Lună: iulie 2019

Sala

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

Cele mai grele momente din mersul la sală sunt minutele dinainte ieșirii din casă, când am chef să fac orice altceva – mai ales să mă uit la filmulețe prostești pe Youtube – decât să-mi mișc curul de pe canapea. Mobilizarea să mă ridic de acolo, să-mi pun încălțămintea și să ies din casă este crucială și reprezintă partea crucială. De îmbrăcat, mă îmbrac în echipament, mai ales că am haine care îmi plac și este o plăcere să le pun pe mine, dar nu odată m-am îmbrăcat în echipament, doar ca să mă dezbrac de el două ore mai târziu, pierdute în fața monitorului. Dacă reușesc să ies pe ușă succesul este garantat, deși lipsa de chef mă însoțește coborând scările blocului sau urcând cu liftul la sală. De multe ori îmi vine să mă întorc înapoi acasă în drum spre vestiar, dar pentru că sunt acolo, îmi spun că nu trebuie să stau prea mult, ci doar să trag un pic de fiare. În prima parte de cardio sunt cât se poate de lehămețită și după ce inițial trag sănătos la aparat, peste 5 minute de la prima mișcare îmi scade randamentul aproape la jumătate. Încet și cu muzică în urechi, mă relaxez și încep să trag regulat. Transpir și cele 15 minute minime trec ca prin minune. Urmează al doilea cardio,  în timpul căruia transpir și mai mult și beau multă apă. Acolo reușesc să stau cam 10 minute și cu eforturi maxime 15. Când termin cardio sunt sleită de putere, transpirată din plin și mă simt lipsită de forță. Atunci trec la aparate. Îmi lucrez prima dată și cel mai mult, picioarele și curul, pentru că au formele corecte pentru mușchi și acolo am cele mai mari depuneri de carne. Apoi îmi lucrez spatele obligatoriu, și mâinile la pachet, pentru că am scolioză și altfel mă doare în draci și mă gârbovește. De ceva vreme îmi lucrez și abdomenul, pentru că mi-a arătat cineva un exercițiu mișto și eficient. Ies de la sală după 1 oră – 1,15 minute. Când sunt la sală nu stau pe telefon – nici nu îmi iau telefonul cu mine la sală, nu socializez și nici nu iau pauze lungi și dese între exerciții. Singurele pauze sunt după ce beau apă, făcând câțiva pași și întinzându-mi corpul. De fiecare dată când ies de la sală am o stare de bine, mă simt mai ușoară și mai flexibilă.

Mersul la sală nu este activitatea mea sportivă favorită, dar sala este comodă, mereu disponibilă, ușor de ajuns și cu efecte foarte bune pentru scolioză. Tenisul care îmi place și-l practic cu plăcere nu este prea recomandat la scolioză și nici nu are efecte atât de vizibile pe corp ca și sala. Este excelent pentru a mă menține într-o formă fizică bună, ba chiar mult mai solicitant decât sala. Din păcate și mai puțin disponibil, mai ales când am un program încărcat cu delegații.

Într-un exercițiu de recunoștință, mă bucur că sunt prima femeie din familia mea care își îngrijește corpul, făcând sport regulat și având ocazia să practic câteva sporturi foarte faine.

Fermierul român

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

Am citit și eu articolul cu fermierul nemulțumit de valoarea mică în bani a producției lui. În prima fază, tinzi să-i dai dreptate, mai ales că, articolul e scris la crimogene, cu o notă puternic populistă, dar după ce-ți revii din șocul de la corazon și fraternizarea cu bietul fermier, că nu-i așa, majoritatea ne simțim cam prost plătiți, realizezi carențele societății românești. La un simplu calcul reiese că domnul fermier își bagă pula in 15 000 lei, bani pentru care nu a făcut nimic, nu de alta dar coacăzele cresc singure. Nu sunt mulți, dar sunt suficienți, cât sa-și cumpere o Dacia Logan la mâna a doua. Eu nu știu despre alți, dar pentru mine atitudinea asta denotă o lipsă de respect față de propria muncă. Romanii în general nu-și respectă munca, nu respecta banul câștigat și nu cunosc valoarea lui, fiind foarte dispuși ca și popor să împrăștie cu bani aiurea, dar acesta este doar unul din efectele pomenilor sociale. Apoi mai vine și chestia economică, unde domnul fermier nu-i conștient de balanța dintre cerere și ofertă, pentru că, poate el să ceară și 1000 de lei la kg, important nu-i cât cere, ci cat primește. Iar la final, cireașa de pe tort, realitatea economiei de piață și a faptului că, majoritatea produselor costă în producție de cel puțin 10 ori mai puțin decât plătește consumatorul final pe ele. Dar si aici intermediarii sunt de vina. De ce? Pentru ca oamenii nu înțeleg mecanismele economice capitaliste, când nu mai vine statul sa-si culeagă coacăzele după 15 hectare si le baga in fabrica la prelucrarea, ci este vorba de un producător amator, ce a pus coacăze intre nuci si are suficiente cat sa vândă la un colector local, dar insuficiente cat sa servească direct un supermarket sau o fabrica.

Mă rog, sunt și excepții – poza de mai jos – trăiască Biedronka! 1 zlot valorează la cursul zilei 1,1 lei, deci in prețul fabulos de 3,19 lei pe kg intră și transportul, nu de alta, dar sunt aduse din Spania, că în Polonia nu cresc nectarine.

Acestea fiind zise, eu le doresc multă sănătate fermierilor români. Între noi fie vorba, eu cred că lui îi era prea lene să le culeagă pentru 15 000 lei, așa că a preferat să facă tamtam și să declare că ”Suntem terminați ca nație”. Capitalism curat. Pensii sa fie!

Mie nu-mi da nimeni 15 000 lei – culeg si 3 tone de coacaze de banii ăștia!

Vara si oamenii in Polonia

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

A început adevărata vară poloneză, cu temperaturi de 17-20 de grade Celsius ziua și 13-15 grade noaptea, rafale de ploaie, vânt și nori, mulți nori. E atât de înnorat că la 10:30 ar trebui să aprindem lumina în birou. Vara în Polonia este un lung chin de melancolie, lipsă de chef și de vitamină D, cu oameni tăcuți și multă votcă în serile reci.

Polonezii sunt un popor prietenos, deschis și primitor, dar cu măsură. Există în prietenia lor o anumită distanță, în deschiderea lor o anumită limită și în primirea lor o reținere. În Polonia se trăiește discret, viața nu ți-e analizată prea tare de prietenii sau vecinii băgăreți, nu împarți cu nimeni oalele și ulcelele tale, dar nici mâna aia de ajutor, nu o primești chiar așa ușor și de la oricine, deși declarativ mulți viteji se arată, mai ales după război.

În Polonia realizezi după o vreme că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ceea ce pe lângă o tristă dezamăgire, este și un mare confort. Este confortul de a fi lăsat în pace, de a nu trebui să răspunzi nimănui, de a nu fi nevoit să te justifici, să explici, de a nu fi pus în postura comunicării, mai ales atunci când nu vrei să ai interacțiuni umane profunde.

Observ la ucrainienii sau belarușii mutați în anii recenți în Polonia un anumit dor de ”casă”, dor de interacțiune umană în stare primară, de apropiere voluntară, de vorbărie destăinuitoare. Majoritatea adulților nu se regăsesc în Polonia și nu se integrează, pentru că asta ar însemna o anumită renunțare la sine și preluarea unei atitudini de distanță, pe care nu sunt dispuși să o facă, nu la maturitate. Este lipsa empatiei naturale, pe care nemții și scandinavicii o înlocuiesc cu nevoie exprimării empatiei, care de fapt nu mai există în sufletele reci ale oamenilor.

De la frigul de afară s-au răcit și sufletele.

Cuvânt cheie: Dubai

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

E micuț de înălțime, măsliniu la piele și are o barbă neagră, în care îi rămân firimituri de mâncare sau stropi de supă. Pe nasul plin de coșuri negre, poartă ochelari cu ramă albă, iar sub el, o pereche de dinți strâmbi și gălbui.  Are părul rărit de chelia în devenire, purtându-l de obicei mai lung pe creștet și mereu nespălat. Zâmbește viclean în timp ce își pune ceasul Emporio Armani la mână, adidașii Boss în picioare și se da cu sprey Rexona peste cămașa albă de la Boggi. E inteligent, citește oamenii ușor, știe ce sa le spună, dar e grețos in înfățișare si foarte abuziv, înșelător si egoist in comportament.

Le-a aburit în mai puțin de 5 minute, comunicându-mi scurt că merg în alt club. M-am uitat la ele cu mirare, nevenindu-mi să cred că, au picat fix ca două muște într-o ciorbă foarte amară. Erau blonde, cu cerceii lungi și bluzele despuiate. Vânau prin cluburi după mintea lor și erau probabil convinse că au tras lozul câștigător la auzul cuvântul Dubai, ieșit pe gura unui străin. Erau lângă mine doi vechi amici, întâlniți accidental în club și cărora voiam să le explic că, ”musafirul” meu arab este din Kuwait, nu din Dubai cum tocmai se lauda el blondelor, dar nu am apucat să termin propoziția, că și s-au cărat, informându-mă scurt in ce club merg. Mi-am exprimat mirarea legată de plecarea lor subită cu un necunoscut, dar restul m-a liniștit. Cică-i normal la poloneze, nu de alta, dar ”pică” repede la străini.

– Și probabil și mai repede la străini din Dubai, am adăugat eu. Dar, nu o să le dea nimic, am reflectat reală, știind cât e de viclean, zgârcit și jegos.

– O să afle la dimineață, mi-au răspuns ei zâmbind.

Cel mai probabil tipele alea nici nu știau ce-i aia Kuwait, deci ce rost ar fi avut să le spună adevărul. Dacă ar știut, probabil ar fi sărit și mai aprige pe el.

Și au plecat arabii

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Și au plecat arabii, ofticați că nimeni în Polonia nu dă nici cât o ceapă degerată pe fițele lor de prost gust sau pe milioanele lor din bancă. Aici oamenii sunt capabili să-și facă micul dejun singuri și nu se oftică ca proștii că, restaurantele nu sunt destul de fițoase, că nu au șofer la scară sau că li-se spune că vor sta în trafic, dacă merg în direcția greșită. Printre oamenii culți, cu școli și care au muncit pentru ceea ce au, bijuteriile Cartier, gențile Dior sau hijab nu reprezintă  semne de statut social și nici nu vin la pachet cu plecăciuni sau comportament de slugărime. Aici, nu ne înjosim în fața unei pizde rasiste, ca să o facem să se simtă specială și nici nu o elogiem, ca să-i creștem stima de sine. Și tot aici ii doare în pulă pe toți de faima lor locală, sau de nevoia lor de a fi serviți ca niște feudali dolofani. În Europa, noi nu ne închinăm la regalități, ne-am decapitat regii pe la 1700 iarna și nici nu ne udăm în pantaloni la auzul că cineva are vreo 15 milioane de euro în bancă. Să-i fie de bine și să-i folosească sănătoși. Pe aici nici nu ne închinam la oameni si când servim pe cineva, o facem cu respect, nu pentru ca ne impresionează că sunt bogați sau lipsiți de respect, chiar daca provin ei din GCC.  In afară de faptul că Dubai este un oraș excentric și Saudi Arabia e o țară pe hartă, pentru polonezi tot GCC-ul lor nu-i decât un tărâm cald, conflictual și plin de arabi, pe care polonezii nu vor să-i vadă pe străzile de lângă casele lor. Să stea in „Arabia” lor, cam ăsta e mesajul.

Da, știu că o cunoaște pe Anastasia, s-a lăudat cu treaba asta, ca să arate ce tare este ea în bot. Ba chiar a scos de la naftalină o poză cu ea și cu Anastasia, că să ne-o lăfăie prin fata ochilor. Mă bucur pentru ea că-i are numărul de telefon în mobil, dar mă doare fix în pula pe care nu o am de treaba asta. Nu m-ar impresiona nici dacă l-ar cunoaște pe Papa de la Roma și toate cunoștințele ei pe interes nu compensează lipsa ei de bun simț și faptul că nu-i în stare să poarte nici măcar o conversație banală. In schimb știe foarte bine să se plângă despre tot ce o înconjoară, în arabă desigur. Nu de alta, dar nu prea le are cu engleză. Probabil știe doar comenzile pentru filipineze și atâta tot.

Eu am mai lucrat cu oameni bogați si caractere fitoase. Într-un fel e mediul meu, pot sa-l accept, de cele mai multe ori îl tolerez si parțial îl înțeleg, dar asta pana la un anumit punct. E punctul pe  care arabii îl lasă cu mult în urmă, mai ales atunci când își dau arama pe față. Arabii sunt niște ființe cu adevărat goale pe dinăuntru, lipsiți de valoare, cultură sau umanitate. Impresia lor, că pot cumpăra totul, doar pentru că-și permit să fie slugăriți de niște filipinezi morți de foame, nu se verifică în Europa, printre oamenii educați și cu un simt al identității și al sinelui. Oriunde se găsesc muritori de foame, gata să lingă toate cururile murdare de căcat, dar pe aici  ăia sunt mult mai putini, un fel de excepția și in nici un caz regula. Cu polonezii, chiar nu le merge, pentru ca au nimerit între un popor mândru și care nu se lasă călcat in picioare pentru niște arginți ori impresionat de fițe.

La plecare, au lăsat în urma lor o mizerie arabă. De drum bun, fost jefuiți în tren, probabil de un hoț iscusit și puternic tentat de cele cinci valize ale lor de marcă. Măcar a avut pizda material pentru snapchat.

Încă un bou

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Din când în când primesc câte un email că m-a mai citat cineva pe Google Scholar. Da, știu că am scris o lucrarea mișto, în engleză, cu o cercetare unică și cu câteva idei noi, ce merită încă explorate. Am scris-o atât de mișto, că nici nu era gata și promotorul meu a și plagiat-o, rupându-mi o idee și un grafic din ea, pentru un articol de-al lui. Pentru o clipă te-ai fi putut gândi că i-a venit ideea să facă același grafic pe care îl făcusem eu, ori că măcar s-a străduit să-l deseneze singur, dar nu s-a obosit nici măcar să facă asta, a dat doar copy paste. De unde știu? Pentru că graficul avea o mică eroare de design, cu o linie prea lungă într-un loc, pe care am remediat-o ulterior pentru lucrarea mea finală.

Mi-a picat nașpa plagiatul respectiv, la fel de nașpa cum mi-au picat plagiatele ulterioare. Azi am avut ”plăcerea” să citesc un articol în poloneză inspirat în totalitate și cu o bună parte din bibliografie de la mine din lucrarea. Ironia este că materialele pe care le-am citat sunt foarte greu de găsit și sunt convinsă că nici nu s-a sinchisit să le citească, ci doar a luat de acolo ideea mea și citatele mele, în jurul cărora și-a construit 20 de pagini de lălăială. M-a citat accidental, cu un articol pe care l-am scris integral și pe care ne-am semnat împreună.

Îi mulțumesc pentru că m-a ajutat să fac un doctorat, că m-a susținut și m-a îndrumat, dar știu că munca lui a fost plătită și cu bani de la universitate, și cu favorurile științifice din partea mea, doar ca la final să-mi spună că nu există un loc la Universitate pentru mine că nu am avut articole în lista A. Ok, respect asta, poate ar fi trebui să mă străduiesc un pic mai mult, dar mi-am asumat schimbarea cărării profesionale, iar la final nu m-a mai interesat. Ce nu-mi doresc însă să facă este să-mi plagieze munca, terfelindu-mi lucrarea și ideile în articolele lui de doi bani, doar ca să-și umple el norma anuală. Un bou profitor.

Mă doare furtul acesta. Mă doare pentru că ia idei de ale mele, în care eu am investit creativitatea mea, munca mea, gândirea mea. Idei pe care le-am construit cu neîncredere, ca mai apoi să le descopăr valoare, idei pe care el nu le-a recunoscut, ci doar le-a furat, ca să-și umple golurile lui creative. Când cineva îți fură creația doare cel mai tare. Arde.

Un film misto

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

The Professor e filmul ăla mișto, pe care îl poți urmări când ai o zi proastă, când cari cu tine inutil căcaturi banale din societate, legându-te cu lanțuri aiurite de nimicuri fără valoare. Uităm că, suntem muritori, că toți ne naștem pe o pizdă din carne, nici una nu e aurită, și toți mergem în țărână, indiferent că avem un coșciug luxos sau mai modest.

Viața este despre experiențe și dacă așa privim lucrurile, realizăm că nu am trăit destul, indiferent de cât de obosiți ne simțim. Experiențele, frumoase sau neplăcute sunt singurele noastre posesiuni.

E un film bun.

Smerenia

~ Căpşunăriţa ~ 27 comentarii

Profesional eu am o poziție de middle management. Sunt undeva în linia a doua, după directorul firmei și directori de departamente, fără oameni în directă subordine, dar cu departamente și oameni din alte departamente ce primesc sarcini de la mine, sarcini pe care eu trebuie să le schițez, să le comisionez, să le verific și să le evaluez. Strategic lucrez cu anumite piețe și direct cu clienții, dar după cum am mai spus, firma e poloneză și cu bugetul, și cu mentalitatea. De aceea trăiesc în scenariul clasic al firmelor poloneze, pe o poziție mult sub capacitatea mea, dar nu am unde să trag firma după mine, pentru că nici nu mă plătesc să fac asta și nici nu-mi cer asta, limitarăți de propriile lor posibilități. De ceva timp nu mai învăț nimic nou pe aici, decât tactici de manipulare și negociere de la clienți, la modul hard-core, când îmi trag câte o plasă, mai ales arabii, pe care am început să-i vânez deja eu. Lucrez foarte puțin cu Europa, unde am parte doar de firme din astea wannabe și mult prea puțin cu America, unde potențialul este mai mare, dar oferta nu-i ajustată. Încerc să o ajustez, dar merge anevoios, că nu toți au pe aici chef de muncă. Și cum ziceam, stau pe loc, punând umărul la schimbări minore pentru mine, cu impact major pentru sedentari.

De ceva mai mult timp îmi caut alt loc de muncă, în primul rând mai bine plătit, în al doilea rând pe o poziție mai complexă și de preferință într-o firmă mai mare, mai modernă, mai internațională. Nu mă grăbesc să schimb locul de muncă, cu orice preț, pentru că nu câștig rău raportat la unde locuiesc, călătoresc prin lume destul de des, am o poziție stabilă  în firmă și îmi pot face munca cu multă rupere și aceleași efecte. Vreau să schimb pentru că îmi doresc să câștig mai mult, ca să-mi îndeplinesc anumite planuri și vise, și pentru că vreau să mă dezvolt profesional și personal. Nu simt că mi-am atins potențialul și acesta este un moment corect să trec la următoare etapă de învățare.

Cu motivațiile de mai sus m-am tot dus la diverse interviuri în ultimul an. La început am avut o atitudine total greșită, nu am înțeles pozițiile la care aplicam și nu reușeam să mă conectez corect la oamenii ce stăteau în fața mea. Uitasem cum trebuie să mă vând și aplicând la poziții superioare, nu știam din ce poziție negociez. M-am reevaluat și am început să bifez interviurile cu brio la ceea ce ofeream eu, dar nu și la ceea ce ceream. Pentru că, ceream prea puțin. La un interviu chiar mi-au râs ăia în față că, doar atât vreau, dar s-au plâns ca niște curve ieftine când le-am zis că mașina e obligatorie în pachet. Patroni polonezi. A urmat ajustarea cerințelor și a modului lor de prezentare, pentru că dacă nu eram eu convinsă că merit de 3x mai mult decât fac acum, nu aveam cum să-i conving pe alții să-mi dea banii ăștia.

Acum sunt în faza de smerenie. Am bifat interviul, am cerut banii și acum urmează proba de foc, care să stabilească dacă sunt suficient de bună, matură și înțeleptă, ca să mă alătur lor. Și … m-a lovit umilința. Nu-i un sentiment pe care-l experimentez prea des, printre altele si datorita faptului că stau de ceva timp în mediul meu, explorat, analizat și dobândit deja. M-a lovit și frica, realizând așteptările (milioanele ce trebuie făcute), povara (oamenii care trebuie coordonați), responsabilitatea (de a nu dezamăgi) și proba (convingerea mea si a celorlalți că merit acel loc). Peste astea am turnat lipsa mea de experiență și cunoaștere în domeniul respectiv (căci schimb domeniul), care sunt normale atunci când se fac lucruri noi și care se compensează cu entuziasm. Entuziasmul în cazul meu este puțin terfelit, după ce m-am entuziasmat deja prea mult și prea în vând la locul de muncă, curent. O parte din îndoiala mea se datorează și mediului căruia vreau să aparțin, practic trecând de la o poziție de middle management la una de top management. Știu că oamenii nu sunt extraordinar de inteligenți în top management, dar nu-i chiar așa ușor să aderi la clubul lor.