Etichetă: viata

Și …am crescut mare

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

 

Aș putea spune că vine cu asertivitatea sau cu experiența, ori că-i pur și simplu momentul acela din viața când începi să posezi o formă de rupere conștientă de pulă (sau pizdă, după caz și preferințe) față de toți și toate. Înțelepciunea te ajută să realizezi cât de absurd este să-ți mai pese de toți idioții, ce-ți apar în cale, și câtă pierdere de energie implică prezența activă în lumea lor, mâncându-ți nervii și timpul inutil. Adevărata revelație sosește când te pui pe tine pe primul loc.

Cunosc placa aceasta de ceva timp, am tot repetat-o, dar până am ajuns să mi-o însușesc, a trecut ceva timp și foarte multă frământare. Un element important al ei este chestia de selecție. În sfârșit am învățat să selectez, să refuz, direct, calm și strict, fără milă inutilă sau remușcări false. Poate este doar maturitatea, născută din bariera pusă între mine și restul lumii, ori purul egoism. Cine știe? Poate-i comoditatea, în care am găsit alintare după mulți ani de abatere cu eroism. Eu aș numi-o distanță. Iau distanță tot mai ușor de rahaturile zilnice și nesemnificative pe care nu le pot schimba fără un efort mult prea mare și prea costisitor. După ce întorci foaia, lumea devine mai colorată, începi să vezi lucrurile altfel, să înțelegi contextul mai bine și să te corelezi mult mai eficient cu nevoile celorlalți. Observi problema direct, în față, fără ocolișuri sau ceață afectivă inutilă. Când ți-se rupe, poți fi mult mai ușor obiectiv.

 

Încă măritată

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

estefania-solveyra-mmdDXLImAqQ-unsplash

Photo by Estefania Solveyra on Unsplash

Timp. Niciodată nu de acordăm timp ca să înțelegem, să ne vindecăm, să decidem sau să ne bucurăm.

Mi-a luat aproape trei ani ca să realizez că sunt încă foarte activă în relația cu fostul soț și chiar dacă nu îmi doresc, sunt încă bine măritată cu el. De aceea, când ne vedem începe circul, căci este singurul mod de comunicare la care răspundem amândoi. Ne știm rolurile bine definite și ne simțim în elementul nostru atunci când urlăm unul la celălalt. Nici unul dintre noi nu dorește să meargă mai departe, ținându-se cu tărie de ceea ce posedă și cunoaște: o relație defectă, o comunicare incompletă, frustrările amare ale nemulțumirii și o profundă  nefericite interioară profundă. În fapt un alt model de viață copiat de la părinții noștri și aplicat la noi. Doar că noi, și mai ales eu, suntem mai independenți și emancipați decât au fost ei, iar în loc să ne înghițim nemulțumirile, le-am vomitat. La mijloc este și un copil, a cărui personalitate se creionează acum, pe baza a ceea ce-i transmitem, deci am nimerit excelent pe urmele părinților noștri.

Câteodată avem momente de sclipire, speranța unei alte relații, clipe de luciditate când ne dorim cu adevărat sa ieșim din această smoală. Sunt momente rare, în care câteodată ne decidem să încheiem, să ne despărțim cu adevărat, să trecem peste resentimente, oprind cearta și privind lucrurile de la distanță cu indiferenta, calm și toleranță. Doar că, nu ne sincronizăm momentele respective și când unul iese la liman, celălalt îl trage din nou în mocirla dulce și foarte amara a dragostei de mult evaporate. S-ar putea să trebuiască să ne eliberăm împreună, dar cumva fiecare refuză asta individual.

Alternativa

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Exista în viață momente din alea, când te simți pe culmile succesului, cucerind munți înalții și momente când te simți în iadul vieții, înecat în lavă fără urmă de ieșire. Totul e  chestiune de percepție, de poziționare, de viziune personală asupra situației în care te afli și nimic mai mult. Ce nu înțelege majoritatea este existenta alternativei. Alternativa exista de fiecare dată, ea se epuizează doar când murim, dar până acolo-i ea ne însoțește în fiecare situație, acțiune sau judecata. Doar că, fiind social educați supuși, suntem de multe ori manipulați să credem că nu avem alternativă și de aceea trebuie ne continuam calea aleasa de împrejurimi, indiferent de cât de neprielnică ne este, obositoare ori frustrantă. Nimic mai greșit, căci alternativa ne însoțește la fiecare pas,  așteptând ca noi doar să ne deschidem mintea și să-o îmbrățișam. Alternativa ne oferă de multe ori soluția la nemulțumire, doar trebuie să o îmbrățișăm.

Nu sunt eu un super ghid de navigat prin viață, suferind personal de toate bolile acute ale majorității, ambiții exagerate, nevoia permanenta de perfecțiune si mai ales amnezie toată când vine vorba de alternativa, dar de ceva timp am experimentat pe propria piele gânditul în afara cutiei și încetul cu încetul, încep să privesc lucrurile diferit. Alternativa, această fantastică putere pe care am folosit-o în câteva momente cheie din viata mea, mi-a schimbat radical cursul vieții, de la lucrurile mici la cele mari. Am realizat că alternativa-i cel mai de nădejde prieten al omului, dându-i o șansă reală să iasă din cuștile și capcanele societății, în care se bagă regulat, de buna voie și nesilit. Uitându-mă în urmă, de unde am pornit și experientele pe care le-am trăit, aș spune că alternativa, curajul și riscul au pus bazele experienței mele. Restul a fost mai mult o umplutura de rutină. Chiar și atunci când nu am optat pentru alternativă, conștientizarea faptului că ea există mi-a oferit avantaje neprețuite în negocierea oricăror condiții, atât în relații personale cât și profesionale.

Newness film sau un alt deja-vu

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

MV5BMzExZTFiM2EtN2QyYS00YWZiLWFlOTMtZGYzMWI4MTNkZGYzXkEyXkFqcGdeQXVyNzk3NjQ1MTc@._V1_

În urmă cu câțiva ani, pe când mă jucam încă de-a nevasta, ce futea doar imaginar, ca soțul iubitor nu presta mai de fel, îmi spune un amic că viata lui este ca și în filmul Shame. Mi-a mărturisit că așa trăiește el, pe portale gen Zbiornik, fiind prins într-o pânză de relații sexuale fără sens sau valoare, futând de dragul de a fute, fără să simtă nimic pentru nimeni. Mi-a zis atunci că vrea să schimbe asta, iar în urmă cu câteva luni îmi povestea cum s-a îndrăgostit fără speranță de-o ucraineancă ce i-a rupt inima. Am râs de el cu gura până la urechi la mărturisirea că, nici nu a apucat s-o fută pe ucrainiana răzleață, înainte să se care din viața lui. Apoi i-am consolat suferința, văzându-l cât de mult îl durea pierderea. L-am asigurat cu jumătatea de gură că durerea iubirii neîmplinite trece și am schimbat discuția înspre experientele mele și despre mine. Eu, care alunecam deja încet si sigur pe urmele lui vechi.

Aseară am urmărit Newness, un film foarte interesant ce mi-a trezit o senzație cumplită de deja-vu. Acțiunea din viata mea este mai diferită față de cea din film, dar esența este mult prea similară. Lucrurile se derulează pe butonul play și forward, cu o repezeală amețitoare, și-o superficialitate dăunătoare, în timp ce rănile și dezamăgirile legate de viața mea amoroasă eșuată stau îndesate într-o caseta a minții mele pe jumătate deschisa. Evit să mă confrunt cu ele, însă nici nu reușesc să le ascund pe deplin, ieșind la iveala în momentele inoportune.

După pozat

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

frank-mckenna-JbTBJYOEc28-unsplash

Photo by frank mckenna on Unsplash

Ma întorc după o noapte nedormita în care nu m-am futut cu fotograful, ci cu prietenul lui, venit de grabă și încărcat cu bagaje de la autocarul ce-l aducea din munți, direct la sesiunea mea foto. Tocmai se întorcea după două săptămâni dintr-o tabără de copii, unde a fost pe post de instructor de snowboard. Era deci nefutut rău și îngrijorat că mă ia fotograful în primire. S-a terminat de trei ori, eu o dată și de doua ori am mimat.

Fotograful, un tocilar pervers, ironic și sincer, mi-a propus sa o facem în trei, disperat de excitat, iar după refuzul meu, m-a implorat să-l las măcar să ne privească. M-am opus și s-a ofticat, trăgându-și singură două labe în camera alăturată,  în timp ce noi ne sexam cât mai potolit. A doua zi, după ce aplecat amicul meu de sex, fotograful a continuat să se dea la mine și mai aprig, rugându-mă insistent să-l las măcar să mă lingă. Mi-a reproșat cu tupeu că i-am futut prietenul în dormitor, în timp ce el a rămas singur pe canapea. Și într-un exces de zel, și-a dat cu mândria de pământ, replicând cu fața schimonosită de stima scăzută de sine „… dar ce, eu sunt doar fotograful”.

I-am înțeles supărarea și l-am compătimit, dar nu aveam chef să mă fut cu el. Știu, câteodată viata este cam curvă, iar întâmplarea mi-a amintit de libertatea sexuală din studenție, dar și de reproșurile neîntemeiate pe care le primeam de la bărbații pe care-i refuzam. M-am abținut de la a-i întinde un pahar cu apă și a-i reaminti că eu am plătit pentru toată petrecerea (sesiunea și închiriatul apartamentului ca decor) așa că eu stabilesc regulile de la locul de joacă, doar pentru că el face Photoshop-ul pozelor.M-am simțit în schimb stăpână și șefă, un fel de matroană ce jonglează pe degete cu băieții mai tineri. Un alt rol, în care eu cer și primesc, iar ceilalți se supun sau pleacă. Oare de ce-i atât de greu câteodată să ne simțim stăpâne pe viața noastră sexuală. Să decidem singure cu cine, când și unde vrem să ne futem, fără complexe sau stres.

Am reflectat ulterior de ce am ales să ratez șansa se a mă fute cu doi bărbați în același timp, o fantezie atât de des atribuită femeilor. Pentru că nu m-a încântat perspectiva. Nu mi s-a părut atractiv, ba chiar mi-a dat un sentiment ciudat de inhibiție, un trio-ul care mă interesează și nu mă atrage. Nu în această configurație.

Când știi că te afli în compania greșită

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

glass-602889_1920

Image by Tommy Takacs from Pixabay

Foștii socri sunt genul de oameni cu care stai de vorbă fără să te întrebi ce cauți la ei în casă și pentru ce mănânci cu ei la masa. Trăiesc bine, sunt educați, cultivați, experimentați și inteligenți, iar discuțiile pe care le poartă se extind la orice subiect, care v-a fi analizat cu o anumită doză de obiectivitate, fără prea mari frustrări ori concepții învechite și nici un caz prin filtrul a ceea ce spun vecinii. Din păcate am ajuns să ne spălăm urât câteva rufe murdare, însă apreciez la ei o anumită cultură, deschidere și educație.

După ce m-am separat de familia poloneză a fostului soț, am avut la scurt timp o tentativă de-a mă readopta într-o familie nouă, ce venea la pachet cu noul iubit. Nu le-au convenit de la început că eram divorțată și cu copil, dar ca urmare a unor lungi și complicate intervenții din partea gagiului de a fi acceptată, am fost până la urmă invitată de părinții lui la ei acasă de Crăciun. Anticipat, le-a trimis câteva cadouri frumos împachetate, pe stilul din fosta familie, dar mișcarea nu a mers, pentru că ei nu-și făceau cadouri de Crăciun și s-au simțit mai degrabă obligați să-mi ia ceva la repezeală, decât bucuroși.

La masă, după prânzul tradițional cu rață, ne-am așezat la un pahar de vorbă, subiectul local fiind bârfitul neamurilor lor și generalități subiective în care părerile și viziunile noastre despre lume s-au ciocnit. Mărul discordiei l-a reprezentat bătaia administrată copiilor, care în opinia mea nu are justificare, iar în a lor este o formă de educație. Mi-am dat seama că le-am atins o coardă sensibilă afirmând că, părinții ce-și bat copii o fac din frustrare pentru propriile lor nemulțumiri din căsătorie și față de partener. Ardoarea cu care tatăl iubitului s-a grăbit să-mi combată teoria, afirmând mai mult pentru el, că a fost fericit cu nevastă-sa toată viata și când și-a bătut băiatul, mi-a confirmat doar ceea ce spuneam. Știam de la iubitul meu că taică-său a înșelat-o pe maică-sa, iubind cu ardoare în tinerețe pe alta. Dar, cum pe vremea respectivă (și pe alocuri încă în timpurile curente) divorțul era similar nu doar cu  abandonul nevestei, dar și al copilului, el a luat decizia să rămână în căsătoria nefericită de dragul copilului.

Lipsa de sinceritate și obiectivitate m-a dezamăgit, însă toleranta mea a ajuns la punctul critic într-un moment de liniște, după un căscat uriaș cu dinții știrbi și cariați ai mătușii iubitului meu, urmat de îndesatul tacticos al cămășii și al pulovărului în pantaloni. A fost clipa în care am simțit că mă lovește o măciucă fictivă în cap și am început să mă întreb, de ce mă simt atât de străină cu acești oameni, jenată cumva de prezența mea acolo, extraterestră printre ei. M-am găsit profund deranjată de primitivismul lor, de frustrările amestecate cu invidie pe care le cultivau față de oamenii mai avuți ori proprietari de afaceri, și superioritatea falsă pe care o afișau față de mine.

Nu mi-a plăcut vizita și în cele din urmă m-am predat realității, acceptând că nu sunt destul de bună pentru fiul lor, încă puternic dependent de opiniile părinților la 30+, fără casa lui și șofer pe mașina părinților, făcând mea culpa din fițele mele de buziness lady, doamna doctor independentă financiar, descurcăreață, tânără și frumoasă, cu casa și mașina mea, și probabil un salariu mai mare decât al potențialul socru auto știutor.

În loc de cadou de despărțire, le-am lăsat fiul să mă părăsească, motivat de lipsa mea de empatie pentru crizele lui personalizate și fără efect, manifestate regulat, pentru a-mi atrage atenția și a-mi forța mâna ca să ne mutăm împreună.

La multi ani!

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Am început anul nou cu Prosecco și furie, iritându-mă inițial de Revelion pe străzile de lângă Moritzplatz, unde am ajuns accidental, printr-o eroare de calcule și gusturi prost înțelese. După ce doi borați tuciulii, din aia de văd pizda numai după căsătorie conform profetului, ne-au aruncat petarde la picioare în semn de la mulți ani, le-am zis gazdelor mele simpatice să ne reorientăm spre cartierul unde locuiesc ei, ca un party acolo sună mult mai tentant decât prin cartierele dubioase ale Berlinului. Nu de alta, dar prefer spiritul din Mitte sau Moabit, unde oamenii au bani și femeile nu umbla cu cârpe pe cap.

În rest Berlinul este foarte mișto, mai ales daca ești student sau la început de carieră. Este un oraș relativ ieftin, cu multe posibilități de muncă, plin de cafenele sic și evenimente colorate, cu spirit hippie peste tot. Este locul ideal pentru tineri, mai ales cu mult timp liber sau cărora le place să mai și tragă pe nas, dar prea modern pentru cei cu sufletul tânăr și stilul de viață mai comod.

Am continuat prima noapte din an la un party dintr-un club cu intrarea plătită (o formă de segregare sociala) și majoritate nemțească. Atmosfera faină din club a fost din păcate stricată, de un turc ce s-a nimerit pe acolo (singurul din încăpere, cu excepția bodyguardului de la intrare), care a venit direct la mine. Nici nu a deschis bine gura să mă informeze că-i place cum miros, ca eu i-am și repetat într-o engleză expediativă not interested, iar mai apoi într-o germană scâlcită mein mann, arătând spre amicul meu. S-a retras, dar nu înainte de a-mi pune mâna scârboasă pe cur, prefăcându-se că vrea să danseze cu mine. Probabil aș fi putut sa-i trag una în bot și să-i chem confratele să-l ia de acolo, dar sunt de mult prea toleranta față de fraierii labagiști care mă ating ”involuntar”, ca multe gagici est europene obișnuite cu maniere de pe maidan. Și poate că, de la asta ni-se trag multe ponoase, că nu prea știm să refuzam nemțește, gălăgios de ofensate, deși prin Berlin nemțoaicele erau în general cuplate cu turci, în timp ce nemții se întrețineau între ei, mulțumindu-se doar să privească orice arătare de cur, cu ochii cat cepele.

Frica

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

melanie-wasser-j8a-TEakg78-unsplash

Photo by Melanie Wasser on Unsplash

În copilărie am dezvoltat câteva carențe esențiale în materie de respect pentru sine, așteptările de la bărbații, bucuria succesului sau pura stare de bine. Nu sunt unică în carențele mele, le observ des și la alții, foarte similare sau ușor diferite, în funcție de contextul în care au fost dezvoltate și de experiențele individuale ale fiecăruia. Acum, la maturitate sunt conștientă de ele, mă deranjează și a venit vremea sa le remediez. Doar că nu știu cum. Frica de a trai împlinită mi-e tatuata în oase.

Mă bucur aparent de ceea ce am, cultivându-mi permanent nevoia de a avea mai mult, născuta din frica că, într-o bună zi nu voi avea nimic. Mi-e frică să fiu mulțumită, ori  satisfăcută cu viața mea. Mi-e teamă să mă bucur de ceea ce fac și evit să fiu recunoscătoare pentru lucrurile bune care mi-se întâmplă. Nu reușesc să trăiesc pur și simplu bine și să nu mai creez drame.

Privind obiectiv și plasând frica de-o parte, admit că viața mea este frumoasă, mult mai interesantă decât mi-am imaginat-o vreodată, presărată cu realizări și împliniri pe care nici măcar nu mi le-am imaginat. Sunt de asemenea conștientă că, dramele pe care mi-le creez sunt de multe ori abstracte, superficiale, inutile și absurde. Deși știu asta, nu mă pot debarasa de acest obicei, de-a crea și-a purta cu mine durere.  Nu știu cum să mă redresez, cum să mă întorc pe drumul normal, pentru ca nu am fost de fapt niciodată pe el. Nu cunosc un alt stil de viață.

Dramele mele s-au născut în copilărie, sub loviturile administrate de părinți, în mod regulat, de obicei după o stare de iubire și euforie. Așa că, m-am obișnuit cu permanenta nevoie de a fi pedepsita, de a suferi ritmic și sigur, chinul cel mai mare fiind administrarea imediată a durerii după clipele de bucurie și fericire. Când bătăile au încetat, dramele au continuat cu abuzul verbal sub formă de critică necontenită, umilire, înjosire, mustrare și chestionarea permanenta a gândirii și deciziilor mele. În timp, am pus distanță fizică între mine și părinți, viețile noastre urmând un alt curs. Am crezut că am scăpat de abuz, doar ca să aflu ulterior că-l retrăiesc din nou, dar sub altă formă. Din copilul abuzat de părinți, în copilărie, am devenit la maturitate, adult abuzat de partener.

Din fragedă copilărie am dezvoltat crize de plâns, de obicei după administrarea unei bătăi. Mă dorea atât de mult nedreptatea care mi-se făcea și frustrarea neputinței, că începeam să mă rănesc singură. În mintea mea mică meritam mai multă durere, deoarece eram prea slabă și permiteam ca răul să mi-se întâmple, deoarece greșisem. Crizele de plâns se opreau după ce mă legănam cu tot corpul sau doar cu capul, până mă lua amețeala. Crescând, am crezut că am îngropat acele momente de durere și umilință în trecutul meu, alegând să șterg o parte dintre acele amintiri. Au ieșit însă la suprafață, mai nemiloase ca niciodată, pe când mă așteptam mai puțin. Adultă fiind, am început să mă leagăn din nou. În timpul unei astfel de crize, mi-am dat seama că ceva este total greșit în căsnicia mea, daca soțul (alesul, ocrotitorul și marea mea dragoste), reușește să-mi provoace aceeași stări de nesiguranță și frică, pe care le-am trăit în copilăria mea abuzivă. Acesta a fost pentru mine factorul declanșator, ca să mă mobilizez și să ies din căsnicie. M-am gândit la modul serios că dacă voi mai continua așa, voi sfârși într-un spital de nebuni sau cu capul zdrobit de pietrele din grădină. Durerea m-a motivat să-mi fac un plan strategic de evacuare din relație, inspirându-mi dorința de luptă, mai ales în momentele în care am fost atacată. Ca să supraviețuiesc, m-am întors la instinctele primare.

Acum, la câțiva ani distanță, nu mai am crize de plâns potolite cu legănat, însă duc cu mine o nevoie regulată de urcuș și coborâș, o necesitate de pedeapsă permanentă, după fiecare moment de euforie. Și cum nu-i mai am pe călăii mei prin prejmă, ca să mă pedepsească, o fac singură. Mă mutilez solitar din nevoia de a-mi echilibra viata și pentru că mi-o frică teribilă să fiu pur și simplu fericită, în siguranță, eliberată de critici, judecății, alți oameni, așteptările altora și mai ales de frica mea!

Alegeri pentru bătrâneți liniștite

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

matthew-bennett-78hTqvjYMS4-unsplash

Photo by Matthew Bennett on Unsplash

Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.

Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.

”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”

În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.

În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.

Divorțul și prietenii de familie

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

img_6580

Nu-i nimic mai simpatic decât caftitul verbal de la fostul soț, dimineața pe stomacul gol, ca să-mi reamintească, cum stă treaba cu abuzul emoțional și verbal. Asta, în cazul în care, aș fi uitat, ceea ce-i puțin probabil. Nu am uitat, doar pusesem amintirile la conservat, ca pe o slănină la macerat în butoiul cu sare, numai bună de scos la momentul oportun, când o poți digera fără pâine. Cafteala a venit la fix, tocmai în ziua în care meditasem de dimineață, în lipsa somnului, la lipsa amicilor în cupluri din viața mea sociala curentă. Mă gândeam cu o urmă de tristețe, cum brusc nu mă mai invită nimeni la zile de naștere, ale lor sau ale țâncilor sau la petreceri date în jurul mesei, fiind brutal ștearsă de pe lista musafirilor poftiți din viața tuturor cuplurilor pe care le frecventam regulat împreuna cu fostul soț. Bineînțeles că, el a rămas pe listă și treaba asta mă râcâie, admit, întrebându-mă dacă o fi de-a lor sau poate doar de gen masculin? Ori, poate oi fi eu vreo scorpie nemiloasă, de care se bucură că au scăpat în sfârșit. Ciudat însă că, femeile din cupluri susțineau prietenia noastră individuală, când timp am fost măritată, de unde și surprinderea mea pentru răceala lor brusca după separare. M-au eliminat inopinat și dureros, probabil crispate de frică, că mă apuc să le futr bărbații, acum că sunt liberă de contract.

Pe când meditam eu mai aprins la lipsurile și plusurile vieții de divorțată, mă sună fostul soț, ca să-și verse năduful pe mine, crezând în mintea lui limitată că suntem încă, căsătoriți. Glasul lui, tonul vocii și cuvintele pe care le știu pe de rost mi-au reamintit ce norocoasă sunt că am scăpat de el și din iadul vieții pe care o duceam împreună. Mi-am șters meditația inutilă cu un zâmbet ironic și i-am dat dracului pe foștii prieteni de familie, în timp ce-mi îndesam casca în bagajul spre Las Vegas. Îi voi saluta în curând pe toți din piscina de la Bellagio, și-n rest să-i sugă șosetele.