o cu totul altă noțiune și valoare faptelor, alegerilor și gândurilor.

Nu regret divorțul, ba chiar mă bucur că l-am realizat. Căsătoria nu-i nici sfântă, nici pentru totdeauna, dacă măcar unul dintre făuritorii ei nu-și dorește să fie, nici închisoare, în care-l poți băga pe celălalt ca să nu mai iasă și nici obligativitate, cu care-l poți șantaja pe celălalt să rămână. Este o alegere și o responsabilitate, pe care poți să o duci atâta timp cât îți convine și cât îți este benefică. Când nu-ți mai convine sau nu îți mai este benefică, din diverse motive, poți alege să nu mai fii căsătorit. Libertatea este o opțiune care din fericire pentru majoritatea oamenilor în timpurile curente întotdeauna există.

Mi-a fost dintotdeauna imposibil să înțeleg imperativitatea în relații. Necesitatea o înțeleg perfect, dar imperativitatea niciodată. Atunci când privim relația ca pe o alegere, ”aleg să fiu cu tine pentru că … îmi acoperi o anumită nevoie” și nu, ”sunt obligată să stau cu tine pentru că aceasta este așteptarea bisericii, societății, părinților”, lucrurile capătă perspectivă pozitivă. A dori este una, a fi obligat este altceva. Oamenii nu pot fi fericiți dacă sunt obligați să facă ceva împotriva voinței lor.

Divorțul este neplăcut și mereu unei părți nu-i va convine. Nu este nici ușor, dar nici extrem de greu. Debarasat de noțiunea de păcat social sau bisericesc, divorțul devine o banală separare, cu consecințe vizibile imediate și invizibile viitoare. Ca în orice separare, ca în orice alegere, consecințele trebuie să nu-le asumăm, ca să putem merge mai departe. În timp divorțul devine o amintire, pierzându-și din valoare, chiar și pentru cei puternic măcinați de această schimbare, și cu cât îl realizezi mai civilizat, mai rapid și mai simplu, cu atât persoanele implicate vor putea să-și reia viața mai ușor. Este inutil să ne agățăm de relații ce nu funcționează, fir cu oameni cu care nu ne dorim să fim, fie cu oameni care nu-și doresc să fie cu noi. E pierdere de vreme, pe care o putem folosi mai benefic, căutând ceea ce avem nevoie și ne dorim.

Faptul că sunt pentru divorț, nu însemnă că sunt împotriva căsătoriei, pe care o văd ca pe o manifestare a relației, dorită la un moment dat de ambii parteneri. Am învățat în timp că viața, fericirea, corectitudinea sau moralitatea nu stă într-o căsătorie și nici într-un divorț, așa cum nici iubirea nu-și găsește cuibul doar în intimitatea unei relații.  

Ea

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu
Photo by Ahmed Zayan on Unsplash

Am sosit mai repede decât mă așteptam la piatra cărămizie pe care era înscris numele ei. M-am pierdut pentru un moment cu ochii fixați pe dată, trecuse exact un an, apoi l-am ajutat să scoată florile și lumânările din sacoșa de plastic. El a aprins răbdător lumânările încăpățânate, iar eu am curățat piatra mormântului de pământul și frunzele uscate ce se aflau pe ea, aranjând florile și lumânările pe care le adusesem lângă cele care erau deja acolo. Și-a încrucișat brațele în jurul pieptului, pierzându-se cu privirea peste mormânt, cu gândul probabil la ea. L-am îmbrățișat peste brațele lui, strângându-l tare și l-am rugat să-mi povestească ceva frumos despre ea. Mi-a spus că era o persoană pozitivă, veselă și creativă. Am stat acolo așa uniți clipe bune, într-o simbioză în care eu eram cea care oferea suportul și nu cea care îl primea.

Ne-am reîntors acasă pe un drum lung prin pădure, povestind și discutând de ale noastre, el povestindu-mi bucăți din viață despre ea. Din descrierile lui știu că mi-ar fi plăcut, dar așa a fost dat să nu ne cunoaștem, eu întâlnindu-l pe el la mai bine de o lună după trecerea ei în altă lume.

Emailul rușinii

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Photo by @plqml // felipe pelaquim on

De dimineață am cules din spam un email (în poloneză) încurajator și foarte optimist:

Bună! Din păcate, am vești proaste pentru tine. Acum câteva luni, am obținut acces la dispozitivul pe care îl utilizezi pentru a naviga pe internet. De atunci, ți-am monitorizat activitatea pe internet. În calitate de vizitator obișnuit al site-urilor pentru adulți, pot să-ți confirm că, tu ești responsabil pentru asta. Pur și simplu, site-urile pe care le vizitezi mi-au permis accesul la datele tale. Am încărcat un troian în baza de date a driverelor, care își actualizează semnătura de mai multe ori pe zi, ceea ce face ca antivirusul să nu o poată detecta. În plus, îmi oferă acces la camera și microfonul tău. Mai mult, am salvat toate datele, inclusiv fotografii, rețele sociale, chat-uri și contacte. Recent, am avut ideea bestială de a face un film în care te termini într-o parte a ecranului, în timp în cealaltă parte este redat simultan filmul pe care îl urmărești. A fost amuzant! Fii sigur că pot trimite cu ușurință acest videoclip tuturor contactelor tale cu câteva clicuri, presupun că ai prefera să eviți acest scenariu. În acest sens, iată sugestia mea: transferă echivalentul a 1.200 EUR în portofelul meu Bitcoin și voi uita totul. De asemenea, voi șterge toate datele și videoclipurile pentru totdeauna. În opinia mea, acesta este un preț moderat pentru munca mea. Puteți afla cum să cumperi Bitcoin folosind motoarele de căutare Google sau Bing, veți vedea singur că nu este atât de dificil. Portofelul meu Bitcoin (BTC): 1EyAadxvFqjvG9swUeexQLFhTvdV6jBTbi Ai 48 de ore pentru a răspunde, ar trebui să-ți amintesc că: Nu are rost să-mi răspunzi – adresa a fost generată automat. Nu are rost să te plângi, deoarece mesajul împreună cu portofelul Bitcoin nu pot fi urmărite. Totul a fost planificat cu precizie. Dacă detectez că ați spus cuiva despre această scrisoare – videoclipul va fi distribuit imediat, iar contactele îl vor primi mai întâi. Apoi videoclipul va fi publicat pe web! P.S. Timpul de numărătoare inversă începe când deschizi această scrisoare. (Programul are un ceas încorporat). Mult succes si ai grija! Ghinion, fii mai atent data viitoare.

Ce nu știe autorul din spatele acestui text de masă este că nu-i nevoie să mă amenințe că mă expune public, deoarece singură și nesilită de nimeni îmi povestesc aventurile sexuale, din spațiul real, că nu sunt fana virtualului, pe blog. Lol!

La ce mă duce în schimb cu gândul, citind un astfel de email șantajist și infracțional (șantajul este o infracțiune și normal ar fi ca poliția să se ocupe de șmecherașii din spatele acestor spam-uri, ca și cele cu bătrâni fără moștenitori ce-ți lasă mâine averea, dacă le trimiți niște bani pentru transfer sau iubăreți răniți prin Africa, care au nevoie de bilet de avion ca să ajungă la tine) sunt victimele. Pe lângă nevoile de iubire și avuție, rușinea este o altă tematică excelentă de exploatat semeni. Și ce rușine poate să fie mai cruntă decât cea asociată cu sexualitatea? Este rușinea supremă, pentru că-i imposibil de evitat, natura programându-ne să ne masturbăm, în timp ce societatea și biserica ne cere imperativ să nu o facem. Și atunci, care-i soluția omenească? O facem, dar o ținem ascunsă! Oare câți dintre noi dacă am vedea o cunoștință masturbându-se ne-am schimba părea despre ea? Ar fi ea oare mai slută, mai puțin înțeleptă, mai puțin bună sau mai lipsită de valoare în ochii noștri? Sau poate că nu am mai considera-o ca reper de moralitate, doar pentru că secretul ei, care-i și secretul tuturor, inclusiv al nostru, a fost expus public? Mă întreb cu tristețe câte generații și religii trebuie să trăiască omenirea până va ajunge să dezvolte o societate ce nu-și va renega instinctele biologice. Oricât de mult ar fi sexul o alegere, este în primul rând o necesitate. Asocierea rușinii în spectrul social la activitatea de sex și masturbare, acestă necesitatea de la bază piramidei lui Maslow, trimite individul în agonizanta luptă dintre aparențele pe care toți le emană și realitatea pe care toți o ascund.

Când ți-se spune

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Undeva pe la începutul relației mi-a spus, explicându-mi firesc cu detalii și mai ales convingere, că se va întâmpla. L-am privit cu înțelegere pe omul din fața mea, deschis, comunicativ și onest, l-am auzit, l-am ascultat, l-am crezut și totuși, am ales să fac ceea ce fac oamenii îndrăgostiți. Conștient, am ales să cred că mie nu mi se va întâmpla.

Aș putea să aplic scenariul de mai sus cu încredere majorității relațiilor adulte și asumate în care partenerii comunică, căci de cele mai multe ori bărbații asumați și conștienți le spun femeilor ce se va întâmpla, cum se ajunge acolo și ce va urma. Doar că, ele refuză să creadă. Uneori mânate de vanitatea că sunt diferite și că, cu ele, împricinatul nu vor urma aceleași intrigă, deja aplicată și jucată de alte consoarte ce i-au trecut prin brațe.  Alte ori, din proastă naivitate, construită pe bucăți de bine și arome de amor ce nu a apucat încă diluarea în apa rece și tulbure a realității.

Nu am scris eu scena, este clasică, dar am jucat-o cu un succes fabulos de dureros în ultimele două relații, care deși diferite ca specii ale genului au conținut cu precizie acest element.

Ceva filme

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Am terminat de văzut aseară filmul despre Marie Curie, Radioactive, care a fost dezamăgitor. Deși începuse interesant, s-a stricat pe parcurs sub influența schimbării abrupte a cadrelor, de la stilul clasic la cel modernist, într-un amestec fără noimă. Partea tristă este că acele secvențe moderniste, derulate pe o muzică fără gust, au încercat fără de succes să prezinte momente și acțiuni cruciale din viața savantei, ieșind o cacealma. Pe același stil de alternare a clasicului cu modernismul forțat a fost construit și Tesla, un alt dezastru biografic.

Am găsit ostentativă și de prost gust a doua alternare prezentată în film, a vieții cercetătoarei, cu efectele ulterioare ale descoperirilor ei. Idea, interesantă și promițătoare, este ruinată de modul în care este pusă. Pe de o parte se încearcă să se expună publicului o femeie de o inteligență sclipitoare, modernă și pasionată, ce luptă pentru a-și putea continua munca și descoperirile, în speranța că vor folosi omenirii, asuprită de societatea științifică și masa populară, ce o judecă pe baza unor valori pe care ea nu le împărtășește, cum ar fi fidelitatea. Pe de alta sunt prezentate atât efectele benefice cât și cele malefice ale descoperirilor cercetătoarei, asupra cărora ea nu are de fapt influență, căci ce omenirea alege să facă ulterior cunoașterii binelui și a răului, nu este în reponsabilitatea celuia care îi înmânează această cunoaștere.

Carte: Poartă-te ca o doamnă, gândește ca un bărbat

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

81pNSLoFXsL

Citind cartea lui Steve Harvey, un comediant foarte amuzant de altfel, am avut câteva momente de ”aha”, realizând cât de greșită era educația percepția mea în materie de bărbați și relațiile dintre bărbați și femei. Parcurgând-o pagină cu pagină, mi-am dat seama că, din fragedă  adolescență mi s-a indus anumite idei eronate despre așteptările pe care trebuie să le îndeplinesc într-o relație și mai ales despre cele pe care le pot emite. Această educație a contribuit enorm la permanenta mea nemulțumire față de status quo-ul majorității relațiilor mele, care în mod miraculos urmau modele similare.

În primul rând, cartea lui Steve, ușor de citit, amuzantă și utilă, face o distincție clară între stilul de viață aventuros și relația de cuplu, și odată ce știi ce-ți dorești, poți să cauți conform criteriilor corespunzătoare. Țin minte că în tinerețe descalificam mereu bărbați prin cuvintele ”nu corespunde”, deși în fața mea se prezentau pretendenți serios intenționați, dar care pentru spiritul meu de aventură de atunci nu erau potriviți. De aceea este important să conștientizăm ceea ce ne dorim, căci în perioadă de aventuri criteriile alegerii unui partener și regulile jocului, sunt total diferite față de cele pe care le folosim atunci când dorim o relație. Un gagiu dedicat hârjonelii nu trebuie să te impresioneze cu inteligența lui sclipitoare, pentru că nu o să-l cauți la neuroni dacă știi că, nu-și va propaga genele prin tine. Cu atât mai puțin te va interesa stabilitatea lui profesională, relația cu familia sau planurile de viitor. În schimb, când te interesează să găsești un partener pentru o relație mai serioasă, situația se schimbă radical. Planurile lui pe termen scurt și lung, stabilitatea profesională și financiară, precum și familia din care provine sunt elemente foarte importante, care decid dacă are rost să te angajezi sau nu într-o relație cu persoana respectivă.

În al doilea rând, cartea punctează foarte corect că, femeile primesc ceea ce cer, în funcție de pretențiile și așteptările pe care le emană. Total diferit față de ceea ce am auzit din folclorul local în care am crescut, Steve le spune femeilor să-și stabilească propriile standarde și așteptări, în funcție de ceea ce își doresc, apoi să le expună bărbaților în principal prin prisma a ceea ce nu-și doresc. Pentru că nimeni nu investește mai mult decât i-se cere, fiecare femeie trebuie să știe ceea ce vrea. Și mai ales să ceară! Citind cartea, mi-am făcut și eu o listă cu ceea ce-mi doresc de la un bărbat, bifând în ea tot ce este important pentru mine, de la trăsături de comportament, posibilități profesionale/financiare și dinamica dintre noi, până la deschisul ușilor sau datul hainei. Nu te zgârci la a fi ”scumpă”, sunt unii care-și vor permite și alții care îți vor întoarce spatele. Steve recomandă ca o femei să fie directă cu bărbații, clară și precisă în așteptări, în felul acesta evitând să-și piardă timpul cu gagii care ori nu sunt gata pentru o relație serioasă, ori nu vor să o aibă cu ea.

În al treilea rând, Steve explică și care sunt așteptările bărbații de la o femeie, pe lângă consecvență în cuvinte și fapte, sex, susținere și dragoste. Bărbații au nevoie să se simtă utili, necesari și mai importanți decât orice altceva ai câștigat sau dobândit.

Lectură plăcută!