Etichetă: parinti

Cu tristețe despre religie, părinți și copii în România

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu
Photo by Picsea on Unsplash

În România s-a reactivat recent controversa botezului, ca reacție la moarte a încă unui copil în timpul desfășurării acestui ritual creștin, practicat conform normelor trasate de Biserica Ortodoxă Română. Am văzut chiar o petiție online pe tema respectivă, prin care se cere bisericii să modifice ritualul botezului prin scufundarea în cristelniță, astfel încât să fie prevenite accidente care se întâmplă. Dacă presiunea publică va fi suficient de mare, iar ”scandalul public” nu va trece atât de repede, probabil Biserica Ortodoxă Română va schimba ceva în cadrul acestui ritual, deși mă îndoiesc, căci religiile sunt în general condiționate de întreținerea ritualurilor și a tradițiilor statornice. BOR se va apăra în primă fază prin toate mijloace ca să reziste schimbării și chiar dacă schimbarea va fi introdusă, vor exista cu siguranță preoți fanatici ce vor ține cu dinții să repete același ritual pe care l-au practicat până atunci, în ciuda faptului că botezul este un act simbolic, iar la catolici este suficient ca să fie stropit copilul cu apă sfințită pe frunte de trei ori, ca să fie considerat botezat în religia creștină.

Schimbare sau nu, ea nu-l va ajuta cu nimic pe băiețelul ucis la Suceava. În cazul lui a rămas doar o singură întrebare: cine-i răspunzător? Preotul a fost programat la audieri, la fel și părinții, iar prin ziare au apărut deja propaganda cu povești vânătorești împletite de neonatologii. Vor da vina unii pe alții, iar la final cazul va fi cel mai probabil clasat, după stilul clasic al poveștilor controversate din România. O bună parte a opiniei publice, probabil majoritatea, va da vina pe biserică, însă de va înșela amarnic.

Nu, vina nu este a bisericii. Vina este în totalitate a părinților și am să explic de ce.

BOR este o instituție religioasă, ce dispune de anumite reguli și de o anumită propagandă. În cadrul regulilor sale este introdus ritualul botezului, pe care BOR stipulează că trebuie să se realizeze la aproximativ 40 de zile de la nașterea copilului. În alte religii creștine, la catolici de exemplu nu există această dată anume, dar se insistă ca botezul noului născut să fie realizat cât de curând posibil. Astfel, biserica își crește șansele ca, copilului ca să fie crescut și educat în cadrul tradiției ei și conform ritualurilor pe care ea le propagă. Nu are intenția de a-și rănii sau omorî viitorii enoriași (căci nu-i putem numi enoriași pe copii ce încă nu posedă o cunoaștere a sinelui), ci doar vrea să se asigure că ei sunt deja ”luați” cât mai devreme sub aripa ei protectoare, ne fiind atât de disponibili ca să adere la altă religie.

Părinții sunt, în majoritatea cazurilor și în cazul de față, oameni maturi, majori, dispun de o conștiință de sine, deosebesc binele de rău și au capacitatea de judecată. Au liber arbitru, sunt liberi să adere la orice religie doresc, să urmeze orice ritualuri aleg, însă odată ce au devenit părinți, pe lângă toate libertățile pe care le posedă, mai vine și o responsabilitate. Este responsabilitatea lor să-și protejeze copilul. Copilul mic este fragil, delicat, nu se poate apăra și comunică doar prin plâns. Se spune chiar că el nu este conștient, decât după primul an de viață că el este despărțit de corpul mamei, având nevoie vitală de protecție și îngrijire din partea părinților. De aceea natura ne-a creat ca să ne iubim copii, ca să-i protejăm de potențialele pericole ce le-ar pune viața în primejdie. Asta însemnă că, părinții sunt principalii responsabili de viața copilului lor, ei trebuie să gândească și să decidă pentru copilul lor, ce-i face bine și ce-i poate face rău. În categoria asta, a alegerii, intră și botezul. Părinții decid când și dacă, copilul lor este suficient mare și de apt pentru a fi băgat cu capul în apă, de către un străin (care nu-i pediatru și nici moașă), în cadrul unui ritual. Iresponsabilitatea, ignoranța și prostia este de partea lor în acest caz, pentru că au permis ca, copilul lor născut prematur și neadaptat pericolelor să fie supus și ucis în cadrul botezului. Nu i-a obligat nimeni să-și supună copilul atât de mic acestui ritual, să de-a copilul din mână unui străin ca să-l scufunde în apă. Aveau dreptul să oprească în orice moment ritualul sau să-i spună preotului că nu sunt de acord să le bage copilul cu capul sub apă. Ierarhia dintre preot și părinți (ce se promovează de către biserică și se acceptă de către enoriași), datina botezului, rușinea față de semeni, banii dați bisericii sau orice altceva, sunt secundare în fața siguranței și binelui copilului, pe care trebuie să le asigure părinții.

Biserica are regulile și ritualurile ei. Este dreptul ei să aibă ce ritualuri vrea, așa cum este și dreptul fiecărui om matur să adere sau nu la ele, în funcție de ceea ce simte el sau ea că-i bine sau rău. La fel este și în cazul copiilor, doar că cei care iau decizia sunt părinții. Ei principalii responsabili pentru soarta copilului.

Dragi părinți, vă rog, nu mai fiți atât de îndobitociți cu tot felul de prostii, ritualuri, credințe și sfaturi în creșterea și educarea copiilor voștri. Judecați singuri ceea ce este bine și ce nu pentru ei, fiți prevăzători și mai ales prudenți. Este copilul vostru, este obligația voastră și dreptul doar al vostru să hotărâți!

Elementul domestic

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.

Copii în relații

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu
Photo by Ramin Talebi on Unsplash

Să spun că am ignorat, nu ar fi tocmai adecvat, dar cu siguranță am subestimat rolul jucat de copii într-o relație nouă. Am desconsiderat importanța și greutatea acestui bagaj, probabil pentru că nu am simțit niciodată că, copilul meu ar fi o problemă pentru mine. Și mi-am pus rar problema că, ar fi o problemă pentru alții. Am evitat în relațiile mele pasagere, pe care le-am avut după divorț să-mi implic copilul. Atâta timp cât eu nu mă vedeam pe termen lung cu oamenii respectivi, cu siguranță nu era nici un sens a-i aduce în sfera mea privată. Asta până în relația curentă, când lucrurile au fost diferite de la început, iar copii, atât al meu cât și a lui au fost parte integrantă a totului.

La început a fost bine, ne-am plăcut toți și mai ales copii între ei. Prima a început fiică-mea cu crize de gelozie, urlete și plâns din nimic. Prietenul meu a rezistat cu stoicism, iar eu am adresat cu răbdare fiecare criză de-a ei în parte, vorbindu-i de fiecare dată ferm și în aceeași direcție, asigurând-o că o iubesc, că-i cea mai importantă pentru mine și că ea nu pleacă nicăieri, dacă mai vine cineva alături de noi. A durat cam două-trei luni toată tevatura și când mă dispera deja repetarea poeziei au încetat subit crizele ei. Nu a mai avut nici o problemă cu prietenul meu, iar de fiecare dată când am întrebat-o ulterior ce simte, mi-a răspuns că el este ok și că vrea să petreacă timpul împreună cu el și mai ales cu fiul lui.

Pe când era să zic hop, a început băiețelul lui. Mai mic, mai bosumflat, mai răsfățat și mai crizat, când a dat atacul, nu am știut de unde, pe unde și ce m-a lovit. M-am trezit în plin război, cu crizele regulate ce se manifestă de fiecare dată, când se întoarce de la maică-sa. Mai ales când părinții lui sunt în dezacord sau când ea are momente mai proaste (mama copilului exprimându-și anumite nesiguranțe și nemulțumiri legate de faptul că noi încercăm să ne întemeiem o familie), crizele băiețelului sunt mai accentuate. Mă pun în papucii acelei femei, pe care nu o cunosc și cu care totuși împart destul de multe, și pe de o parte o înțeleg. Este greu să fii mamă singură și în concurență cu potențiala familie pe care tatăl încercă să o formeze alături de o altă femeie, ce are și avantajul de a avea un copil, de care copilul tău este atașat. Probabil și eu m-aș simți deranjată și recunosc că am avut și eu un moment de aha, când tatăl copilului meu s-a împrietenit cu o mamă singură cu un băiețel prin Tenerife. Dar, în loc să mă dezlănțui, mi-am dat seama că nu are rost să-mi pierd vremea rumegând la ce face ex-ul meu de care m-am despărți și cu care nu am nimic în comun. Cu atât mai puțin, nu am ce să-mi exprim păreri sau opinii pe acest subiect, din moment ce eu am ales să plec și nu mai vreau să fiu cu el, căci orice aș face, zice sau gândi, doar ce ar dăuna copilului meu, căci i-aș stimula indirect conflictul de loialitate, pe care oricum îl are.

Copii cu părinți despărțiți au o problemă majoră manifestată prin conflictului de loialitate, căci îi iubesc pe amândoi părinții, iar când unul îl vorbește de rău pe celălalt, ei se simt vinovați. Toată ura, nemulțumirea sau frustrarea, justificată sau nejustificată, pe care o are un părinte față de celălalt, merge la copil. De aceea, am încercat și de ceva timp chiar în reușește să mă abțin de la orice fel de sentimente sau gânduri negative față de tatăl fiice-i mele. Nu o interoghez în legătură cu timpul petrecut la el, o las pe ea să-mi spună ce și cum dorește, mă abțin de la a emite comentarii sau judecăți despre ceea ce face la el, evit să cer excesiv detalii despre ce și cum se petrec lucrurile acasă la tată ei, ori cu cine se întâlnesc. Nu am nevoie să știu detalii, care ulterior vor mușca din mine invidie sau frustrare, nu vreau să provoc acești monștrii, pentru că ei îmi vor răni copilul.

Copii sunt ca niște bureți și absorb nesiguranțele proiectate de părinți, colectând în ei treburile nerezolvate ale adulților la care ei sunt martori direcți sau indirecți și oscilând între limitele netrasate ale relațiilor eșuate, dar neîncheiate. Copii apoi răbufnesc în momentele de bucurie, în clipele de nesiguranță, la școală, acasă, pe colegi sau pe oamenii din jurul lor, câteodată pe părinți și de multe ori pe ei însăși.

Îl compătimesc pe băiețelul prietenului meu. Aș vrea să-l ajut, dar în același timp doresc și să trasez o limită clară de respect reciproc între noi. Nu-i sunt mamă și nu-i voi fi niciodată, el are mama lui, eu am copilul meu, însă conviețuirea reciprocă l-a adus în inima mea și am un atașament părintesc față de el.

Semne de maturitate

~ Căpşunăriţa ~ 12 comentarii

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.

Carențe financiare

~ Căpşunăriţa ~ 87 comentarii

Am fost crescută de părinți cu banii mei în buzunar, ai mei spunându-mi dintotdeauna să îmi plătesc propria consumație, să nu accept cadouri, mai ales de la bărbați, iar în liceu, m-a pus să dau înapoi o bluză pe care mi-o cumpărase un tip cu care mă întâlneam. Taică-meu era și polițist, deci orice cadou pe care îl puteam primi, ar fi putut fi interpretat în anumite circumstanțe ca o mită indirectă, de aceea era foarte strict cu noi (eu și frate-meu) în privința asta. Efectul a fost că, ulterior în viața adultă am intrat în relații neștiind cum să mă raportez corect la chestiunea banilor, a cadourilor, a așteptărilor ce țin de partea financiară pe care un bărbat ar fi trebui să le furnizeze în relație. Iubiții mei pe termen lung erau fericiți că lângă mine economiseau, ceea ce era un lucru super pentru ei, dar nu neapărat și pentru mine, căci eu nu mă simțeam specială, răsfățată sau apreciată în vreun fel. Și niciodată nu am simțit siguranță financiară lângă un bărbat. Așa că, atunci când m-a întâlnit fostul soț, care este un zgârcit notoriu, am fost mană cerească pentru el. De la prima întâlnire nu mi-a plătit nimic și a continuat să împartă totul la doi, inclusiv chitanțele de la restaurat, chiar și câțiva ani după căsătorie. Dacă îmi dădea 20 de zloți, ca nu aveam cash, scria pe o foaie și se aștepta să-i returnez. La restaurant plătea el toată consumația cu cardul lui de credit, ca să adune mile și să pară ”un bărbat”, iar apoi venea acasă, împărțea chitanța la doi, intra în contul meu și-și transfera jumătate din bani la el în cont. Când mi-am schimbat parola de la cont, a rămas șocat că nu mai are acces la pușculița mea, ba chiar a vrut să mă sperie cum îmi va fi de greu, de acum în colo, ca să fac eu toate transferurile. Eram însărcinată cu copilul lui, când el și-a cumpărat o mașină nouă, iar mie mi-a vândut-o pe a lui. I-am dat cash, banii în mână, însărcinată în 7 luni. I-am plătit peste valoarea mașinii, deși am încercat să negociez, dar s-a ofticat și i-am dat pace. A început să dea cu banul doar când s-a simțit amenințat, văzând că plec, a devenind brusc foarte generos, la concurență cu mă-sa în valoarea cadourilor, căci până atunci soacra îmi lua cadouri mai scumpe decât soțul. Era bogat, avea bani, acțiuni și proprietăți, chiar mai multe decât mă informase pe mine că are, și folosise acest argument de la început pentru a-mi oferi minimul. Un fel de scuză că mă testează, să nu fiu eu cumva avidă după banii lui, scuză pe care a întreținut-o și după ce a insistat să mă ia de nevastă. Și cum eu eram îndrăgostită, naivă și nu știam să mă raportez la bani, nu am nici cerut, nu am nici așteptat, până m-am văzut cu un copil în brațe, fără loc de muncă și trăind din bursă, și împărțind cot la cot cheltuielile cu el, în timp ce el făcea doar din salariu de cinci ori mai mulți banii ca și mine. Atunci mi-am tras semnalul de alarmă, realizând în ce căcat ajunsesem, pentru că nu știam să-mi pun standarde, să ”cer” și să aștept o investiție corectă și la același nivel din partea persoanei cu care îmi împărțeam viața și căruia îi născusem un copil. L-am lăsat cu bani cu tot, în ciuda protestelor și a promisiunilor lui și am început să-mi caut puncte de reper, deși nu știam cât mi-se cuvine și cum trebuie să cer. Mi-am dat seama ulterior, că eram atât de setată pe ideea că sunt independentă și nu-mi trebuie banii nimănui, că mă simțeam aiurea când îmi plăteau bărbații consumația, ba chiar mai aveam prostul obicei de le plăti eu lor. Am purtat nenumărate discuții cu o prietenă de-e mea pe tema asta. Îmi spunea permanent ce prost gândesc, dându-mi sfaturi bune, dar pe care eu refuzam să le ascult.

Încetul cu încetul am început să mă schimb, să-mi redefinesc așteptările și valoarea, punctul de cotitură fiind, o cină pe care am vrut să o achit eu, iar persoana pe care o iubeam, atunci, mi-a spus: „eu știu că ești o femeie de succes, independentă și cu banii tăi, și apreciez asta, dar eu așa am fost educat, să plătesc, e de datoria mea și îmi face plăcere să am această contribuție”. Cuvintele lui mi-au schimbat total perspectiva, mai ales că veneau de la un om inteligent și bogat. De atunci, am învățat că nu trebuie să cer, ci să accept. Pentru că cei care dau, vor și primi de la mine în schimb, iar cei care nu-mi oferă mie, vor oferi alteia, și le doresc din tot sufletul să le fie de bine cu aia!

Iar prietenelor mele, care știu că au probleme similare, le spun sincer că, un bărbat care nu investește nici măcar într-o amărâtă de cină, mai ales la început, când vrea să te cucerească, nu-i un bărbat care o să investească ulterior, când tu dai totul iar el are rezerve. E doar un puștan care vrea să te fută pe gratis, cu minim efort și pe banii tăi.

Divortul pe ansamblu

~ Căpşunăriţa ~ 31 comentarii
Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Am ajuns să dau sfaturi oamenilor să divorțeze. Pe lângă faptul că nu este elegant, mai este și o responsabilitate pe care nu am dreptul să mi-o asum. Uit de multe ori că nu toată lumea, și de fapt majoritatea, nu gândește ca și mine, nu are voința mea și nici dorințele mele. Mi-ar plăcea să schimb oamenii, calitatea vieții lor, mi-e o milă profundă de ei, mai ales de cei care trăiesc din inerție, dar lumea nu-i a mea, iar modul în care fiecare își trăiește fiecare viața, e alegerea lui individuală, bazată pe propriile sale puteri, nevoi, frici și dorințe.

A divorța nu e o decizie ușoară, nu e o consecință naturală a faptelor și nu e atât de simplu pe cât pare. Decizia de a divorța și pentru mine a fost grea, chiar și după ce am ajuns la concluzia că nu suport să fiu lângă persoana lângă care eram. A fost o decizie apăsătoare, pentru care mi-am găsit scuze și motive, desigur altele decât cel principal, gândită și răzgândită de zeci de ori. Când ești cu verigheta pe deget, brusc nu mai e atât de simplu să te desparți, ca și în cazul unei relații, fie ea și de lungă durată. Dintr-o dată, toate așteptările tale capătă ambalaj, obositor, sufocant și cu încrengături diverse, pentru că în ecuația dintre voi doi intră și: părinții, frații, neamurile, prietenii, vecinii și mai ales copii. Ordinea nu e întâmplatoare, de obicei părinții punând cel mai mare accent pe ceea ce se întâmplă în cuplul copiilor, unde își reflectă ei așteptările, educația, părerile și durerile. Și pentru mine influenta părinților a fost apăsătoare, eu fiind prin natură și de mulți ani foarte independentă. În ciuda independenței, a necesitat un efort mare și inutil de obositor până să-mi conving părinții că, nu are rost să-și bată gura degeaba, că oricum decizia mea e luată și îmi aparține. Apoi vin socrii, care pot fi foarte fățarnici, miere și zahăr cu tine, dar cu sfaturi otrăvitoare la polul opus. Același lucru e valabil și pentru prieteni, care la divorț se vor alege, inevitabil, de o parte sau alta. Nu există prieteni ce nu iau o decizie, poate nu e vizibilă la început dar cu siguranță își va arăta valoarea ulterior. Și adițional îți mai vin pe cap neamurile, vecinii și toți aia care nu dădeau pe tine o ceapă degerată, dar sunt brusc interesați și înduioșați, doar ca să afle ce s-a întâmplat, care e motivul, cum stau ostilitățile. Ți-se înfățișează cu o moacă compătimitoare întrebându-te insistent că ”ce s-a întâmplat” ori luându-ți partea fățarnic ”mie nu mi-a plăcu niciodată”. Ăștia vin numai să ciugulească din tine, ca să aibă ce mesteca la radio șanțul local sau pe scara blocului, de aceea trebuie tratați cu ignor maxim, dispreț și cât mai puține informații.

Divorțul e o decizie grea, ce nu are cale de întoarcere și nici urma de empatie, nici din partea celuilalt și nici din partea societății. Divorțul însemnă să răzbați singur si practic să o iei de la zero în multe aspecte, nu doar cel sentimental. Prin divorț te îndepărtezi și de iluzia afecțiunii, care de multe ori se mai conservă în relație, ca atunci când îți spală o cămașă sau te fute în scârbă, dar te fute, ori te ceartă, dar îți vorbește. Divorțând te tai de la tot, se termină până și asta, ca să îmbrățișezi singurătatea. De aceea mulți își trag amanți/te înainte de divorț, ca să îi îmbrățișeze măcar cineva, ca să îi asculte și să le dea speranță că se poate mai bine.

Divorțul nu e o joacă și o spun acum cu toată seriozitate. Divorțul e o soluție, reală, nasoală și relativ eficientă, ca să o iei de la capăt, dacă ai tras greșit la loteria vieții sau ai fost prea naiv să te gândești la consecințe. Ca să divorțezi trebuie să-ți permiți, mental și financiar. De aceea divorțul se plănuiește, se analizează probabilitățile, se fac strategiile, se iau deciziile și se executa cu precizie. Când divorțezi trebuie să fii foarte calculat, dacă vrei să ieși cât de cât bine, pentru că deciziile impulsive costa sănătate și bani.

Despre copii și divorț într-un episod următor.

Nu ma lasa mama

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

L-am rugat pe fostul meu prieten, cu care am ramas cica in relatii de amicitie, sa ma ajute intr-o chestie. Nu foarte complicata si i-am zis chiar ca, ii platesc pentru ajutor. M-a refuzat pe baza a doua motive, foarte elegante din care se citeste perfect cine e el.

Primul e ca nu are timp si e foarte incarcat la munca in perioada asta.  Cunosc motivul asta, el nu are niciodata timp, pentru ca WoT nu se joaca singur, iar la munca de la facultate e cel mai incarcat in perioada de vacante, cand nu trebuie sa predea si nici sa tina consultatii. Atunci se ia frumos si merge acasa, la ma-sa si tac-su, ca sa frece menta pe acolo. La sat cum ar veni.

Al doilea motiv a sunat cam asa „din cauza unor motive personale, nu cred ca ar trebui sa ma angajez in asta”. Si asta se traduce: acuma am alta prietena, iar parintii mei sunt mandrii si multumiti de mine. Daca m-as baga cu tine in ceva combinatii, chiar formale, dar cu tine, nu le-as putea spune, ar trebui sa-i mint, ca daca le-as spune nu ar fi de accord si mi-ar impia capul cu treaba asta tot timpul, m-as certa cu ei si as avea alte neplaceri.

Il inteleg, desi nu imi pot stapani dezamagirea. Nu, pentru ca nu m-a ajutat, ci pentru motivul ca nu ma ajuta, deoarece nu-l lasa parintii. Daca era bagat in ceva combinatii si nu putea, chiar il intelegeam. Si daca vaea ceva cazier il intelegeam, dar in pula mea, sa ai 33 de ani si sa nu faci ceva, pentru ca nu te lasa parintii? Pe asta nu pot sa o inteleg. Regret cei 3 ani din viata in care m-am frecat cu el la melodie, facand planuri de casa si afaceri impreuna. Bine macar, ca eram maritata.

Iubirea si realitatea

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Renovam apartamentul, mi-a spus el pe un ton grabit. Pentru vreo doua minute, m-a cuprins un sentiment din ala ciudat de invidie, stiind ca in „noi” asta, ce rimeaza cu renovam, ma putea include pe mine. Noi am fi putut renova apartamentul acum. Daca, nu as fi ales eu, altceva.

Apoi mi-au venit in minte fetele acre ale parintilor lui, cum l-au imprejmuit orotitor, in timp ce ma interogau pe mine, despre planurile de viitor pe care le nutresc alaturi de fiul lor. Inca ne divortata, eu raspundeam sincera si hotarata, in timp ce el tacea molcom si distrus. Ii cerusera, s-o termine cu mine, o amanta prea focoasa, prea pretentioasa si prea rafinata pentru el. „Nu-i de tine”, aveau sa-i spuna, dupa mesele de sarbatori, doar doua, dar abundente in nepotriviri. Cand parerile noastre difereau, in banalitati precum educatia si bataia, petrecerea timpului liber, curatenie si gatit, ei se uitau la mine ca la o fitoasa, cucoana de oras, cheltuitoare si cu unghiile vopsite la manichiurista, in timp ce eu ii priveam, ca pe niste tarani banali si saraci. Un soc pentru ei, cand am cumparat doua perechi de pantofi o data, din acelasi magazin, sau cand le-am spus ca mai aveam o doamna care imi facea curat, cand stateam la casa. Asa cum a fost un soc pentru mine, cand mi-am vazut viitorul alaturi de fiul lor, in gura cascata cu dinti stricati ai matusi-si, care ne povestea din partea opusa a mesei barfe de la banda de ambalare. Dupa ce si-a mai si indesat si camasa in pantaloni, cu mana bine infipta, am decretat ca am nimerit in gloata nepotrivita. M-am uitat cu tristete la fiul lor frumos, dar caruia nu-i prea placea sa se spele pe dinti, si am zis ca trebuie sa fie ceva mai bun in lume, caci daca asta prevede viitorul, nu suna de fel bine.

L-am iubit, cu patima, era mandru si futea bine, dar realitatea in care trebuia sa-i suport familia, ce-l tinea de zgarda, ca doar era unica progenitura, mi-a vindecat miraculos patima. Am trecut mai departe fara prea multa zbatere, cand am inteles ca viitorul alaturi de el, nu putea fi creionat asa cum il visam eu, asteptarile lui fiind prea banale, fata de ceea ce imi doream eu de la viata.

In mod ciudat era un deja-vu, pe care il mai traisem cu un barbat frumos, in tinerete, si pe care aveam sa-l mai traiesc inca odata, ulterior.

Grătare de vară

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Mi-a trimis trei poze de la camping. Un weekend normal din viata lui, cu copii roind in jurul rulotei, parcata lângă un lac, femeile cu mâncarea pe la mese si bărbații relaxați cu berea in mana. Am avut un deja-vu, cu grătare, pana nu de mult ținute in propria gradina, cu copii roind pe iarba, in timp ce eu tăiam salata in bucătărie, discutând banalități cu cate o ea, iar el întorcea friptura cu o bere in mana, lângă un alt soț si tata.

Pe vremea aceea uram si iubeam grătarele in gradina, tradiționale in fiecare weekend, când se aprindeau cărbunii si se încingea carnea, dovleacul si porumbul la foc mic. Musafirii erau scăparea din cotidian, preocuparea perfecta care sa alunge din singurătatea in doi, momentul de teatru familial, când se face frumos si succesele se scoteau cu modestie la lumina soarelui de vara, ca sa ascundă goliciunea ce ne însoțea in cursul săptămânii.

Îmi amintesc ieșirile in natura din copilărie, când in inocenta noastră alergam pe lângă adulți, fără ca ei sa ne observe, sau noi sa le vedem jocurile, durerile, pasiunile, dorințele si păcatele. In naivitatea noastră totul era bun de luat si cata vremea nu ni-se comunica nici o decizie, atmosfera avea o orânduială precisa, controlata de mai marii incontrolabili. Apoi au urmat grătarele tinereții, de pe vremea studenției, când imitam viata adulților in propriile nuanțe, eliberați de preconcepții cu țigara într-o mana si cu berea in cealaltă, învârtind in cartofii pai, stropiți cu prea multa sare. Pe neștiute, ni s-au alăturat părintii, la grătarele tinereții, dintr-o nevoie de reconectare, printr-o operațiune repetitivă, la legătura de mult pierduta. Si cumva, printr-un vârtej de evenimente, când mai ieri iți promiteai, ca nu vei fi nimic ca si ai tai, ai devenit părintele, in jocul pervers de-a gazdele si musafirii, in cadrul bine cunoscut de care ai fugit toată viata si in care ai nimerit din plin, trăgând cu ardoare la jugul familiei.

Când am renunțat, de buna voie si nesilita de nimeni la toate favorurile căsătoriei, nu pot ascunde ca nu mi-au lipsit grătarele, cu toată goliciunea simțită câteodată in mijlocul acestor jocuri sociale, pe când înfulecam carnea cu muștar, ketchup si ardoarea de a umple locul cu persoana absenta, omniprezenta in mintea si inima mea. Pentru ca persoana adorației iți apare de multe ori in minte când ți-e bine, când crezi ca ai totul, si totuși ceva lipsa. Atunci iți dai seama ca ai împarți binele acesta cu ea, doar ca, daca ai avea-o pe ea, poate nu ai mai avea binele in jurul tău. Pentru ca grătarele nu se fac pentru amanți sau amante.

Și-a băgat mama permanent

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii
Image by Markus Spiske from Pixabay

Are ea obiceiul ăsta, odată la câțiva ani, să meargă la o frizeriță de cartier, de regulă o doamnă mai în vârstă tot cu părul creț, genul ce scapă foarfeca pe jos și o culege de acolo, ștergând-o în trecere de șorț, ca să ți-o bage din nou în păr, specialistă în taparea extremă a firului de păr și maestră în golitul tubului de fixativ din trei mișcări. Și se pune doamna frizeriță pe treabă, tunde părul în forma clasică a româncelor trecute de 40 de ani, periuță la spate și moț oacheș în creștet. Apoi ia frizerița moțul, nici prea lung și nici prea scurt, între degete, îl unge sănătos cu o soluție oleioasă, puțind a jumătate din tabele lui Mendeleew, și-l învârte sofisticat pe niște bețe de lemn negre și uzate. După ce i-a legat moțul bine, își pune mama casca de femeie măritată pe cap, ascultând zumzetul aerului și-al bârfele din frizerie vreo 20 de minte și-i gata. Iese de acolo arătând ca o babă, îmbătrânită cu minim 10 ani și cu părul numai bun de vopsit. Partea cea mai mișto a întregii operațiuni este că părul acela creț din vârful capului, pe care ea și-l pune pe bigudiuri permanente ca să „îi stea”, nu-i stă niciodată, nu de alta, doar că părul creț și în permanent se spală cu balsam și se usucă cu difuzorul ca să stea creț și nu de-a-n pixu, operațiune pe care ea evident nu o face.

În schimb, face alte lucruri, cum ar fi să-mi dea sfaturi de stil, gratuite și necerute, în special  când merg și eu cordial odată pe an la biserica din satul în care locuiește. Atunci își găsește ea să mă fută la cap, cum că se cade să port batic în cap, că asta-i moda religioasă la țară cică, la care eu evident refuz să mă conformez. Mai are obiceiul de-a scoate exclamații dezaprobatoare și pline de sictir, de fiecare dată când beau un pahar de vin, bere sau votcă, ori discut despre viața mea, un tratament cosmetic sau vreun nou hobby pe care îl exercit. „Ce-i cu prostia aia pe cap la tine?” a fost replica ei, văzându-mă  cu casca de la motocicleta prima oară.

De divorț nici nu mai amintesc, pentru ca deja sunt pleavă socială și merit doar să fiu arsă pe rug pentru că mi-am lăsat bărbatul și nu „m-am ținut de el” ca să ”fiu și eu acuma bine, la casa mea”. Irelevant pentru ea futaiul la cap la care mă supunea, astea nu contează, căci precis a fost din vina mea, că nu am știut eu cu „cum să-l iau”. Abuzul psihic, cum se definește ceea ce făcea el, este profesional tratat de ea cu „mai lasă-le pe astea”. Ironic cum ratatul cu care mă împroșcă pe mine direct este total opus de laudele pe care și-le aducea în tinerețe, când am auzit-o fălindu-se prietenelor că pe ea soțul nu o bate, de unde înțeleg că este conștientă de scala de recompenselor din România pentru nevestelor.

Foarte tare și adorabilă este mama mea, și dacă nu ar fi fost faza cu asemănările fizice, care totuși sunt vizibile, m-aș interesa serios dacă nu m-au schimbat la naștere. Și nu că ar fi prima data când mă lovesc astfel de gânduri, căci de prin adolescență mi-se trag, de pe vremea când contemplam boem cu idea de-a fugi de acasă. A amânat-o doar din rațiuni practice, pe când am făcut 18 ani, mutându-mă legal la facultate. O vreme am crezut că este chestie de IQ și că mama pur și simplu ar fi tâmpă, dar m-am convins rapid și mai ales în prezența audienței, că nu-i ăsta baiul. De față cu alții, mama se schimbă rapid, întoarce foaia, devenind socială, plăcută, culturală și chiar apreciativă la adresa copiilor ei, un fel de mamă călduroasă și afectivă, care le zâmbește prietenilor, servindu-i cu de toate, bere, vin sau votcă, doar ca să-i critice pe copii în privat.

Probabil că și eu, ca multe femei de vârsta mea, născute și crescute într-un mediu similar cu al meu, sufăr de lipsa afecțiunii și-a comunicării cu mama, care nu a știut, nu a putut sau nu a vrut sa-mi acorde atenția necesară. Distanța dintre noi și-a lăsat cicatrici adânci în caracterul meu de-a lungul anilor, în special conectate cu nevoia afecțiunii, percepția singurătății, luarea deciziilor și părerea despre sine. Modul în care mama încă mă compară cu ceea ce consideră ea că-i pleava socială, criticându-mi toate alegerile și prevăzându-mi un viitor exclusiv nefericit și mizer, mă face să cred că mă urăște sincer și cu patimă, din tot sufletul ei inaccesibil pentru mine.

În terapie am aflat o chestie interesantă, o teorie conform căreia atunci când bărbatul își înșală soția, ea are tendința de a-și schimba partenerul, oferind fiului afecțiunea în locul soțului infidel, iar dacă are cumva și o fiică, are tendința de a o privi ca pe o rivală. Interesantă teorie, ce cred din experiență că are o bază reală, explicându-mi astfel multe aspecte și ciudățenii, cum ar fi cea că eu pe la 6 ani dormeam cu taică-meu în pat și maică-mea cu frate-meu. Atunci părea cel mai normal lucru din lume, dar acum mi-se pare ușor deplasat. Probabil nu mai dădea nici mama, daca tata tot futea la altele.

Ca sa închei într-o notă pozitivă, așa de final, am început să comunic cu maică-mea. Comunicare merge deocamdată doar într-o singură direcție și încercă să fie pe cat posibil limitată în izbucniri de ură și dispreț, pe care si eu i-le servesc cu mândrie și nestingherit, îngrădind-se la exprimări de genul „nu îmi place”, „nu sunt de acord”, „mă jignește”, „mă deranjează”: critica, comparările și judecata.